Mar 1, 2012

Împreună

Film, nu foarte tare, dar simpatic, să zic aşa. Ăsta e un copil de 3 ani, jucăuş, isteţ, vecina lui are 2 ani. Fetiţă dintr-alea cu ochii mari şi gropiţe în obraji.

Se duce să se împrietenească cu ea şi vorbesc ei doi acolo... o învaţă de-a v-aţi ascunselea: tu te ascunzi după copacul ăla şi eu vin şi te găsesc. Simplu! Şi aşa şi fac, ea se bagă după copac şi aşteaptă extraordinar de încordată şi el vine fuga şi ghici ce! O găseşte, evident, şi atât de tare se bucură! Incredibilă bucurie!

Se duc la şcoală, stau în bancă împreună, cresc şi, în fine, restul nu mai e aşa de interesant, el pleacă la oaste, război, chestii, dar când se întoarce vine acasă şi taică-su îl trimite la vecina. Că acolo trebuia, zice, să meargă întâi. Ştia adică felul cum îl aşteptase ea, îi făcuse costum. Costum popular, brodat, o avere pe vremea aia.

Şi aşa au ajuns să se căsătorească şi să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi. Ea a murit într-o zi de Paşti, a venit dimineaţa de la slujbă şi s-a întins pe jos în curte şi a murit. Meningită. Avea 96 de ani. Deci cât timp au fost împreună? 94 de ani. Se sugerează din toate elementele poveştii că nu s-au certat niciodată. Când zicea unul: facem aşa! celălalt încuviinţa tot timpul: aşa facem atunci.

El a mai trăit două zile după ea. Adică până la înmormântarea ei. De fapt, nu cred că ar putea să se facă un film cu subiectul ăsta, pentru că ar fi prea plictisitor, poate. Nici măcar un scurtmetraj nu ştiu dacă s-ar putea face. Dar povestea e adevărată şi mă atrăgea ideea de film, pentru că aşa ai putea arăta un lucru care din fapte nu reiese.

E evident că, atunci când el a murit, la 97 ai lui, ultimul lucru pe care l-a văzut în faţa ochilor a fost bucuria aceea inimaginabilă a fetiţei de 2 ani, cu ochii mari şi gropiţe în obraji, pe care, în dimineaţa vieţii lor, o găsise. O găsise...
There was an error in this gadget