Mar 19, 2012

As time goes by

Punct şi de la capăt. Mă uit în oglindă şi cred că acesta e începutul unei frumoase prietenii, cum spunea Rick în Casablanca.

Au fost nişte probleme. Mai întâi, nu sunt obişnuit să mă confesez. Mai pe urmă, eu nu am crezut că există depresie la bărbaţi. Eram convins că e o chestiune feminină menită să legitimeze o anume lipsă de logică.

Fireşte, nu credeam chiar asta, dar era mai mult ca un fel de a mă raporta la chestiune. Nicidecum nu-mi imaginam cum e să nu mai vezi nicio speranţă în viitor, nici măcar în viitorul apropiat...

Să nu găseşti niciun motiv pentru care să mai merite să respiri, ori singurele motive să fie irealizabile...

Să tremuri de frică la orice pas, să nu poţi gândi limpede nici chestiuni elementare... Să nu poţi adormi, să nu te mai poţi trezi, să nu ai poftă de mâncare pentru ca apoi să mănânci compulsiv...

Să plângi cu spasme, să verşi litri de lacrimi (şi băieţii plâng, nu-i aşa?), să urli de durere sufletească, să te zvârcoleşti într-o stare vecină cu delirul...

Să fii tot timpul epuizat, iar în rarele momente de vivacitate să te porţi exact ca acel câine care îşi aşteaptă stăpânul, plecat de ani de zile, cu încordarea celui care şi-a pariat viaţa pe un singur număr...

Să nu poţi lucra nimic, să te fereşti de ochii lumii, dar mai ales să nu-ţi poţi alunga din minte că ar fi mult mai bine dacă pur şi simplu ai dispărea, dacă ai putea face în aşa fel să nu te mai găsească nimeni, niciodată, să-ţi găseşti pacea...

Niciodată nu am crezut că lucrurile astea sunt posibile. Ei bine, nu sunt doar posibile. E o stare care poate să dureze, de pildă, 18 zile fără întrerupere.

Să simţi că disperarea îţi pătrunde în oase şi nu mai iese, nu mai poate să iasă până când nu faci un rău, cumva, cuiva, până nu-ţi distrugi demonii. O parte bună trebuie să fie şi aici, ca în orice alcătuire. În spatele unei astfel de dureri nu poate sta decât o capacitate uriaşă de a iubi.

Şi te aduni, te mobilizezi, te încordezi. Faci un pas, doi...

La un moment dat însă, te trezeşti faţă în faţă cu propriul tău delir, cu propria ta nebunie. Brusc, pe nepregătite. Şi îţi dai seama, cu o mirare devastatoare, că pentru ea tu nici nu exişti. Nu meriţi nici măcar o privire.

Te vezi în ea ca într-o oglindă care deformează. Şi tu ştii că nu eşti aşa, că nu e asta lumea ta, că nu e asta ce meriţi de la viaţă, că nu eşti chiar atât de lipsit de demnitate. Nebunia ta te dispreţuieşte, tocmai pentru vina de a te lăsa în voia ei.

Şi te poţi hotărî atunci să faci orice, orice, orice, orice să găseşti un sens. Să porneşti din nou în căutarea înţelesurilor. Ştiind că există dureri care nu pot trece niciodată, este totuşi posibil să aibă şi focul iadului un înţeles.

Iar dacă el nu este un mijloc de purificare, de catharsis - cum spuneau vechii greci -, ci o plată, atunci a fost meritată. Se închide un capitol.

Ceva mă face să mă gândesc din nou la Casablanca. Finalul filmului. Ceaţa de pe aeroport. Plecarea. Se termină. Avionul rulează pe pistă. Here's looking at you, kid! Acolo unde eu merg, tu nu poţi veni.

There was an error in this gadget