Mar 29, 2012

O mie de cuvinte nu fac cât o imagine





Dragostea nu are vârstă. 8 martie în Belgrad
Speranţa moare ultima. Foto: Zilvinas Valeika




Extrem. Una dintre cele mai bune fotografii, conform Red Bull Illume 2010


Un miracol obişnuit. Micuţul urmează să-i ceară Moşului ca tăticul lui să se întoarcă din Irak. Nu ştie că dorinţa i se va îndeplini pe loc.


"Mulţumesc!" adresat veteranilor. Foto: Roman Balaev

Faptele de vitejie sunt nepreţuite

Un prieten credincios

Pădure rusească. Imaginea consistă din 365 de fotografii luate în fiecare zi a anului din acelaşi loc

Curgerea timpului

Vecini


Pe acoperiş. Foto: Julia Kurbatova



Iisus salvează o viaţă


Japonia

Iubeşte-ţi duşmanii


Sergentul, soţia şi copilul nenăscut

Mama, te iubesc!!


Viitorul artist

Rămas bun



Grija bunicii

Bau


Tu cine eşti?





Nu-ţi face bine fumatul

Prietenul meu. Foto: Blake Zickefoose ("Băiatul meu de 3 anişori, Charlie, s-a împrietenit cu această omidă pe care a numit-o worm-dog - câinele vierme, pronunţia, ca în warm-dog, face aluzie la crenvurşti în acelaşi timp - nMC")

Pădure de sequoia gigantici

Omul, prietenul câinelui

Pe panta vieţii
Photographers deal in things which are continually vanishing and when they have vanished there is no contrivance on earth which can make them come back again.

Henri Cartier Bresson

We try to grab pieces of our lives as they speed past us. Photographs freeze those pieces and help us remember how we were. We don't know these lost people but if you look around, you'll find someone just like them.

Gene McSweeney


Mar 28, 2012

Aşa... goală?

1936-37, bănuiesc. Alexandria, judeţul Teleorman. Vremurile de dinainte de război nu erau tocmai îmbelşugate.

Bunicul meu îşi aduce aminte. Era la joacă, pe stradă. Genul de alergătură de dimineaţa până seara. Când i s-a făcut foame s-a dus să ceară ceva din casă.

Mama lui i-a întins o bucată de pâine, la care copilul s-a uitat cu o oarecare ciudă. Ar fi vrut ceva mai bun.

-Păi aşa... goală? a întrebat cu reproş.
-E pâine, e mâncare, ia şi tu aşa, că n-am ce să-ţi mai dau acum, a zis mama, ca toate mamele puse în astfel de situaţie neplăcută.

Copilul, smiorcăit:
-Dar vreau cu brânză, dă-mi nişte brânză!
-Nu are mama brânză acum, o să-ţi dau altă dată.
-Ba nu, vreau cu brânzăăă...

Şi l-a auzit taică-su, străbunicul meu, va să zică, pe care eu nu am apucat să-l cunosc, dar care presupun că era un tip foarte impunător şi, din câte mi-am imaginat, povestindu-mi-se, intransigent. Ferm fără a fi nervos. Avea un atelier de nu-ştiu-ce şi, pe timpul zilei, lucra acasă. Om serios şi preocupat. Şi l-a chemat la el. L-a întrebat:

-Tu pe la şcoală te mai duci?
-Da, tată. De ce?
-Şi te învaţă ceva la şcoala aia?
-Da, tată, mă învaţă. Ce vrei să-ţi spun?
-"Tatăl nostru" ştii s-o spui?
-Da, ştiu.
-Ia să te-aud!

Şi copilaşul, care avea pe-atunci vârsta de azi a fetiţei mele, a început să turuie:
-Tatăl nostru Carele eşti în Ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zi...
-Stop! Opreşte-te! Zice acolo cu brânză? Hai, fuga la joacă!

Mar 27, 2012

O uşoară indispoziţie


Superba şi fascinanta ipohondrie! Iată un fragment cu totul minunat din Jerome K. Jerome, "Trei într-o barcă":

"Lucru foarte curios: ori de câte ori îmi arunc ochii pe vreo reclamă me­dicală, ajung inevitabil la concluzia că sufăr de boala respectivă, în forma ei cea mai virulentă. De fiecare dată, diagnosticul pare să corespundă întocmai tuturor sen­zaţiilor încercate de mine.

Îmi amintesc cum m-am dus într-o zi la British Museum, ca să mă do­cumentez cu privire la tratamentul unei uşoare indispoziţii ce mă tot sâcâia — cred că era vorba de boala fânului. Mi s-a adus cartea şi-am citit tot ce mă intere­sa. Apoi, aproape fără să-mi dau seama, am început să răs­foiesc alene paginile şi să studiez, într-o doară, bolile, una după alta. Nu-mi aduc aminte cu ce anume am început, în orice caz, era o boală cumplită, nimicitoare, iar înainte de a fi străbătut măcar jumătate din lista "simptomelor premonitorii", eram încredinţat că o am într-o formă foarte gravă. Am rămas înlemnit de groază, iar apoi, cu nepăsarea pe care ţi-o dă doar deznădejdea, am mai răs­foit câteva pagini. Am dat de febra tifoidă, am citit simptomele ei şi am desco­perit că am febră tifoidă, că o aveam probabil de luni de zile, dar fără să ştiu. M-am întrebat ce s-ar mai putea să am! A venit rândul choreei şi am con­statat, după cum mă aşteptam, că sufăr şi de choree. Şi, cum cazul meu în­cepea să mă intereseze, m-am hotărât să-l cercetez până la capăt, de astă dată pornind alfa­betic. Am deschis, aşadar, la "acetonemie", descoperind că mă ofilesc din pricina ei şi că stadiul acut al bolii avea să se declare în urmă­toarele cincisprezece zile. Am răsuflat uşurat constatând că sufăr de nefrită cronică doar într-o formă benignă, astfel că, în privinţa ei, puteam trăi încă mult şi bine. Aveam holeră cu complicaţii grave, cât despre angina difte­rică, se părea că o aveam încă din leagăn. După ce am par­curs cele douăzeci şi şase de litere ale alfabetului, am ajuns la concluzia că singura boală de care nu sufeream era artri­ta.

La început m-am simţit oarecum jignit. Aveam impresia că e un fel de desconsiderare. Cum se făcea că nu am artrită? De ce această ofensatoare rezervă? După câtva timp, totuşi, învinseră sentimente mai blânde. Mi-am spus că, la urma urmei, am toate celelalte maladii cunoscute în patolo­gia generală şi, devenind mai puţin egoist, am hotărât să tră­iesc şi fără artrită. După cât se părea, guta, în forma ei cea mai gravă, pusese stăpânire pe mine, fără ca eu să prind de veste, iar de zymosis sufeream, bineînţeles, din copilărie. Cum după zymosis nu mai urmau alte boli, am dedus că asta e tot.

Am stat şi am chibzuit. Mi-am spus că sunt un caz medical cu totul neobişnuit şi că pentru studenţii la medicină aş fi o adevărată achiziţie. I-aş scuti să mai umble din spital în spital. Eu însumi eram un spital. Ca să-şi poată lua diplo­ma, ar fi fost de ajuns să mă cerceteze pe mine pe toate părţile.

M-am întrebat apoi cât mai am de trăit. Am încercat să mă examinez. Mi-am luat pulsul. La început n-am izbu­tit să-l simt deloc. Pe urmă, brusc, mi s-a părut că porneşte. Mi-am scos ceasul şi am numărat bătăile — o sută patruzeci şi şapte pe minut. Am încercat să-mi pipăi inima. Inima — nicăieri, încetase să mai bată. Mai târziu am ajuns totuşi să cred că trebuie să fi fost la locul ei şi că a bătut tot timpul, deşi nu garantez. M-am ciocănit pe toată partea din faţă a corpu­lui, de la ceea ce numesc eu talie, până sus, la cap, apoi am luat-o puţin spre dreapta şi apoi spre stânga şi puţin spre spate, dar n-am auzit şi n-am simţit nimic. Am încercat să-mi văd limba. Am scos-o afară de un cot şi, închizând un ochi, m-am căznit s-o examinez cu celălalt. Nu i-am văzut decât vârful şi singurul rezultat a fost să-mi întăresc convingerea că sufăr de scarlatină.

În sala de lectură intrase un om sănătos şi lipsit de griji. Acum ieşea o epavă."

Mar 26, 2012

Ecosistem

Să-ţi fie trupul energic şi sănătos ca vegetaţia junglei, să-ţi fie mintea rece şi limpede ca apa izvoarelor, să-ţi fie inima puternică şi fierbinte ca lava vulcanilor.

Să-ţi laşi în urmă trecutul cu recunoştinţă şi împăcare. Să trăieşti prezentul cu atenţie şi dragoste. Să priveşti în viitor cu speranţă şi încredere.

Să mergi în lume cu nobleţea şi sinceritatea cailor. Să ţi-i aperi pe cei dragi cu îndârjirea şi forţa leoaicei. Să-ţi păstrezi faţă de ceilalţi calmul şi siguranţa vulturilor.



Mar 25, 2012

Cum văd eu lumea

Un text fundamental. Esenţialul viziunii despre lume a lui Albert Einstein. În acest text el îşi dezvăluie opiniile despre politică, educaţie, religie, ştiinţă şi viaţă. Lectura: Mihai Cuza.
"Lucrul cel mai frumos pe care-l putem trăi este tainicul."




Mar 23, 2012

FMI (nişte doamne, gen)

Cel puţin când e vorba de dragoste, femeile sunt profesioniste, iar bărbaţii amatori. Cine nu recunoaşte asta, ca femeie, o face cu interes sau modestie, iar ca bărbat, din amatorism, evident.
"I do not wish women to have power over men; but over themselves." (Mary Wollstonecraft Shelley)
Nu m-aş recomanda drept feminist, însă cred că femeilor le lipsesc nişte drepturi chiar şi în lumea civilizată a acestor ani.
Pe de altă parte, din cele mai multe puncte de vedere importante pentru mine, femeile le sunt superioare bărbaţilor, care, în schimb, sunt mai norocoşi.
Deci fără a fi un feminist, le consider pe femei superioare.
Nu pe toate însă, ci pe multe dintre ele.
Superioritatea femeilor poate fi, probabil, "dovedită" în manieră ştiinţifică, religioasă, filozofică sau artistică. Eu prefer o matematică ingenioasă, după cum urmează.
Matematica aflată în spatele superiorităţii femeilor este aceea conform căreia ele, în proporţie de peste jumătate - eu aş spune chiar în majoritate - se combină sub nivelul lor, lucru recunoscut şi de majoritatea bărbaţilor.
Cu alte cuvinte, cele mai multe dintre ele, joacă în ligi superioare. Vorba aia, sofisticate.
Uneori sunt mai deştepte, uneori sunt mai atente, uneori sunt mai frumoase, uneori sunt mai sensibile, dar întotdeauna sufletul lor e mai mare. Şi la fericire, şi la nenorociri.
Femeile sunt mai sincere, cu ele însele, între ele şi cu noi deopotrivă.
Femeile sunt mai bune.
Şi când sunt rele, abia atunci sunt cu adevărat bune.
"I think that maybe if women and children were in charge we would get somewhere." (James Thurber)

Alte argumente? Nu.




Mar 21, 2012

Fata lui tata

Azi:
   -De câte ori trebuie să te pup ca să-ţi treacă plânsul? o întreb pe Ana.
   -Dar nici măcar nu ştii de ce plâng, îmi răspunde.
   -Tu ştii de ce plângi?
   -Da.
   -Şi eşti sigură că eu nu ştiu?

Făcuse chestia aia pe care fetele s-ar putea s-o înţeleagă, dar care pe băieţi, fie ei şi tătici, îi uimeşte întotdeauna: şi-a schimbat motivul plânsului în timp ce plângea.

Zice: 
   -Da.
   -Atunci spune-mi tu, te rog, de ce plângi acum.
   -Pentru că nu mi-am descoperit scopul în viaţă. Nu ştiu la ce sunt bună.
   -Aha! Păi mai ai ceva timp. Uite, tu ai 7 ani, eu am 35 şi tot nu mi-am descoperit scopul în viaţă. Dar aseară, când ţi-a fost frică, am reuşit să te adorm astfel încât să te simţi bine şi să visezi frumos, nu-i aşa?
   -Vreau şi în seara asta să stai cu mine şi să mă mângâi pe cap.
   -Da, vezi? Deocamdată ăsta e un scop suficient. În rest, mai aşteaptă şi tu până termini şcoala. Abia ai început-o. Şi când ajungi la liceu o să mai avem încă o dată conversaţia asta, bine?
   -Bine!


Mar 20, 2012

Să spuneţi când trageţi

Dintre multele întâmplări pe care le reţin din bogata mea carieră sportivă, cea cu "să spuneţi când trageţi, ca să mă antifonez!" este de departe cea pe care am povestit-o cel mai des.

Cine: Cosmin, Denis, Mihai (yours truly). Cei trei care au măturat Vestul. Echipa de pistol a Stelei, cea mai bună echipă de juniori din toate timpurile. Unde: poligonul de pistol-viteză de la Tunari. Când: acum o mie de ani, să fi fost prin 1994.

Pe standurile de tragere sunt nişte panouri mari, cu dublă destinaţie. Pe de o parte, sunt puse astfel încât sportivii să nu se vadă între ei.

Pe de altă parte, opresc tuburile care sar din pistoalele semiautomate, unul după altul, să nu se răspândească prin poligon. Un tub care sare din pistol e şi fierbinte. Dacă te atinge pe mână, ai senzaţia că te-ai ars cu o ţigară.

Panourile astea din carton presat sunt bune şi din alt motiv. Le punem câte două pe un stand şi încropim astfel trei posturi de tragere, ca să nu stricăm mai multe seturi de ţinte la încălzire.

Proba de pistol-viteză înseamnă să tragi pe cinci ţinte aflate la 25 de metri distanţă, într-un anumit timp dat, de 8, 6 şi 4 secunde. MIşcările trebuie să fie în acelaşi timp rapide şi precise. Încălzirea e obligatorie.


Dar nu am vrea să stricăm ţintele, de care facem rost oricum atât de greu. Punem nişte ţinte vechi pe un stand, îl împărţim între noi cu panourile, tragem câteva focuri de încălzire şi apoi ne răspândim fiecare pe standul lui.

Înainte de a trage însă, avem o rutină bine împământenită în cultura tirului: tragerile "pe sec". Facem mişcările, cu maximă acurateţe şi concentrare, fără să încărcăm armele. Când simţim că "merge banda", că mâna se mişcă precum turela tancului, ne pregătim de foc.

Asta înseamnă în primul rând să ne protejăm urechile. Zgomotul gloanţelor nu seamănă deloc cu pocniturile pe care le auzim în filme. Ele sunt mai degrabă nişte plesnete foarte puternice, care te fac să te strâmbi ca şi cum cineva ar urma să te lovească nu ştiu de unde.

Cosmin mai ales are o problemă cu plesniturile focurilor. De aceea el are căştile lui antifonice proprii şi personale, le ia acasă, se îngrijeşte de ele... Cosmin ţine la antifoanele lui mai mult decât oricine.

E foarte important pentru el să aibă căştile pe urechi când se trage în poligon, mai ales acum când suntem toţi trei îngrămădiţi unul lângă altul, fără să ne vedem. Şi deci ne adresează rugămintea legendară:

-Să spuneţi când trageţi ca să mă antifonez!

Eu stau la mijloc, între cele două panouri. Îmi văd mai departe de încălzire. Imediat, Denis apare lângă mine, cu antifoanele pe urechi şi cu degetul la gură, îmi face semn să tac.

Îşi încarcă pistolul în maximă linişte, ca un bandit. Mai bagă şi pe ţeavă un cartuş. Mă antifonez şi eu, repede. Abia ne ţinem de râs.

-Băi, o să-i sune apa-n cap. Eşti sigur? şoptesc.
-Şşşşşt, taci, bă! Ridică mâna încet, spre ţintă, dar având pistolul foarte aproape de panoul care ne desparte de Cosmin... Şi declanşează. Bang! Bang! Bang! Bang! Bang! Baaaaang!

Apoi, tare:
-Am tras!

Cosmin încă mai aude ecoul plesnetelor în creieri. Baaaaang. Înjurăturile sincere, din inimă, care urmează, sunt probabil compuse pe acest fond sonor care până diseară, cu nişte algocalmin, probabil o să se estompeze. Ce glume de copii handicapaţi!

-Ce vrei, bă? Ai zis să spun când trag, am tras! îi răspunde Denis. Logic!
There was an error in this gadget