Nov 27, 2011

Fiecare are o inimă însetată

Nu toţi oamenii sunt buni, nu toţi sunt pe placul nostru, nu ne putem înţelege cu toată lumea, dar cât de bine ar fi dacă am reuşi în mai mare măsură să-i înţelegem pe ceilalţi. Probabil că formula cea mai bună pentru o lume a înţelegerii este aceea în care ne dăm seama că toţi ceilalţi oameni îşi doresc cam aceleaşi lucruri pe care ni le dorim şi noi. Fireşte că nu au totdeauna aceleaşi mijloace, posibilităţi sau opţiuni. Fireşte că, prin urmare, comportamentele lor diferă. Dar asta nu-i face structural sau fundamental răi, ci dimpotrivă, îi face să semene mai mult cu noi înşine, în diversele noastre ipostaze.

Oamenii nu sunt comportamentele lor
Foto: AnBu, un blog de fotografie
de o infinită delicateţe.
Poate că judecăm prea rapid şi fără posibilitatea recursului de cele mai multe ori. Dar oamenii nu sunt comportamentele lor. Toamna îmi oferă un plus de înţelegere când văd totul transformându-se. Azi sunt trist şi mâine voi fi vesel sau exaltat. Frunzele se usucă şi mor, dar oferă un spectacol de culoare incredibil. Melancolia e şi amară, dar şi aromată, iar furtuna furioasă o spulberă dar lasă în urmă aer proaspăt şi lumină bună. Pe natură nu ne supărăm, pe noi înşine ne înţelegem, de ce n-am fi înţelegători şi cu ceilalţi oameni?

Toţi îşi doresc să aibă destul şi să nu moară de foame. De aceea unii muncesc mult, alţii îşi folosesc talentul, alţii riscă în afaceri, iar unii care nu au reuşit nicicum încearcă, disperaţi, alte căi, care pot duce la probleme. Toţi îşi doresc să fie sănătoşi şi să nu se îmbolnăvească. De aceea, unii fac sport, în vreme ce alţii se feresc de sport, unii mănâncă salată şi alţii sarmale, unii ţin post şi alţii nu, situaţii diferite din care pot ieşi neînţelegeri. Toţi îşi doresc în cele din urmă să fie respectaţi şi iubiţi, să nu rămână singuri, drept care unii râd şi alţii plâng, unii sunt tiranici şi alţii submisivi, unii strigă şi alţii şoptesc, unii scriu poezii şi alţii conduc cu viteză, unii îşi scot ghimpii şi alţii îşi riscă liniştea, unii sunt ca dimineţile iernii şi alţii ca nopţile de vară... tot situaţii care ne apropie sau ne despart, după stările fiecăruia.

Numitorul comun este însă că toţi ne dorim cam aceleaşi lucruri şi că, pe calea asta, ne putem înţelege. Eu pe tine, tu pe mine. Sub fiecare înjurătură se ascunde un strigăt de ajutor, sub fiecare privire încruntată se ascunde dorinţa de duioşie, sub fiecare încordare a nervilor se ascunde o inimă însetată. Şi dacă toate acestea nu au, într-un moment sau altul, prea mult înţeles, ar fi bine să ajungem măcar la înţelegerea că politeţea nu dă greş niciodată.


Nov 25, 2011

Din lumea arborilor seculari

Un om obişnuit se poate aştepta astăzi să trăiască până la 73 de ani. Dacă locuieşte în România. În India, speranţa de viaţă este sub 65 de ani în prezent, deşi a urcat în ultimii zeci de ani cu o rată mai mare decât în lumea occidentală. În 1960, indienii trăiau în medie până la 42 de ani, faţă de 65 cât se trăia la noi, adică un pic mai mult decât ei în ziua de azi.

Fotografia de mai jos pune în lumină - lumina apusului de soare! - mai bine decât toate cifrele aceste diferenţe, pentru că ea nu surprinde un baobab, nici altfel de arbore secular care nu există prin părţile noastre, ci... o femeie, de la periferia oraşului indian Agartala, cărând pe cap nişte paie.

Foto: Jayanta Dey/Reuters

Nov 24, 2011

Balet clasic

Unele fotografii sunt geniale şi pure şi simple.  Această imagine, recentă, are un aer de vis pentru că inversează perspectiva scenei, e ca şi cum, metaforic, ai vedea spectacolul propriei tale minţi. Sala e goală, nimeni în afara acestei conştiinţe nu are acces la taina dansului. 

Foto: EPA/ Javier Cebollada

În fotografie, prima balerină a Academiei de Teatru şi Balet din Minsk, Olga Geiko, în timpul unei repetiţii pentru „Lacul lebedelor”.



Nov 21, 2011

Lumina lumii

La început sunt luminile naturale. Mai întâi se află lumina divină, cea făcută de Dumnezeu înainte de a face soarele şi de a face ziua şi noaptea. Mai avem apoi lumina fizică, cea alcătuită din fotoni, şi lumina spiritului sau a raţionalităţii. Dacă lumina fizică e în seama ştiinţei, de lumina divină se ocupă teologia, iar filozofia are în seamă lumina spiritului. De fapt, ultimele două discipline şi-au inventat singure conceptele respective de lumină. Numai fizica a luat în studiu lumina aşa cum a găsit-o, gata făcută.

Nu se vorbeşte însă de o lumină a dragostei naturale, a bios-ului, a lumii. Aceasta nu intră în nicio schemă dintre cele amintite şi, deseori, e asociată mai degrabă cu partea întunecată a vieţii. Poate din pricină că omul a învăţat să producă lumină artificială, care, fiind de o calitate redusă, spălăceşte sacralitatea luminilor pure. Omul a dat însă şi nobleţe luminii, inventând laserul. Acesta produce raze atât de puternice, de curate, încât, la propriu, el învinge luminile anterioare.

Principiul laserului prezintă şi o asemănare spectaculoasă cu intimitatea, în următorul sens. O rază obişnuită de lumină se distribuie succesiv între oglinzile unui sistem, amplificându-se la fiecare reflecţie, până când dobândeşte capacitatea rară şi fără precedent de a izbucni în afară sub forma unui fascicol paralel. La fel, luminile naturale se reflectă de la un suflet la altul, amplificându-se până când izbucnirea în univers a unei raze copleşitor de intense, care poate tăia şi trece prin ziduri, capătă numele de iubire. Şi această lumină e atât de intensă, încât lumina fizică trebuie stinsă.


Din nou despre educaţie


Kurt Vonnegut

Nov 12, 2011

Scrisori în negativ

La 16 februarie 1883, Eminescu îi scrie Veronicăi o epistolă care începe aşa:

   "Doamna mea şi generoasă amică,
     Mai întâi implor iertarea Dvoastre pentru supărarea ce Vă cauzează şi V-a cauzat afacerea aceasta cam migăloasă, cu care m-a însărcinat amicul nostru, d. Costinescu. Îmi pare fără îndoială rău, că sunt silit de-a Vă cauza această serie de mici neplăceri şi dacă aş fi fost în stare a găsi un expedient mai simplu pentru achitarea îndatoririi contractate către amicul nostru comun, desigur aş fi încunjurat cu grijă orice ar fi fost în stare a Vă indispune."

Eminescu era bolnav şi acest domn Costescu îl împrumutse. Neavând cum să returneze datoria, apelase la Veronica Micle. Dacă acest lucru este doar trist, următoarele rânduri ale scrisorii au în ele ceva care sperie de-a dreptul, care pot cutremura chiar şi pe cunoscătorul superficial al poeziei lui Eminescu. Iată ce scrie şi cu ce ton:

     "Precum aţi binevoit a indica în rândul trecut, trimit astă dată suma de 50 l.n. nu prin mandat, ci închişi în această scrisoare, rugându-Vă din nou a ierta mica deranjare ce v-ar cauza-o remiterea a la destinaţie.
     Doresc din toată inima să vă ştiu sănătoasă şi fericită, precum eu nu sunt, şi sărutându-Vă mâinile rămân
cu supunere
al DVoastre servitor
M. Eminescu"

Chiar dacă nu am fi ştiut ce relaţie au avut ei, sau că Eminescu scria această scrisoare din spital, tot am fi avut motive de cutremurare, din pricina a două amănunte de limbaj, în care se întrezăreşte o imensă durere, prin comparaţie cu fericirea ce existase odată. Aflat pe culmea gloriei, în urma bătăliei de la Rovine, aşa cum e descrisă de Eminescu în "Scrisoarea III", unul dintre fiii domnitorului îi scria iubitei sale, de dincolo de Argeş, o scrisoare, o carte, cum se spunea atunci. Ne-o amintim cu toţii:

"De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos."

Ce nebunie a iubirii era aceea când el, în imaginaţie, îi trimitea Doamnei sale oastea cu flamurile şi coiful cu penele! Ce ironie a vieţii când acum îi trimite Doamnei lui 50 de lei. În poezie, viteazul prinţ îi cere iubitei ochii cu sprâncenele, iar în realitatea de la doar doi ani distanţă, poetul, servitor, îi ceruse bani. Atunci îi vorbea nu din gură, ci din carte, pe când acum îi returnează datoria nu prin mandat, ci prin scrisoare. Atunci îi mulţumea lui Dumnezeu că e sănătos, iar acum se mulţumeşte s-o ştie pe ea sănătoasă, căci el nu este. 

O scrisoare imaginară şi una reală învăluie parcă, de la plus la minus infinit, una dintre cele mai emoţionante poveşti de iubire pe care le ştim. Au încercat, au dorit, s-au zbătut, dar nimeni n-a ţinut cu ei. Nimeni nu i-a ajutat în vreun fel. Ca un ultim amănunt, textul scrisorii din 16 februarie este adnotat de Veronica Micle, cu cerneală violetă: "Cred că asta e cea din urmă scrisoare ce mi-a scris-o Eminescu".

La finalul unor vieţi în care chinul a depăşit cu mult dragostea, e posibil totuşi ca visul a ceea ce ar fi putut să fie, într-o lume normală, să fi izbândit asupra mizeriei şi bolii. Poate că amândoi au retrăit clipele cele mai fericite ale vieţii lor, clipele care le-au dat sens. Şi poate că, plecând din lumea asta, au avut grijă să-şi trimită cumva şi codrii, şi acele poiene, şi ochii cu sprâncenele, şi acel sărut de la final, ca o iscălitură imaginară pe ultima scrisoare dintre ei.

Nov 11, 2011

Un gest memorabil

Este vorba despre una dintre cele mai favorabile dimineţi pe care le-am trăit, sub influenţa unui gest, pe cât de simplu, dacă stai să te gândeşti, pe atât de memorabil. Cât timp ne-am făcut veacul pe plaiuri britanice, alături de colegii de la University of Birmingham, am avut câteva evenimente mari, speciale şi numărabile pe degetele unei mâini. De pildă, unul dintre ele a fost excursia de studiu din Maroc. Altul a fost aşa-numita petrecere românească.

Petrecerea românească a însemnat un adevărat dezmăţ în casa în care locuiam noi, pe aleea Paganel nr. 52. Sufrageria, bucătăria, holurile şi terasa exterioară au fost transformate, de către zeci de prieteni veseli, veniţi de pe patru continente, într-o uluitoare scenă demnă de talentul lui Sergiu Nicolaescu pentru filmări de massă. În urma lor şi a noastră au rămas munţi de ambalaje de la toate genurile de băutură şi gustări, sticle, pahare, farfurii şi tacâmuri de unică folosinţă, doze, scrumiere normale, improvizate sau vărsate, hârtii, mobilă, ţoale, perne, dopuri, smocuri, PET-uri, şireturi, fireturi, acareturi... un dezastru de mari dimensiuni.

Regula noastră săptămânală era să dereticăm sâmbăta. Ne împărţeam casa şi rezolvam serviciul de curăţenie la modul milităresc, simplu, masculin. De data asta însă făcusem curat cu o zi înainte pentru petrecere, muncisem la pregătiri ca nişte gospodine sârguincioase şi petrecusem ca nişte gazde implicate şi exaltate. Eram obosiţi. Eram praf (termen tehnic). Când muzica s-a oprit, am mers la culcare cu apăsarea îngrozitoare că duminică, la trezire, va trebui să ne zdruncinăm creierele mahmure întru cosmetizarea locuinţei.

Când m-am trezit a doua zi, aş fi dat orice să nu trebuiască să mă dau jos din pat. Mă durea totul. Ştiam şi că, oricât ne-am fi străduit, era imposibil să mai apucăm să ne şi dregem un pic în acea zi dedicată chinului de a aduce câmpul de luptă înapoi la stadiul de casă. Mi-am făcut planul ambiţios de a păşi cu multă luare-aminte peste "cadavrele" din ajun, cu scopul de a-mi pregăti o cafea şi o ţigară de încurajare (în Anglia şi ţigările trebuia să fie pregătite, căci fumam tutun vărsat).

Când am ieşit însă din dormitor, n-o să uit niciodată - probabil a fost singura dată în viaţă când am avut sentimentul că ori sunt la camera ascunsă, ori că m-am trezit dintr-un vis istoric, ori cine ştie ce magie din cărţile pentru copii s-a petrecut, căci toată casa era impecabil de curată şi aranjată. Nimeni nu ar fi crezut că în acel loc avusese loc o petrecere vreodată. Am văzut mai apoi, pe terasă, în locul pentru gunoi, şi cei câţiva saci negri, din cei de 120 kg., plini cu rămăşiţele a ceea ce avea să se cheme The Romanian Party.

Au trecut aproape cinci ani de-atunci, dar nici până în ziua de azi nu mi s-au estompat nici acel sentiment incredibil de uşurare, de răsfăţ, de eliberare, şi nici recunoştinţa pentru gestul remarcabil al lui Adi Lupuţ, care s-a trezit la 6 dimineaţa şi a muncit singur trei ore şi jumătate şi nu oricum, ci fără să facă niciun zgomot, astfel încât noi am putut dormi boiereşte până către miezul zilei. Nu ştiu dacă i-am spus-o vreodată chiar lui, altora îmi amintesc că le-am relatat-o, ca pe o poveste morală, dar ieri m-am întâlnit din nou cu acest drag prieten al meu şi nu puteam să nu-mi amintesc. El e posibil s-o fi uitat, oricum.

Morala vine de acolo că acest gest cu greu poate fi răsplătit, nu neapărat din punctul de vedere al unui efort pe măsură, ci în sensul producerii unei satisfacţii comparabile. Dar important e că am învăţat cât de scumpe sunt unele fapte şi mai ales că îmi doresc şi eu odată să-i pot lăsa cuiva în suflet o dimineaţă pe care să n-o uite. Ce gust de duminică a avut cafeaua aia!


Nov 8, 2011

Pariez pe viaţa asta

Un argument filozofic în favoarea credinţei că Dumnezeu există (subliniez: în favoarea credinţei, nu a existenţei) este celebrul pariu, pe propria viaţă: dacă mizez pe faptul că există Dumnezeu şi el totuşi nu există, nu am pierdut nimic; dacă însă mizez pe faptul că El nu există şi se dovedeşte că există, atunci am pierdut totul. Aşadar e pur şi simplu rentabil să consideri că, după ce vei muri, vei ajunge în faţa unui judecător suprem, care va hotărî modul în care îţi vei petrece eternitatea.

Mărturisesc că argumentul acesta nu m-a impresionat niciodată. Mai mult decât un artificiu al inteligenţei nu mi s-a părut. Însă atunci când vine vorba de a-ţi paria viaţa, nu mă pot opri să mă întreb ce pariezi de fapt. O maimuţă, dintre acelea cu care noi ştim (ştiinţa vine de la a şti) că avem strămoşi comuni, se trezeşte de dimineaţă, aproape toată ziua umblă după mâncare, după caz se ocupă să-şi hrănească puii, iar timpul liber care-i rămâne şi-l petrece în compania celorlalte maimuţe, în special se scarpină una pe alta pe spate şi se caută de păduchi. Şi tot aşa, de mii şi mii de ani.

În linii mari, asta e şi viaţa noastră, cu evoluţia ei cu tot. Muncim cea mai mare parte a zilei, iar timpul liber ni-l petrecem atârnând unii pe lângă alţii. Faptul că, în lumea occidentală, păduchii au fost, în general, eradicaţi nu face diferenţa: s-a inventat în schimb televizorul. Deci, când ar fi de pariat o viaţă, ăsta e genul de chestie pe care-l pariezi.

Şi abia în această privinţă mă simt impresionat şi cutremurat, căci vremea acestei vieţi, aşa cum e ea, ar putea fi singura şi unica vreme în care să putem explora universul, în care să putem descoperi lumea şi pe noi înşine, în care să putem iubi şi în care să ne putem minuna de tainele care se ascund în noi şi în afara noastră. Astfel, miza pariului pare să fie cu totul alta şi cu mult mai valoroasă.

Astfel, cu miza unei numai singure vieţi la dispoziţie, sunt tentat să pariez mai inteligent, mai puţin riscant. În pariul contra existenţei lui Dumnezeu, câştigul avut în vedere este o iluzie, ceva ce n-am avut niciodată şi care, în cele din urmă, nici nu se compară cu ce am la dispoziţei în această viaţă. Pierderea avută în vedere, aşa cum am arătat, nu depăşeşte mediocritatea cuminte a primatelor.

Eu pariez aşadar că după viaţa asta nu mai urmează nimic! Dacă va urma, atunci nu voi fi pierdut. Îmi vor rămâne conştiinţa, viaţa, acelaşi simţ al curiozităţii şi aventurii, emoţiile, misterele, îndoielile şi descoperirile mele.  Dacă însă, la sfârşit, se va stinge lumina pentru totdeauna, atunci înseamnă că... asta a fost. Şi gata.  Abia atunci am pierdut totul, după ce am avut totul şi o singură şansă. Pariez deci pe individ, pe natură, pe cunoaştere, pe risipă, pe suflet, pe gratuitate, pe creaţie şi pe mister.


Post Scriptum. Pariul pe credinţa în Dumnezeu este ideea francezului Blaise Pascal, matematician, gânditor raţionalist şi mistic de ocazie. Tot un scriitor de limbă franceză, existenţialist de data asta, Albert Camus, spunea, mai aproape de vremurile noastre, că păcatul cel mai mare pe care-l putem comite în această lume este de "a spera într-o altă viaţă, ignorând  grandoarea implacabilă a acestei vieţi".


Nov 6, 2011

Măi fată nebună şi drăgălaşă

Şi zi e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, că-mi eşti dragă numai pe cât te văd cu ochii? Mânca-ţi-aş ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu ştiu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi şi tu - ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav şi descurajat - cum să vin la tine, pe cine să las în loc?

Tu mă sfătuieşti să petrec, să mă folosesc de tinereţe şi alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citeşti în romanuri. Viaţa mea eşti tu, prin urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viaţă monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără prieteni şi fără cunoscuţi, şi tu zici să petrec, ca şi când un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în care sunt.

Tu zici că presimţi nenorociri. Nu mai presimţi, dragul meu suflet, nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitaţie nervoasă, care va înceta când vom fi împreună şi vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru toată viaţa ca să nu ne mai despărţim nici odinioară. Iubirea mea pentru tine nu mai e un vis sau o speranţă depărtată; e ceva aievea, e o simţire hotărâtă şi de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu ştii fără bine că sunt statornic, chiar încăpăţânat, şi poate dacă n-aş fi aşa, ar fi pe de-o parte mai bine, dar pe de alta nu te-aş iubi cu atâta nestrămutare, precum te iubesc.

E prea adevărat ceea ce-mi scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori cu viciile celor bogaţi decât cu patimele adevărate ale omului sărac. Dar aşa e lumea, aşa a fost totdeuna. Cu toate acestea, dacă lumea e nedreaptă, natura nu e tot astfel. O singură clipă din viaţa a doi nenorociţi ca noi, o clipă de uitare de sine şi de beţie plăteşte mai multe decât viaţa întreagă a acestor oameni.

Ţi-am spus, Nicuţă, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi rămâi şi nici nu se poate altfel - căci tu eşti cel dintâi amor al meu şi vei fi unicul şi cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru singurătatea ta, o mângăere e drept că deşartă şi goală, dacă te poate mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc şi nu voi iubi niciodată pe nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e ziua în care nu te văd, şi pustie viaţa fără de tine, atunci crede-le, căci adevărate sunt şi mângâie-te măcar cât de puţin.

Îţi sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, şi te rog, te rog mult să te linişteşti, să crezi în statornicia şi în iubirea mea şi să speri, dacă poţi spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înşine putem crede şi pe noi înşine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine şi nu vei fi amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut şi te rog, linişteşte-te, căci starea ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii. Al tău
                                                                                                Emin

Scrisoare a lui Mihai Eminescu adresată Veronicăi Micle în august 1882.


There was an error in this gadget