Oct 8, 2011

Dimineaţa târziu

Uitasem ce înseamnă lenea, adevărata şi dulcea lene a unei dimineţi răcoroase, când ai putea să sari din pat şi să rezolvi o mulţime de probleme, dar, în schimb, preferi să te simţi din nou ca un copil mic-micuţ. 

Te întinzi, te mototoleşti, te cuibăreşti, te răsfeţi, îţi asculţi somnul plimbându-se de colo colo prin corp, ca un norişor pe un cer rozaliu de octombrie. 

E o regăsire care te trece din lumea unor vise într-o lume a altor vise...

De pe vremea când eram mici şi taţii noştri erau tineri şi mari şi cei mai puternici, nu că acum n-ar mai fi, dar atunci eram perfect protejaţi de absolut orice... 

De pe vremea când primeam cadouri, nu că acum n-am mai primi, dar atunci aşteptarea şi emoţiile erau fabuloase... 

De pe vremea când furam dulceaţă din borcanele bunicii, nu că acum n-am mai fura, dar atunci era o aventură de dimensiuni legendare... 

De pe vremea când zăpezile erau până la streaşină şi era pace în lume şi fiecare zi era ziua noastră şi ne imaginam ce isprăvi vom face când vom creşte...

Uitasem ce înseamnă un strop de vis într-un ocean de realităţi. Dacă atunci când eram copil şi îmi imaginam într-o astfel de dimineaţă vitejii cavalereşti şi isprăvi de poveste mi-ar fi spus cineva că îmi trăiesc chiar atunci unul dintre visele maturităţii, nu aş fi înţeles. 

Uitasem să mai uit, din când în când, de lume. Uitasem... dar nu, cred că abia acum am înţeles ce înseamnă să auzi dimineaţa ca pe clinchetul unui râs delicios, s-o simţi ca pe un alint, un dor, un basm, o reverie.
There was an error in this gadget