Mar 20, 2012

Să spuneţi când trageţi

Dintre multele întâmplări pe care le reţin din bogata mea carieră sportivă, cea cu "să spuneţi când trageţi, ca să mă antifonez!" este de departe cea pe care am povestit-o cel mai des.

Cine: Cosmin, Denis, Mihai (yours truly). Cei trei care au măturat Vestul. Echipa de pistol a Stelei, cea mai bună echipă de juniori din toate timpurile. Unde: poligonul de pistol-viteză de la Tunari. Când: acum o mie de ani, să fi fost prin 1994.

Pe standurile de tragere sunt nişte panouri mari, cu dublă destinaţie. Pe de o parte, sunt puse astfel încât sportivii să nu se vadă între ei.

Pe de altă parte, opresc tuburile care sar din pistoalele semiautomate, unul după altul, să nu se răspândească prin poligon. Un tub care sare din pistol e şi fierbinte. Dacă te atinge pe mână, ai senzaţia că te-ai ars cu o ţigară.

Panourile astea din carton presat sunt bune şi din alt motiv. Le punem câte două pe un stand şi încropim astfel trei posturi de tragere, ca să nu stricăm mai multe seturi de ţinte la încălzire.

Proba de pistol-viteză înseamnă să tragi pe cinci ţinte aflate la 25 de metri distanţă, într-un anumit timp dat, de 8, 6 şi 4 secunde. MIşcările trebuie să fie în acelaşi timp rapide şi precise. Încălzirea e obligatorie.


Dar nu am vrea să stricăm ţintele, de care facem rost oricum atât de greu. Punem nişte ţinte vechi pe un stand, îl împărţim între noi cu panourile, tragem câteva focuri de încălzire şi apoi ne răspândim fiecare pe standul lui.

Înainte de a trage însă, avem o rutină bine împământenită în cultura tirului: tragerile "pe sec". Facem mişcările, cu maximă acurateţe şi concentrare, fără să încărcăm armele. Când simţim că "merge banda", că mâna se mişcă precum turela tancului, ne pregătim de foc.

Asta înseamnă în primul rând să ne protejăm urechile. Zgomotul gloanţelor nu seamănă deloc cu pocniturile pe care le auzim în filme. Ele sunt mai degrabă nişte plesnete foarte puternice, care te fac să te strâmbi ca şi cum cineva ar urma să te lovească nu ştiu de unde.

Cosmin mai ales are o problemă cu plesniturile focurilor. De aceea el are căştile lui antifonice proprii şi personale, le ia acasă, se îngrijeşte de ele... Cosmin ţine la antifoanele lui mai mult decât oricine.

E foarte important pentru el să aibă căştile pe urechi când se trage în poligon, mai ales acum când suntem toţi trei îngrămădiţi unul lângă altul, fără să ne vedem. Şi deci ne adresează rugămintea legendară:

-Să spuneţi când trageţi ca să mă antifonez!

Eu stau la mijloc, între cele două panouri. Îmi văd mai departe de încălzire. Imediat, Denis apare lângă mine, cu antifoanele pe urechi şi cu degetul la gură, îmi face semn să tac.

Îşi încarcă pistolul în maximă linişte, ca un bandit. Mai bagă şi pe ţeavă un cartuş. Mă antifonez şi eu, repede. Abia ne ţinem de râs.

-Băi, o să-i sune apa-n cap. Eşti sigur? şoptesc.
-Şşşşşt, taci, bă! Ridică mâna încet, spre ţintă, dar având pistolul foarte aproape de panoul care ne desparte de Cosmin... Şi declanşează. Bang! Bang! Bang! Bang! Bang! Baaaaang!

Apoi, tare:
-Am tras!

Cosmin încă mai aude ecoul plesnetelor în creieri. Baaaaang. Înjurăturile sincere, din inimă, care urmează, sunt probabil compuse pe acest fond sonor care până diseară, cu nişte algocalmin, probabil o să se estompeze. Ce glume de copii handicapaţi!

-Ce vrei, bă? Ai zis să spun când trag, am tras! îi răspunde Denis. Logic!
There was an error in this gadget