Jan 30, 2012

Două prostii

Elevul a intrat gâfâind în clasă, la mult timp după începerea orei. L-a salutat stânjenit pe profesor şi a prezentat scuze pentru întârziere, cu respiraţia întretăiată.

Se observa că alergase cu disperare şi acum, uite-l, stătea aşa, cu zâmbetele superioare ale colegilor revărsându-se asupra lui precum vântul uscat al zilei peste o rufă leoarcă de zoaie întinsă la uscat de o gospodină leneşă.

După ce şi-a mormăit scuzele, a rămas acolo încurcat, în aşteptarea permisiunii de a-şi ocupa locul în bancă sau, poate, a mustrării pentru indisciplină. După câteva secunde grele, profesorul i-a spus, gânditor:

-Vezi, ai făcut două prostii. Prima, că ai întârziat, evident. A doua, că ai alergat. Dacă tot ai văzut în primă instanţă că nu ai plecat la timp, puteai măcar să mergi liniştit şi să prinzi din oră cât se mai putea fără să ne deranjezi pe toţi. Acum, gâfâi, eşti transpirat, ne-ai stricat şi nouă ora şi nici tu nu ai cum să-ţi revii prea repede.

Jan 27, 2012

Cele mai frumoase filme

I-a venit cuiva aseară ideea poznaşă de a-şi invita prietenii de pe Facebook să pomenească titlurile de filme care descriu... viaţa lor sexuală. Ideea s-a răspândit cu repeziciune în rândurile celor tineri şi foarte tineri, care preferă în domeniu filme precum:

  • Noaptea iguanei
  • The Pursuit of Happyness
  • Some like it hot
  • Kiss Kiss Bang Bang
  • Doamna şi vagabondul
  • How to train your Dragon
  • Basic Instinct
  • Toate pânzele sus
  • Alice in Wonderland

sau...
  • As good as it gets
Au urmat titlurile preferate ale celor aflaţi într-o bună condiţie fizică:
  • Tunurile din Navarone
  • Marele Gastsby
  • Frumoasa şi bestia
  • Operaţiunea monstrul
  • Magnifico
  • Anaconda
  • Şoimul maltez

şi preferatul meu...
  • Columna
Fireşte, nu puteau lipsi filmele oamenilor obişnuiţi, cu vieţi neobişnuite:
  • Totul se plăteşte
  • Naked gun
  • Dirty Dancing
  • Me, myself and irene
  • Parfum de femeie
  • Zbor deasupra unui cuib de cuci
  • 88 minutes
  • Any given Sunday

şi blockbusterul genului...
  • How I met your mother
Au apărut, evident şi titlurile consacrate de cei care, dintr-un motiv sau altul, nu pot juca la dublu:
  • Nimic nou pe frontul de vest
  • Home Alone
  • Cool hand Luke
  • Free Willy
  • Mission: Impossible
  • Toy Story

şi, evident, capodopera...
  • Cu mâinile curate
În fine, spre dimineaţă am rămas să votăm şi noi, cei care, de-a lungul multor ani de experienţă, ne-am dovedit maturitatea, înţelepciunea şi serenitatea:

  • While you were sleeping
  • Ultimul cartuş
  • Goldfinger
  • Dead man walking
  • Gone in 60 seconds
  • Scary movie
  • După 20 de ani
  • Moartea domnului Lăzărescu
  • Great Expectations

şi excepţionala operă cinematografică
  • Dulcea pasăre a tinereţii

Jan 26, 2012

Sinistrat

Când am deschis azi dimineaţă uşa, un metru cub de zăpadă a căzut pe mine. Am aflat abia mai târziu că sunt chiar norocos în comparaţie cu cei care au reuşit să iasă din case, pentru a fi mai apoi acoperiţi de zăpezi.


Copiii au avut şansa de a savura un pic din farmecul iernii, într-o atmosferă siberiană. Ei sunt azi dovada vie că nu totul e rece şi îngheţat, că mai există căldură... umană.



Jan 25, 2012

O lacrimă-n potop

O poezie mai puţin cunoscută a marelui nostru poet naţional George Coşbuc, intitulată "Fragment", spune povestea simplă a alegerii pe care omul a avut-o de făcut întotdeauna între libertate şi necesitate, între ambiţie şi dragoste, între lumea largă şi intimitate.

Ea nu-i închide ușa, nu-l prinde de vestmânt,
Nu-l roagă și nu-i cade cu hohot la picioare
Să-i zică : — „Stai, iubite !" Nu cată plângătoare
În ochii lui —
Năvalnic afară bate vânt,

De-al fulgerelor vuiet văzduhurile tună,
Dar dânsul vrea să iasă prin noapte și furtună,
S-alerge fără țintä, nebun, un om pribag,
Să fugă, să se știe departe de-acest prag
AI casei locuite de cea mai rea femeie !
Nu-și ia nici ziua bună, nu-i vrednic să-i deie
Nici mâna, căci pierirea e-nchisă-n mâna ei;
Nu vrea să-i vadă ochii sălbatici și mișei!
Femeie e și dânsa ! Gândirea-i e infamă,
Înșală, și-i soție, ea minte, și e mamă !
A fost un mizerabil, efemeiat poet
Cel ce-a creat legenda lui Crist din Nazaret —
Pe-un Dumnezeu să-l nască satan ! E blasfemie
Să crezi în întruparea lui Crist dintr-o Marie !
Și dacă e să credem poeții pe cuvânt,
O dat-a fost ea numai Marie pe pământ,
Dar ea de milioane de ori e Magdalenă !
Vampir, când te iubește, și-n ura ei, hienă —
Un demon !
El năvalnic a pus picioru-n prag.

Atunci din ochii veștezi de dornicul lui drag
Tăcând a șters femeia o lacrimă cu iia.
Și el, el a văzut-o ! Și-n pieptul lui mânia
O clipă șovăiește, rămâne-ncremenit—
Și cum deștepți din leșin pe om, când l-ai izbit
Puternic d-un perete, așa era ! Colosul
De gânduri, la privirea femeii, s-a topit!
Și galben la picioare-i s-așterne furiosul.

L-a pironit acolo un strop, un singur strop
Cât n-a putut tot cerul cu-ntregul potop!

Jan 24, 2012

De iarnă

A trecut repede, dar e bine că am apucat să "gustăm" totuşi iarna asta, să ne mai amintim de bujorii în obrăjori, de oamenii de zăpadă, de mănuşile ude, sfârâitul prin aer al bulgărilor, râsetele cu clinchet de ţurţuri şi, bineînţeles, de acele ninsori ca nişte mari doamne din alte vremuri revenind azi cu toată melancolia din versurile lui Villon: "Pe unde-s, Doamne, şi de cînd,/ nu căuta ! Cheia-i păstrată în versul meu : ...Dar unde sînt/ zăpezile de altădată ?"

Catedrala Pecherskaia Lavra din Kiev.
Foto: Serghei Supinski, AFP

Gulmarg. În India! Foto: Farooq Khan, EPA

Kabul! Afganistan! Foto: Agerpress.

Vedere aeriană a unei biserici din satul elveţian Jenisberg.
Foto: Arnd Wiegmann, Reuters



Jan 13, 2012

Inima are raţiunile ei...

...pe care raţiunea nu le înţelege. Îmi amintesc foarte clar acele tricouri pe care le primisem eu şi cu Vlad. Erau exact la fel, să se vadă că suntem fraţi. Se încheiau pe umăr cu doi năsturaşi şi aveau un model cu dungi foarte subţirele de verde şi violet pe un fond alb. Eram unici şi inconfundabili cu ele. E drept, noi eram unici şi inconfudabili oricum.

Am ieşit pe-afară şi, pesemne, ne-am dat seama repede că ar fi nişte năzdrăvănii mai interesante de făcut prin casă, astfel încât ne-am întors. Cred că aveam cinci ani, iar Vlad trei. Şi deschizând noi uşa să intrăm în casă, aproape că ne ciocnim de mama care ieşea într-o fugă, cu o cârpă de vase în mână.

Când ne-a văzut, s-a oprit şi ne-a spus că s-a speriat, din pricina noastră. Văzuse de la geam, de la etajul 4, cum un domn urca în maşină doi copii ca noi, îmbrăcaţi la fel, în tricouri albe. Nevăzând clar, de la acea distanţă, într-o fracţiune de secundă instinctul i-a spus că ne răpeşte pe noi şi a luat-o la fugă. Noroc că am venit exact în acel moment.

Îmi amintesc şi acum ce nedumerit am fost. În primul rând că tricourile nu sunt albe. Ar fi trebuit să îşi dea seama, ţineam atât de mult la ele... Ne-a spus că, oricât de frumos şi colorat e modelul, din păcate de la distanţă se vede alb. Însă nedumerirea cea mai mare a fost de ce ea o lua la fugă după noi... cu cârpa de vase în mână... Ce, putea să prindă maşina, dacă într-adevăr am fi fost răpiţi?

Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri. Am întrebat-o: "Ce făceai dacă ne-ar fi luat pe noi?" Şi mi-a dat atunci cel mai incredibil răspuns al copilăriei mele. Halucinant, pentru un băieţel care crede că oamenii mari au raţiuni solide pentru orice. Mi-a răspuns: "Nu ştiu". Iar mie mi-a trebuit să treacă treizeci de ani ca să-mi dau seama cum vine asta. Câteodată pur şi simplu nu ştim. Şi nici nu e important.

Jan 12, 2012

Un prilej pentru a dărui

În ceilalţi, ne vedem pe noi înşine. Cum îi judecăm pe ei, la fel ne judecăm pe noi. Defectele care ne deranjează la ei sunt defectele noastre. Dar nu toţi ne dăm seama cu uşurinţă de acestea. Nu toţi înţelegem instinctiv că potenţialul nostru maxim se atinge căutând în ceilalţi oameni prilejuri pentru a dărui. Iată trei feluri de a fi ale oamenilor, în funcţie de cum se raportează la ceilalţi. Nu spun trei feluri de oameni, pentru că mulţi dintre noi putem trece prin toate aceste niveluri, etape sau moduri de a relaţiona. 

Foto: Octav Ganea, Mediafax
Mai întâi, pe cea mai de jos treaptă, se află aceia care au nevoie să primească de la ceilalţi pentru a se simţi bine. Sunt oamenii de tipul: dă-mi, dă-mi, dă-mi! Dă-mi atenţie, dă-mi importanţă, dă-mi afecţiune! Ei nu dau înapoi şi nici nu ştiu să primească ceea ce li se dă, pentru că a şti să primeşti este tot un fel de a dărui. Aceşti oameni fac rău celor cu care intră în relaţie, secându-i de energie, cerându-le în permanenţă celorlalţi să le alimenteze golul sufletesc şi să le gâdile orgoliul. Sunt atât de nefericiţi şi de neîmpliniţi, încât, dacă nu li se acordă atenţia gratuită pe care o cer, recurg la violenţă ori la şantaj.

Mai apoi, sunt cei care ştiu să dăruiască şi ştiu să primească. Atunci când li se dăruieşte grijă, atenţie, dragoste, ştiu să se bucure de ele şi, prin urmare, să dăruiască înapoi bucuria răspunsului. La rândul lor, ei dăruiesc, însă doar în măsura în care sunt siguri că li se dăruieşte, ca într-un schimb. Sunt oameni de tipul: îmi dai, îţi dau; nu-mi dai, nu-ţi dau! Cele mai multe dintre relaţii au această structură de tranzacţie. Când nu primesc în măsura în care au dăruit, se retrag sau coboară pe treapta inferioară a celor care doar cer.

În cele din urmă, iată-i şi pe cei pentru care relaţiile cu ceilalţi sunt prilejuri pentru a dărui. Veselia şi tristeţea celorlalţi sunt pentru ei ocazii rare şi fără precedent de a dărui voie bună sau compasiune. Sunt oamenii care se iubesc pe ei înşişi. Prin urmare, îi pot iubi şi pe ceilalţi în aceeaşi măsură, cum cere Evanghelia. Dragostea pe care o simt e suficientă pentru ei înşişi, rămânând multă şi pentru a oferi. Ei ştiu să primească, de asemenea, înţelegând ca nimeni alţii ce plăcere neasemuită provoacă celor ce dăruiesc. Dar dăruiesc necondiţionat. Fără să aştepte nimic în schimb. Ei respectă principiul fundamental al comunicării: pune-l pe celălalt pe primul loc, tu vei fi bine oricum! 

Jan 9, 2012

Autocontrol şi autoconducere

Cele mai multe dintre hotărârile şi dorinţele de început de an sunt după 10 zile date uitării. Mâncatul sănătos, exerciţiile fizice, efortul suplimentar la serviciu, organizarea mai bună a timpului, îmbunătăţirea relaţiilor cu cei dragi, reparaţiile pentru casă şi maşină, programarea la consultaţie, renunţarea la fumat, cărţile de citit şi aşa mai departe au fost deja îngropate în agitaţia zilnică. Eşecul acestor rezoluţii ne face, de obicei, ori să ne simţim noi defecţi, considerând că avem sădite în noi înşine probleme insurmontabile de adaptare la lumea asta, ori că pretenţiile noastre la o viaţă mai împlinită sunt pur şi simplu nerealiste. Ambele aceste concluzii sunt greşite.

În realitate, singurul eşec vine din imposibilitatea de a simţi ceea ce mintea ar dori să simţim. Putem spune şi altfel: lipsa de respect faţă de ceea ce simţim. Societatea ne determină să credem într-un pragmatism bizar şi nefuncţional în care emoţiile şi sentimentele noastre sunt considerate nesemnificative şi secundare faţă de raţiunea practică. Autocontrolul e văzut ca o virtute chiar şi în situaţiile în care devine autosiluire.

Încercăm în permanenţă să ne disciplinăm, dar majoritatea tentativelor noastre au în comun faptul că ele sunt încercări de a ne forţa să fim altfel decât suntem de fapt. de ca şi cum am fi greşit construiţi de natură. Nimic mai dăunător: omul e întodeauna scop, niciodată mijloc - spune filozofia morală. Dacă acest lucru e adevărat pentru ceilalţi, de ce nu ar fi valabil şi pentru noi înşine?

De exemplu, unora dintre noi le place să repare lucruri şi sunt consideraţi buni şi de nădejde când ceva se strică, dar sunt consideraţi leneşi când au de pregătit un examen. Altora, le place să citească, sunt foarte pricepuţi cu stiloul, însă sunt total pe dinafară când problema se rezolvă cu şurubelniţa. Aşa se face că talentatul mecanic trăieşte cu complexul că nu e suficient de inteligent, iar şoarecele de bibliotecă se chinuie cu ideea că e leneş.

Dacă am fi un pic mai respectuoşi cu propriul fel de a funcţiona, cu priceperile şi talentele noastre, dar în aceeaşi măsură cu neplăcerile şi idiosincraziile noastre, nu am mai încerca atât de chinuitor să ne forţăm către zone de activitate care nu sunt pentru noi şi care ne mai şi deprimă, suplimentar. E drept, unele dintre acestea sunt inevitabile pe termen scurt, pentru că nimeni nu mai dispune de sclavi în ziua de azi. Daaaar...

Importantă este înţelegerea fenomenului: nu autocontrol, ci autoconducere. Aceasta înseamnă că, în loc de a căuta soluţii pentru a ne forţa să fim altfel decât suntem, trebuie să căutăm soluţii pentru a adapta activităţile la felul nostru de a fi. Ca şi cum am fi nu proprii noştri şefi, ci proprii noştri manageri. Să ne punem la locul nostru! În acest fel, rezoluţiile de anul nou vor veni să completeze ceea ce deja facem bine şi cu plăcere.

Jan 6, 2012

Calea potrivită

La răscrucea destinului său, Hercule nu a ales drumul cel mai greu, cum spune legenda, căci dacă ar fi apucat pe calea fără pericole ar fi avut de luptat cu plictiseala, cu renunţarea, cu lipsa de temeiuri, cu absenţa scopului, cu irosirea, cu neîncrederea, risipirea, disperarea, amăgirea, pierderea de sine...

Pe lângă acestea, câţiva monştri înfiorători de ucis, nişte fiare acolo, un balaur, nişte grajduri de curăţat, amazoanele, Cerber însuşi - floare la ureche! 


Pentru că, de fapt, vezi, Hercule a ales calea cea mai uşoară. Mergi pe calea uşoară şi tu, mergi pe calea cu acele pericole care vor face şi din tine un erou al propriei vieţi. Nu dificultatea mai mică sau mai mare a problemelor te va face fericit, ci mai degrabă cine te vor face ele să devii. Mergi pe calea ta.

Jan 3, 2012

În marea trecere

Poate că visezi chiar acum la momentul când vei termina ce ai de făcut, când îţi vei atinge scopul şi va fi bine. Credem că viaţa asta se defineşte prin reuşitele noastre, prin scopurile pe care le-am atins... greşit. În cele din urmă rămân călătoria, drumul, experienţa. În cartea "Tehnicile programării neuro-lingvistice" de Sue Knight, găsesc următoarea metaforă, pe care o transcriu aici pentru a ne aminti de valoarea clipelor prezente şi de faptul că suntem construiţi să învăţăm în permanenţă, la tot pasul.


"A fost odata un cuplu care îşi împlinise multe ambiţii în viaţă. Totuşi, îi mai rămăsese un scop neatins: voiau să înoate până-n Japonia. Cei doi s-au gândit la acest vis multă vreme şi într-o zi au pornit la drum. Nu erau foarte buni înotători şi şi-au dat seama că-şi propuseseră un lucru dificil. Îşi simţeau membrele foarte grele, iar efortul continuu le dădea dureri, mai ales atunci când înotau împotriva curentului. Treptat trupurile lor au început să se obişnuiască cu înotul şi au găsit un mod de a înota în care să depună mai puţin efort.

Au început să observe apa din jurul lor, de exemplu, felul cum aceasta îşi schimba culoarea pe măsură ce se scurgea ziua. Dimineaţa devreme era limpede şi albastră, iar într-o anumită lumină avea o nuanţă verde de smarald. Când soarele stătea să apună, apa împrumuta culorile calde ale cerului de seară. Au început să observe fiinţele din apă, peştişorul argintiu care înota ziua alaturi de ei, umbrele întunecate care se întindeau dedesubt, în adâncuri.

Au început să audă sunetul valurilor care le clipoceau la urechi şi simţeau subtilele schimbări ale vremii, cum ar fi briza care se transforma în vânt şi apoi se liniştea la loc. Au învaţat să găsească hrana în apă şi cum să-şi folosească corpul fără mult efort. Şi-au dezvoltat un simţ al mirosului ascuţit, încât puteau simţi orice schimbare din mediul înconjurător doar adulmecând briza.

Au înotat zile şi saptamâni fără să vadă urmă de pamânt. Într-o zi, au văzut la orizont conturul întunecat al uscatului. Au înotat până acolo şi au recunoscut linia de litoral a Japoniei. Pe măsură ce se apropiau de mal au devenit tăcuţi; în cele din urmă, uitându-se unul la altul, au ştiut ce aveau de facut: s-au întors cu spatele la ţărm şi au continuat să înoate."

Jan 2, 2012

Cât de mult rezişti

În toate culturile şi mentalităţile lumii, scopul vieţii este liniştea sufletească, pacea, lipsa grijilor şi a stresului, fericirea moderată a confortului. Că i se spune Rai, Paradis sau Nirvana, oamenii şi-au visat întotdeauna un loc în care să scape de presiuni, apăsări şi probleme. Vestea proastă este că un asemenea loc nu există. Vestea şi mai proastă este că nici nu ar putea exista. Viaţa înseamnă stress, prin esenţa ei. Dacă te instalezi în orice soi de confort, mori în cele din urmă.

Lumea asta are la baza ei nişte reguli, dintre care una, foarte clară, spune că dacă nu evoluezi, dacă nu creşti, dacă nu lupţi pentru a răzbate, atunci înseamnă că te duci în jos, îmbătrâneşti, te degradezi, aluneci spre sfârşit. Starea pe loc, rămânerea într-un echilibru fericit - sunt iluzii ale minţii. În realitate, nimic nu stă pe loc. Emoţiile nu stau pe loc. Gândurile nu stau pe loc. Nici stelele şi nici fluturii nu stau pe loc.

În ciuda a ce simţim deseori, problemele noastre sunt ceea ce ne face să fim vii şi viaţa să fie sau să pară că merită trăită. Incapacitatea de a ne confrunta cu ele ne omoară. Nu contează aşa de mult capacitatea de a le rezolva, fiecăruia i se potrivesc propriile probleme. Ba chiar, cu cât suntem mai vii, cu atât ne căutăm problemele.

Iată-i pe oamenii bogaţi. Ei au mai multe probleme cu banii decât oricine. Chiar le plac. Iată-i pe oamenii care iubesc mult. Au cele mai multe probleme în dragoste. Par a şi le căuta cu lumânarea. Iată-i pe oamenii de spirit. Sunt cei care se confruntă cu cele mai multe şi grave nelămuriri ale lumii. Asta îi face vii.

Ce probleme îţi alegi pentru viitor? De ce stress ai nevoie în 2012? Cu ce situaţii disperate ţi s-ar potrivi să te confrunţi? La câtă presiune rezişti? La câtă plăcere rezişti? Cât succes şi câtă aversiune poţi îndura? Cât din toate astea meriţi?

Jan 1, 2012

Rezoluţie 2012

Este cea mai normală zi, 1 ianuarie. Deşi nu există nicio diferenţă de esenţă între ea şi celelalte zile ale anului, o percepem ca pe un început al tuturor împrejurărilor din viaţa noastră. Ne punem dorinţe. În engleză, există termenul consacrat de new year resolution, adică nu doar o simplă dorinţă, ci chiar o soluţie, o reţetă, un plan.

Ce se întâmplă de fapt cu această zi? Ea aşează timpul nostru psihologic în cursul lui firesc, acest curs care, în majoritatea celorlalte zile, este distorsionat. În prima zi a anului simţim (nu doar înţelegem) că trecutul s-a terminat, că a rămas în urmă, că a devenit istorie. Ne despărţim de el cu bucurie, recunoscători pentru ce ne-a adus bun şi, mai ales, închizând pentru totdeauna uşa în urma a ce a fost rău.

De 1 ianuarie, în acelaşi timp (subiectiv), simţim că viitorul se întinde înaintea noastră nou şi proaspăt, plin de toate posibilităţile lumii şi de toate şansele pe care ni le-am putea dori. Astăzi, de asemenea, prezentul e prezent, aici şi acum. 

În restul timpului, deşi noi ştim - raţional - că trecutul s-a sfârşit pentru totdeauna, că viitorul nu a sosit încă şi că în el se află conţinute toate lumile posibile, că trăim în prezent, totuşi simţim că depindem de tot ce-a fost, trăim în trecut, avem impresia că viitorul va egala trecutul şi că prezentul ne fuge de sub picioare. 

Prin urmare, prima zi este şi cea mai normală zi a anului. Indiferent ce dorinţe ne-am pune fiecare, probabil înaintea lor ar trebui să vină rezoluţia de a păstra starea de spirit a acestui început de-a lungul întregului an şi de a ne păstra sănătatea propriului timp.
There was an error in this gadget