Apr 30, 2015

Argumentul ontologic

Impresia generală pe care mi-a lăsat-o întotdeauna filozofia evului mediu este aceea de siluire cumplită a raţiunii, a bunului simţ, a oricărei gândiri normale, un teribil viol al logicii şi inteligenţei, scăpat fără pedeapsă şi comis în numele credinţei fără temeiuri.

Cu toate că natura şi spiritul ni se dezvăluie progresiv şi fascinant, cu toate că învăţăm din ce în ce mai mult din lume, totuşi, pare a spune spiritul medieval, toate acestea trebuie refuzate şi respinse cu violenţă, de vreme ce noi ştim că trebuie să credem în povestioarele semi-idioate ale unor strămoşi semi-docţi. Acum nu mai am chiar aceeaşi impresie, în parte şi datorită unei înţelegeri mai umane a argumentului ontologic al fericitului Anselm de Canterbury.

Dovada logică a existenței lui Dumnezeu

În lupta pentru explicarea raţională a dogmelor creştine, Anselm (1033 - 1109) este un vârf de lance. Cea mai interesantă şi plină de consecinţe idee cu care a rămas pe drept cuvânt în istoria filozofiei este o scurtă demonstraţie că Dumnezeu există, dintr-o lucrare intitulată Proslogion. Această demonstraţie, numită argumentul ontologic, pleacă de la fiinţa lui Dumnezeu şi ajunge la existenţa lui.

Să clarificăm un pic termenii: numim fiinţă existenţa-întrucât-e-gândită, ceea ce se reflectă sau poate fi descris în conceptele noastre. Din această perspectivă, e clar că Dumnezeu este, pentru că Îl putem gândi, ba chiar Îl putem defini, ca şi noţiune, evident. Cu alte cuvinte, putem răspunde la întrebarea cine sau ce este Dumnezeu. Problema e dacă El există. La fel cum Dumnezeu este, sunt şi zmeii, şi zânele, şi Moş Crăciun. Ce L-ar face pe Dumnezeu deosebit de toţi aceştia?

Structura argumentului ontologic

Argumentul ontologic se bazează pe faptul că Fiinţa (tot ceea ce este) e mai cuprinzătoare decât existenţa şi el spune aşa: Dumnezeu este fiinţa perfectă. În termenii lui Anselm: quo majus cogitare nequit. Iată ce-L face diferit faţă de toţi ceilalţi prieteni imaginari. Dacă nu ar exista - o reducere la absurd, formă de argumentaţie "brevetată" de Euclid - nu ar mai fi o fiinţă perfectă, pentru că ar avea deasupra Sa un grad de perfecţiune mai mare: fiinţa care mai şi există.



Dacă Dumnezeu nu ar exista, atunci conceptul Său, de fiinţă perfectă, ar fi contradictoriu, pentru că I-ar lipsi atributul existenţei. Or, fără acesta, perfecţiunea Lui ar fi ştirbită. Scriu pronumele pentru Dumnezeu cu literă mare pentru a respecta spiritul argumentului de care fac vorbire, căci deşi e vorba despre noţiunea de Dumnezeu, la Anselm, ca şi în teologie în general, aceasta Se confundă cu Dumnezeu Însuşi.

Toate lucrurile despre care știm că există sunt, totodată, idei în mintea noastră, dar nu toate ideile din mintea noastră au un corespondent în realitate. Dumnezeu este o noțiune care conține în ea însăși dovada că are un corespondent în existența concretă. Trebuie doar să admitem că lucrurile care există doar în mintea noastră, în comparație cu cele care se pot întâlni în realitate, sunt cumva inferioare, imperfecte, pentru că le lipsește atributul existenței.

Incorectitudinea argumentului. Unde este greșeala?

A admite că existența poate fi un atribut al unor alte atribute ale unei noțiuni este, să recunoaștem, extrem de ciudat. De altfel, însăși denumirea de „argument ontologic” poartă în sine o ironie fină, căci argumentul presupune reflectare și logică, pe când ontologicul presupune experiență și observație. O trecere directă de la logic la ontologic este cel puțin bizară.

Este ca și cum am spune că sfera unei noțiuni poate face parte din conținutul ei, ceea ce e dincolo de paradoxal, e absurd. În conținutul ideii de „Dumnezeu” se include ideea perfecțiunii absolute. Aceasta, la rândul său, include ideea existenței. Deci, hocus-pocus, ghilimelele dispar, denumirea unei noțiuni se transformă ca prin minune în realitate și, după toate standardele academice ale vremii, Dumnezeu există, ceea ce era de demonstrat.

Artificiul de a transforma existența într-un atribut al altei noțiuni este destul de grosolan, pentru că, în același fel, am putea spune direct, că noi definim noțiunea de Orice-aberație-poți-să-halucinezi-pe-etnobotanice prin aceea că este ceva care există. Deci există și nu mai este doar o noțiune. Anselm însă nu pare grosolan, pentru că acest artificiu este camuflat de un alt artificiu, care ascunde ideea de existență sub aceea de atribut al ideii de perfecțiune. Destul de inteligent.

Matematica împotriva lui Dumnezeu

Paradoxul lui Russell dezvăluie o eroare similară în teoria mulțimilor. Nu putem defini corect o „mulțime a tuturor mulțimilor”, pentru că ea ar putea avea atribute contradictorii cu cele ale mulțimilor pe care le conține. Aceasta duce la paradox, exact ca în cazul argumentului ontologic. Clasele de mulțimi nu trebuie amestecate logic cu mulțimile, din cauză că există o deosebire de natură între școli și elevii școlilor, între o melodie anume și muzica în genere, între atributele lui Anselm și cele ale tuturor sfnților, între o greșeală particulară și totala lipsă de logică.

Similar, noțiunile pot fi considerate mulțimi cu privire la sfera și la conținutul lor. Conținutul este mulțimea atributelor (sau predicatelor, cum le mai numește logica), iar sfera este mulțimea tuturor obiectelor denumite de acea noțiune. Argumentul lui Anselm face o referire la sferă într-unul dintre atributele conținutului. El confundă astfel, în același discurs, vorbirea despre o noțiune cu vorbirea despre atributele conținutului acelei noțiuni, care, în mod excepțional, modifică  realitatea sferei noțiunii.

Contraargumente la contraargumente

Punerea în lumină a acestei erori de judecată este suficientă pentru a proba incorectitudinea argumentului. Dar trebuie să ținem minte că nu totdeauna un argument greșit duce la o concluzie greșită. Concluzia poate fi corectă în mod accidental chiar și atunci când calculele nu sunt corecte. Pe lângă asta, Anselm are circumstanțe: logica matematică, ce i-ar fi permis în mod cert să vadă caracterul falacios al ideii, nu era construită încă pe vremea lui. Pe de altă parte, experiența de viață a acestui ieromonah ar putea fi mai importantă decât logica lui cu evidente lacune pentru lumea de astăzi. În al treilea rând, deși logica este un instrument minunat al minții omenești, cine poate spune că e neapărat mai important (sau cu grad mai mare de perfecțiune, cum ar spune teologul) decât altele?

Pentru o minte de tânăr intelectual din secolul nostru, e inutil și chiar un pic ridicol un astfel de mod de gândire. Cui foloseşte? Şi de ce şi-ar pierde cineva timpul cu astfel de fantezii? Pentru a face trecerea aceasta siluită de la logic la ontologic nu e nevoie nici măcar de spirit. Pentru un om al zilelor noastre, de vreme ce între Dumnezeu și realitatea vieților noastre nu există oricum nicio tangență (dacă ar exista, nu ne-am pune problema existenței), nu avem niciun motiv să ne preocupăm cu astfel de chestiuni (apateism).

Cu toate astea, merită poate să ne amintim că oamenii sunt obișnuiți cu trecerea de la logic la ontologic, în cazuri foarte eroice. De exemplu, planeta Neptun a fost întâi o idee. Ea a fost dedusă din calcule și abia mai târziu observată prin telescop. Înălțimea Marii Piramide a fost calculată de Thales înainte ca regulile să permită măsurarea ei directă. Viața ne-a învățat că, de multe ori, cum spune un vechi proverb oriental, înțeleptul poate cunoaște lumea faără să-și părăsească odăița.

Eu nu am ajuns încă la experienţa de viaţă pe care o avea Anselm când scria Proslogionul. Însă cu cât mă apropii, cu atât tind să-l înţeleg mai bine, căci nu totul în lume e chiar atât de raţional.

Și totuși, Anselm n-a greșit atât de mult

Nu vreau să fac concesii de tip teologic, dar Anselm, atunci când își prezintă argumentul, nu este nici pe departe atât de tăios de strict precum îl fac să pară contraargumentele prezentate. El nu vorbește despre noțiunea de Dumnezeu. El nici măcar nu pornește de la ideea unui Dumnezeu al teologiei așa precum Îl cunoaștem îndeobște. Anselm este mult mai blând, mai înțelept, mai fin, mai filozofic decât atât.

Referindu-se la ideile din mintea omului, el numeşte pur şi simplu acea idee încărcată de toate atributele perfecţiunii, cum ar fi bunătatea, adevărul, frumuseţea, dreptatea, dragostea şi celelalte, cu numele de Dumnezeu. Definit astfel, Dumnezeu pare să nu mai fie un dușman atât de înverșunat al rațiunii. Ba chiar începe să ne intre, încet, pe sub piele, și să ne devină prieten.

Dacă bunătatea ar fi doar o idee şi nu am întâlni-o în lume - în diversele ei forme, din care, fireşte, niciuna nu e absolută - atunci am putea spune cu temei că bunătăţii îi lipseşte un grad de perfecţiune: aceea că nu există.

Aşadar, cu tot absurdul său, povestea are un înțeles mai adânc: dacă dragostea ar fi doar un concept, doar în mintea noastră, doar în inima noastră, doar în imaginaţie, poate că ar fi lipsit de temei s-o mai numim dragoste. Poate aşteptare, poate dor, poate amăgire... Mai trebuie argumentat suplimentar? Nu, lucrul acesta se simte direct. Însă despre adevărul lucrurilor care se simt direct a început să se scrie la mai mult de jumătate de mileniu după Anselm. Şi abia aştept să ajungem şi la povestea aceea...
There was an error in this gadget