Aug 30, 2012

E-Government And The Relationship Between Governments And Citizens


For a better comprehension of the relationship between the Government and the citizens I will use a simplified version of the standard communication model. As the diagram shows, the medium of communication affects all the elements of the relationship.

In the information age, Governments adopt new management strategies that generally go through the phases of automation, optimization, reengineering and eventually transformation (Heeks,2001,p.41). The reform of Government can be described by a series of outcomes such as: increased efficiency; decentralization; increased accountability; improved resources management; and marketisation (Heeks,2001,p.13). Citizens are also changed in this relationship mainly by being more involved in decision-making processes, better informed and served faster. Their expectations are growing as a result. Services and information get a new size and shape as a consequence of the use of ICTs which, in this context, is generally known as eGovernment.


As The Economist (2000) synthesizes the process, there are four main steps to a desirable eGovernment: a) disseminating information over the Web; b) allowing citizens to use e-mail to pass information to government offices; c) allowing citizens to fill in forms over the Internet; and d) integrating a range of user services.       

The relationship as a whole is changed and, in order to describe how it is changed, I will start with the definition of eGovernment, as given by Gartner Group (2000): “The continuous optimization of Government service delivery, citizen participation and governance by transforming internal and external relationships through technology, the internet and the new media”.  Following this framework, it is apparent that the changes fall into one or more of these three categories:

·        Service delivery
·        Citizen participation
·        Governance

Service delivery

Three decades ago, Bernstein S. (1976, pp.427-439) reviewed and foresaw the accomplishments due to use of computers in public administration and realized the great step made in a various public services. The development of networks and eGovernment raises these results to a new level.

The changes in governmental service delivery through eGovernment are founded on the paradigm which conceives citizens as active customers or clients rather than passive beneficiaries. Gröndlund Å. (2002,p.24) argues that the design of eGovernment is usually constructed around the provision and enhancing quality of services by “increased speed, completeness, process efficiency and other”.

With a direct view on eGovernment, in a programmatic document, the Scottish Executive (2006) points out such objectives as improve efficiency and productivity by “reducing unnecessary bureaucracy, embedding a culture of efficiency across, public services, and strengthening leadership”; and creation of join up services and minimize separation by “joining up services across organisational boundaries, and sharing best practice”. All these are competitive advantages offered by eGovernment.

At a general view, the main changes induced by eGovernment in the area of service delivery are the enabling of citizen centered approaches, a more accurate performance management, the above mentioned join-up services, an increased responsiveness of the government, a much better information, a faster delivery, lower price and access around the clock to many of the services. Another competitive advantage of the eGovernment approach is the possibility for different agencies, partners in an eGovernment structure, to collaborate in order to provide more suitable services for citizens. Lamersdorf W., Tschammer V. and Amarger S. (2004, pp.307-315), for example, observed through a number of case studies that there is a convergence among different eGovernment strategies that points out to integrated and cross agency services.

In a very optimistic manner, Riley (2000) says that the revolution in ICT “has the potential to radically alter the delivery of government services” and announces the apparition of the portal http://me.gov.uk/, meant to be a gateway to all public services that can be accessed electronically.

There are, nevertheless, some limits of the eGovernment in service delivery, mainly because of the possibility of system crashes. An over-reliance to e-service delivery should, consequently, to be very cautious.

Participation

The changes brought by eGovernment in the sphere of participation fall under the more general concept of electronic democracy (also referred to, by various authors, as e-democracy, teledemocracy, new democracy, digital democracy, inclusive democracy etc.). The paradigm behind this concept does not perceive the citizens as consumers, but rather as producers of policies, plans or political structures (Macintosh A. et. all,2002,p.233). Duivenboden H. and Lips M. (2005, pp.141-151), relating eGovernment with the NPM, argue that the main role of the first is to give to the citizens the power to play a prime role in the reform process.

As Sheridan and Riley (2006) say, “the ‘final frontier’ of e-government is the attempt at extending ‘e-democracy’”.

To quote Heeks (2001,p.214), “electronic democracy can be understood as the capacity of the new IT environment to enhance the degree and quality of public participation in Government”. The models of electronic democracy Heeks describes (electronic bureaucracy, the information management, the populist model and the civil society models) are actually different manifestations of eGovernment as it was applied in different countries.

The main aim of democratization through eGovernment is “to better inform policy process and, through direct citizen involvement, to give citizens the opportunity for increased participation in and allegiance to the political system and its processes” (Heeks,2001,p.223). In concrete, there are three requirements in order to reach this aim: accessibility (reaching out to all stakeholders), equity (balance potential costs and benefits among stakeholders) and adaptability (continuous reevaluation) of policy information.

Participation of citizens can also be increased by creating the so-called knowledge societies, communities more or less based on the ICTs use. For instance, Heeks (2001,pp.194-210) shows, using the example of South Africa, how the purpose of decentralization and community development is sustained by multi-purpose community centers which “enable communities to manage their own development by providing access to appropriate information, facilities, resources, training and services” all these resulting in cost-effective and efficient community services.

            Overall, the participation and democratization through eGovernment is meant to empower the citizens, to give them the capacity and competencies to influence the decision-making and to take an active part in the democratic debates. However, there is a negative part associated with an over-reliance on the eGovernment in obtaining a participatory democracy and this is because of the inequalities that exist in the provision and use of ICTs among the people. The digital divide can put the process of democratization to the risk that many citizens could be actually excluded.

Governance

            Governance is sustained an increased, without doubt, by the eGovernment. The massive increase in information availability about governmental organizations, correlated with the possibility of generating new data through cross-matching the existing data, leads not only to a superior transparency, but also to an increased accountability in the public sector. Actually, in the same programmatic document, the Scottish Executive (2006) is looking forward to a strengthened accountability by “moving power and resources to the frontline, strengthening local responsibility and accountability and efficient and effective governance”. 
           
Comparing the two concepts, e-Government and e-Governance, Sheridan and Riley (2006) show that the later “is a wider concept that defines and assesses the impact technologies are having on the practice and administration of governments and the relationships between public servants and the wider society”. From this point of view, e-governance includes, arguably, the element of participation mentioned above. In fact, the distinction is that a better governance obtained in the virtue of eGovernment processes is not necessary related with the political concept of democracy, but rather with the administrative field of decision-making.

Governance is thus increased through eGovernment by the fact that it makes authority more visible and hence more responsible, having at the same time the possibility to involve citizens on a large scale in the decision-making processes. In that way, citizens have the opportunity to interact more directly with different authorities and to express their comments on public services in a safe and secure manner. The possibility to vote online or through mobile phones counts as a democratic procedure, but it is also a powerful tool for searching people’s opinions within a very short time with a minimum cost.

            An over-reliance on the governance facilitated by electronic means can lead to controversies, most of the time related with the problem of privacy and security of data. What some critics of the Information Age are afraid of is the possibility of the government to gather too much unneeded personal data about people through the electronic means of surveillance.
           
Conclusion

Using an analysis of 1,782 government websites in 198 different nations West (2006) finds that “29 percent of government websites offer services that are fully executable online, up from 19 percent last year; 94 percent of websites this year provide access to publications and 72 percent have links to databases; 26 percent (up from 18 percent in 2005) show privacy policies, while 14 percent have security policies (up from 10 percent in 2005); 23 percent of government websites have some form of disability access, meaning access for persons with disabilities, up from 19 percent in 2005”. These numbers can show by themselves the great impact eGovernment has upon the relationship with the citizens. But they show at the same time the need for further research and analysis in that domain, as long as the phaenomenon increases in unexpected directions.

From a manager’s point of view, my conclusion is that eGovernment affects the relationship between Governments and citizens in such ways that make an overall strongly fundamented strategy for eGovernment becomes an imperative, especially in developing countries.



References

Heeks Richard (ed.), 2001, Reinventing Government in the Information Age. International practice in IT-enabled public sector reform. London and New York, Routledge

Macintosh A., Davenport E., Malina A. and Whyte A., 2002, Technology to Support Participatory Democracy in Gröndlund Åke (ed.), 2002, Electronic Government: Design, Applications & Management, London: Idea Group Publishing

Gröndlund Å., 2002, Electronic Government – Efficiency, Service Quality and Democracy in Gröndlund Åke (ed.), 2002, Electronic Government: Design, Applications & Management, London: Idea Group Publishing

The Economist, 2000, June 24, Phoney democracies, on http://www.economist.com/opinion/displaystory.cfm?story_id=E1_RDGVP

Lamersdorf W., Tschammer V. and Amarger S. (eds.), 2004, Building The E-service Society: e-commerce, e-business, and e-government: IFIP 18th World Computer Congress. Boston, Dordrecht, London: Kluwer Academic Publishers

Duivenboden H. and Lips M., 2005, Responsive E-Government Services: Towards ‘New’ Public Management in Bekkers Victor and Homburg Vincent (eds.), 2005, The Information Ecology of E-Government, Amsterdam, IOS Press

Bernstein Samuel (ed.), 1976, Computers in Public Administration: an international perspective, New York: Pergamon Press

Scottish Executive, 2006, Transforming Public Services. The Next Phase Of Reform, Edinburgh

Riley Thomas, 2000, Electronic Governance and Electronic Democracy: Living and Working in the Wired World, London: The Commonwealth Secretariat 

Sheridan William and Riley Thomas, 2006, Comparing e-Government vs. e-Governance, on http://www.electronicgov.net

West Darrell M.,2006, Global E-Government, http://www.InsidePolitics.org/egovtdata.html

Aug 29, 2012

Note colaterale

  • Dependenţa nu e ceva rău în sine. Am auzit deseori avertismentul că "provoacă dependenţă", de ca şi cum ar fi o boală. Dependenţa de ceva rău e rea, pe când dependenţa de ceva bun sau inofensiv e benefică.
  • Mark Twain, cu o ţinută intelectuală de neegalat: "All right, then, I'll go to hell".
  • Recunoştinţa este sentimentul cel mai bun. Ioan Damaschin prefera frica pe care o simţi "în aşteptarea dojenii". El era un dogmatic, nu un trăitor.
  • Numai şapte emoţii sunt universale: bucurie, tristeţe, mânie, mulţumire, surpriză, dezgust şi frică. Din ele, doar două sunt pozitive. Trăim totuşi într-o lume săracă.
  • Ce înseamnă perspectivă canonică: ne imaginăm obiectele văzute de deasupra şi în unghi.
  • Asafa Powell, care a cedat în finala olimpică la suta de metri, are o lozincă excepţională: nu poţi învinge un om care continuă să încerce!
  • Băieţelul care spală parbrize are o veselie ciudată, de neînţeles. E atitudinea sălbatică a celui care trebuie să trăiască, deşi nu-i pasă, pentru că nu-l iubeşte nimeni.
  • Miss Daisy Hawkins e cea mai singură persoană din Univers. Aproape nimeni nu ştie de ea. E prima versiune a lui Eleanor Rigby. "All the lonely people... Where do they all come from?"
  • Întind cuvinte către tine, precum copacul lui Nichita.
  • Oscar Wilde spunea că în momentul în care crezi că ai înţeles o mare operă de artă, ea moare pentru tine. Nu la fel stau lucrurile în privinţa lumii, societăţii, omului, iubirii? Misterul e forţa vitală a Universului.
  • Decatloniştii sunt precum cuţitele multifuncţionale ale armatei elveţiene. Pot face de toate, dar nu sunt performanţi la nimic, în particular.
  • Am crescut cu aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor lui. În engleză el se numeşte Dunno. Iar în rusă, pe adevăratul său nume, se prezintă: Neznaika!
  • Lăsaţi politica! Să vorbim despre impozite!
  • Am stat o noapte la la Cisnădioara şi m-a încântat. Înainte de a descoperi Păltinişul, Noica a stat acolo un an. 
  • S-a scumpit benzina atât de mult încât au adoptat şi femeile obiceiul pur masculin de a scutura pompa în rezervor.
  • Paradoxul de a-L iubi pe Dumnezeu fără a iubi religia!
  • Civilizaţia europeană are obârşia în lectură. Karl Popper arăta că, la baza democraţiei ateniene se află prima piaţă liberă a cărţii din istorie (copierea, expunerea şi vânzarea liberă a papirusurilor cu operele lui Homer, din ordinul lui Pisistrate - după jumătatea sec. VI î.Ch.).
  • Un vers al lui Eminescu despre singurătatea absolută, reversul puterii absolute: "De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-şi".
  • Greu de tradus urarea pe care obişnuia s-o facă Jonathan Swift: "May you live all the days of your life!"











Aug 28, 2012

A mai trecut de-atunci ceva...

Vă mai amintiţi de romanul „Adela”? Iată şi altceva: am citit cu mai multă vreme în urmă dintre amintirile lui Ibrăileanu şi pe una am reţinut-o cu deosebire.

Acum, supusă la testul timpului, îmi dau seama că rezistă. Are în ea tot aerul romanelor din adolescenţă. Nici nu mai trebuie comentată, ci doar citită. Eu promit doar că vă va plăcea foarte mult, pentru că text mai gingaş, mai parfumat, mai curat, mai rozalb şi mai virgin decât acesta – rar!



Venisem de curând din Bârlad. Eram la grădina publică. Era o noapte de iulie, caldă, poetică, infinită. Stelele pe cer erau departe, cum par ele vara, erau pline de foc şi muzica cânta o arie banală, dar care place oamenilor fără cultură muzicală: Alla Stella confidente. (Mai târziu am citit o schiţă satirică de Caragiale, în care e vorba de o domnişoară de mahala care cânta logodnicului, din piano, această bucată! Şi schiţa asta mi-a mânjit frumuseţea amintirii!) Deodată, îmi apare înainte, pe aleea grădinii, o fată necunoscută mie, subţire, înaltă, cu coada pe spate, cu părul galben şi cu ochii negri. Avea în mână un trandafir roşu, pe care-l ţinea la gură parcă l-ar fi muşcat. lmaginaţia mea amoroasă, noaptea frumoasă de vară, muzica, surpriza de a vedea apariţia asta necunoscută mie şi atât de încântătoare, frumuseţea ei, mai ales mersul sigur, dar delicat şi, încă, mai mult decât toate cred, gestul de a muşca din trandafir, m-au făcut, într-un moment, să fiu, să mă simt, al ei. În gestul ei de a muşca din trandafir, cred, am simţit, am văzut, inconştient, nervozitatea ei, impresionabilitatea ei, poate cruzimea ei, poate ceva de dominaţie, şi probabil simbolul sărutării pasionate. Ştiu însă că n-am putut să mi-o închipui, şi nici azi n-o văd altfel, decât muşcând nervos, promiţător, din acel trandafir roşu din vara anului 1889.
M-am pironit lângă un copac, aşteptând-o să treacă, la vale şi la deal şi, fireşte, am început să sufăr. Iubirea, chiar acea romantică de la 18 ani, este suferinţă. Aspiraţia după sufletul, după corpul, după întreaga fiinţă a femeii iubite, este dureroasă şi nu poate fi satisfăcută niciodată complet. Dar atunci suferinţa era mai mare, căci nu ştiam ce poate ieşi din sentimentul meu. Simţindu-mă urât, sărac, stângaci, fără putinţă de a avea trecere la femei -- căci inteligenţa n-am considerat-o niciodată ca o armă faţă de femei -- exagerând, căci aşa e iubirea, exagerând măreţia fetei aceleia, socotind-o, ca-n orice amor, o fiinţă mai presus de lume -- într-un cuvânt imaginând-o pe ea regină şi pe mine ultimul dintre oameni, durerea mea de la început a luat proporţii mari. Şi cât am suferit apoi, în vara şi toamna aceea, chiar când faptele ar fi trebuit să mă facă să fiu fericit! Ceva ascuţit îmi intrase în inimă şi o nerăbdare mare, un sentiment că nu încap în mine, că aş vrea să fug din mine însumi.
Cine era această necunoscută? Nu ştiam. Pe urmă am aflat că era din Botoşani, venită vara la o soră a ei măritată.
În grădină, voiam să-i arăt că îmi place, că sufăr pentru ea; dar totodată îmi era ruşine de dânsa! Întotdeauna am avut naivitatea să cred că unei femei îi displace s-o iubeşti, când ea nu te iubeşte.
Când a cântat marşul şi s-a isprăvit ,,grădina", m-am luat după grupul ei şi am văzut unde şade: în rândul de sus al unei case mari de pe strada Principală... Câte nopţi am stat apoi sub geamurile acelei case!
De-aici încolo, m-am transformat într-un gardian de noapte şi de zi al casei ei. (Un incident comic: o fată de peste drum, o fată crezând că ea este scopul plimbărilor mele, îmi zâmbea şi cred că se înamorase de mine. Şi, fără să vrea, acea fată îmi devenise o piedică mare în afacerile amoroase, căci o găseam veşnic la geam, ca o spioană fără voie.)
,,Iubita" mea a început să vadă că o urmăresc. Acum ştia.
Făcusem deci un pas mare. Aveam o mare satisfacţie că... ştie! Şi atunci începu psihologia. Mă iubeşte? Nu mă iubeşte? Eu nu credeam, bineînţeles, că regina aceasta mă poate iubi, dar, totuşi, ,,da' dacă"? Casa ei era la un colţ, cu două faţade pe două drumuri. Odată am observat că, după ce m-a văzut de la un geam de pe strada A, când eu am cotit pe strada B, ea a apărut la un geam de pe strada aceasta. ,,Aşadar, a venit la acest geam să mă vadă încă o data şi să mă urmărească cu privirea", mi-am închipuit eu. Şi când lucrul acesta s-a mai repetat, m-am convins că se mută din geam în geam pentru mine. ,,Dar este acesta un semn de iubire, ori de curiozitate?" mă întrebam eu, şi aici începea analiza şi răsanaliza psihologică. Am observat însă că se înroşeşte când apar eu pe stradă. ,,Roşaţa şi mutarea de la geam la geam -- semn de răspuns la iubirea mea!... Dar, dacă se înroşeşte de jenă? Uneori zâmbea. ,,Zâmbeşte cu bunătate, ori ironic?" Şi, bineînţeles, îmi răspundeam după dispoziţia momentului. Făceam multă psihologie, dar concluzia cred că era dictată de dispoziţia momentului.
Odată, la grădina publică, m-am pus pe o bancă drept în faţa ei. S-a înroşit, mi-a zâmbit, şi-a muşcat mănuşa, a rămas distrată, apoi m-a privit drept în ochi cu o seriozitate mare. Atunci am înţeles că nu-i displac eu, ori nu-i displace amorul meu. Dar aici era întrebarea mare: ce-i place? Eu? Ori faptul că trăiam atârnat de existenţa ei? (Întrebare grea în toate relaţiile de felul acesta între bărbaţi şi femei.) Şi iarăşi analiză psihologică!
Aveam o putere de idealizare fără margini. Banca, pe care stătuse ea, îmi devenea nu numai scumpă, dar şi -- cum să zic? -- îmi inspira respect. Mă duceam adesea ziua să văd banca pe care a stat ea şi nisipul de jos pe care pusese picioarele.
Odată am văzut-o intrând la o magazie de ghete. Magazia, negustorul au căpătat pentru mine un prestigiu extraordinar, şi mă uitam veşnic cu duioşie şi cu inima ridicată în magazia aceea.
Într-o dimineaţă, căci apăream de dimineaţă sub balconul ei, a venit în dreptul geamului, dar mai în fundul odăii, despletită şi mi-a zâmbit. Atunci am fost fericit fără margini, aşa de fericit, că am simţit că-mi pierd cunoştinţa. Şi atunci, zburând pe drumuri, în afară de oraş, am clădit la visuri -- şi-mi era aşa de scumpă fiinţa aceea, aşa de neomeneşte de scumpă! Simţeam că e a mea, şi mi se părea aşa de stranie senzaţia că e a mea! Mi se părea imposibil şi mă întrebam foarte serios dacă e adevărat, dacă nu sunt prada unor halucinaţii. Peste câteva zile, mi-a aruncat noaptea de la geamul ei un buchet de trandafiri roşii... Eu aveam 18 ani, ea 16!... S-a aplecat puţin pe geam, a aruncat buchetul şi a fugit... Am umblat până la ziuă împrejurul oraşului, simţind că plutesc în aer şi căutând mereu să mă conving că a fost adevărat. Era o noapte cu lună, care arginta frunzele copacilor. Argintul de pe frunze mi-a rămas strâns legat cu sentimentele din acea noapte. Şi, totuşi simţeam, alăturea de fericire, ceva dureros, ca un fel de sentiment că fiinţa mea nu-mi este de ajuns pentru evenimentul acesta nemaiauzit, şi apoi o îndoială de posibilitatea fericirii, şi încă sentimentul că ceea ce se petrecea era prea mare, ca să poată fi aşa cum este.
Trebuia, acuma, să păşesc mai departe. Trebuia să-i scriu. În fond, nu ştiam ce să-i cer. Nu-mi puneam problema: cum se va desfăşura lucrul. Un lucru simţeam clar: trebuia să-i spun cât o iubesc, s-o conving cât o iubesc, aveam nevoia să ştie ea, să măsoare ea întinderea şi adâncimea iubirii mele. Nevoia acesteimărturisiri era scopul vieţii mele.
Auzisem că ştie puţin româneşte (lucrul era fals) şi că ştie bine numai franţuzeşte. Aşadar, trebuia să-i scriu franţuzeşte! Şi apoi, cum să-i trimit scrisoarea? Să i-o zvârl cu o petricică pe geam? Dar dacă o surprinde cineva? Apoi mijlocul mi se părea prea vulgar.
Am recurs la un fost coleg al meu de şcoală, practicant într-o farmacie, care putea să intre în casa ei fără a fi suspect, deoarece farmacistul, stăpânul băiatului, era prieten cu doctorul, cumnatul ei, şi în relaţii zilnice.
M-am destăinuit colegului meu şi el a primit să-mi facă serviciul acesta aşa de delicat. Era vorba să se ducă acolo şi, dacă va întâlni-o cumva, un moment, singură, în vreun antret, să-i dea scrisoarea fără vorbă. Din conţinutul scrisorii, ea avea să vadă imediat cine e autorul scrisorii... Că trădam secretul faţă cu acest fost coleg al meu, nu era mare lucru pentru mine. Lucrul nu era secret pentru mulţi. Mai întâi, pentru cei câţiva buni prieteni ai mei din Roman, de care nu mă putusem ascunde, ba chiar simţisem o neînvinsă nevoie să le fac mărturisiri. Apoi făcusem cunoscut, prin scrisori aprinse, şi amicilor de la Bârlad această istorie de amor, şi mai ales lui Raicu Ionescu. Amicii din Roman chiar protestau şi erau gata să mă dea în judecata partidului, mai bine zis să mă ,,pârască" că, din cauza amorului, dezertez de la lupta socialistă. Acest amor mai era cunoscut, desigur, şi de alţi oameni străini, fiindcă plimbările mele pe la geamul ei şi tot ce făceam prin grădina publică, nu putea rămânea neobservat de nimeni. Dar mi-era aproape indiferent, pentru că numai eu făceam totul, era numai afacerea mea, nu şi a ei. Nu era un secret al amândurora. Ş-apoi era o afacere mai mult de imaginaţie, de romantism. Altfel ar fi fost dacă aş fi cunoscut-o personal, dacă am fi avut,amândoi, un secret al nostru. Atunci aş fi fost prudent şi mut la exces. Şi, mai ales, împărtăşindu-i ei aceea ce aveam de spus, strigându-i ei amorul meu, nu aş fi avut nevoia de a-l striga altora. E o colosală deosebire între un amor spus fiinţei iubite şi unul nespus; între un amor pentru o femeie pe care n-o cunoşti şi unul pentru o femeie cu care eşti cunoscut; între un amor dinainte de 20 de ani şi unul de după 20 de ani; între un amor de imaginaţie şi romantic şi un amor adevărat; în sfârşit, între o simţire care e iubirea de amor şi o simţire care e iubirea pentru o femeie pur şi simplu.
Trebuia să fac scrisoarea. Lucru nou pentru mine. O mulţime de probleme. Cum s-o fac? Ce să spun? Şi apoi, iar o îndoială: dacă toate semnele de la ea, pe care le luasem drept dovezi că răspunde la sentimentele mele, dacă toate acele semne erau numai cochetărie? Atunci nu voi fi ridicol cu scrisoarea mea? Dar dacă se supără că i-am scris, dacă o ofensează faptul că-i scriu? Dacă iese un scandal? Dacă faptul că-i scriu, prin altul, o supără? Şi chiar dacă n-o supără aceste lucruri, nu cumva faptul că, la semnele ei de simpatie, procedez prea repede, scriindu-i scrisoarea? Nu e mai bine să mai amân? Amânarea a fost totdeauna calea pe care am fost dispus să o aleg -- aceasta probabil din cauza lipsei de voinţă, combinată cu lipsa de încredere în mine şi cu acel mod de a gândi al meu, care se rezumă în: ,,da' dacă?"
Ideea, falsă, că amorul ofensează pe o femeie, dacă ea nu te iubeşte tare, m-a împiedicat întotdeauna de la hotărâri. Dar am hotărât, în sfârşit, să-i scriu. Nu ţin minte bine ce i-am scris. Îi spuneam că eu sunt acel care trec etc., în sfârşit îi spuneam tot ce trebuie ca să ştie de la cine e scrisoarea, căci iscălitura nu era deajuns, căci mă gândeam că n-are de unde să ştie cum mă cheamă -- ea neavând cunoştinţe în Roman, eu nemaifiind de doi ani romaşcan s-apoi, pe-atunci, fiind un băiat, trebuia să fiu, desigur, un necunoscut pentru toţi.
Apoi, cred că i-am scris aprins şi poetic cât o iubesc şi, pe urmă, o rugăminte sfioasă să-mi răspundă. Această rugăminte era făcută numai prin atâta: sub numele meu, puneam adresa, strada şi numărul. Aceasta trebuia să-i dea a înţelege că aştept răspuns. Şi, ca să fiu şi mai puţin pretenţios, numele meu cu adresa erau tipărite în locul unde se unesc cele două file ale scrisorii -- parcă aş fi avut, adică, hârtii de scris cu adresa mea tipărită şi... parcă i-aş fi scris pe astfel de hârtie din întâmplare! Mi-am dat pe urmă seama că această hârtie, cu aerul aşa de comercial, nu era tocmai potrivită pentru un scop aşa de romantic! Dar eu o puneam pe ea atât de sus, că nu îndrăzneam să-i dau adresa mea anume pentru ea, ci din... întâmplare.
Am scris în franţuzeşte, adunând toate cunoştinţele mele de această limbă, câte le aveam pe-atunci. Am scris-o greu, am tot schimbat-o, am tot citit-o s-o aud -- şi-mi era grozav de frică să nu fi făcut greşeli, pe care ea să le constate şi să mă compromit iremediabil. În sfârşit, scrisoarea asta, prin diplomaţia ce-o cerea, prin sentimentele ce trebuia să cuprindă, prin stilul ce necesita, prin limba în care trebuia s-o scriu, prin felul cum trebuia s-o trimit, prin importanţa pasului ce făceam, prin toate, a fost una din marile afaceri ale vieţii mele, care m-a chinuit prin multele ezitări, analize psihologice, treceri de la frică la speranţă etc.
Într-o seară, fostul meu coleg a luat-o din mâna mea şi a dus-o.
Era pe la 9. Eu l-am aşteptat jos, pe stradă, dedesubtul balcoanelor şi al geamurilor ei, într-un neastâmpăr mare, ca bolnav, exasperat, speriat de ceea ce am făcut, simţind că am făcut bine, fie ce-o fi, dar în acelaşi timp, tot în acelaşi timp, căindu-mă de ceea ce am făcut, având impresia că, în acel moment, cu acea scrisoare trimisă, timpul e tăiat în două: timpul de până atunci, care a fost cu totul altfel, şi timpul care începea de-atunci, altfel de timp. În scurt: istoria omenirii se împărţea în două epoci distincte: cea dinainte şi cea de după acel moment. Şi fata clorotică de peste drum îmi surâdea!... Cât era de banală sărmana în comparaţie cu cealaltă, cu unica!
Nu departe, pe aşa numitul ,,bulevard", o orchestră cânta un cântec lăutăresc enervant, cicălitor, cu totul disproporţionat cu sentimentele mele, dar care, de-atunci încoace, a rămas pentru mine foarte mişcător, deşi, în fond, e ridicol. Are acuma doar atâta merit, că a murit!
Curierul nu venea! Nu ştiu cât a stat, dar mie mi s-a părut că a stat foarte mult. Aveam senzaţii stranii, pierdusem parcă senzaţia corpului şi aveam impresia unei catastrofe -- catastrofă fericită într-un sens, căci speranţa se lupta biruitoare cu frica că am stricat tot. Doream ceva nou, bun, dar mă gândeam că poate, prin îndrăzneala mea, am stricat binele, puţin, dar sigur, de până atunci. Dar simt că e greu să-mi aduc aminte tot ce simţeam şi încă şi mai greu să exprim.
Curierul în sfârşit veni. Mă temeam grozav să aflu rezultatul.
Aş fi dorit să nu-l aflu. Devenisem laş. Mă temeam acuma nu atâta de un refuz categoric pur, ci de scandal. Curierul însă îmi spuse puţin lucru, dar, deocamdată, liniştitor: îi dăduse scrisoarea în antret, unde avusese norocul s-o întâlnească, după ce fusese la doctor şi-i spusese ceva (pregătit dinainte în cazul când n-o vede pe ea întâi); ea, mirată, cam fără să-şi dea seama ce face, luase scrisoarea, iar el, curierul, fugise repede. Dar imediat îmi veni ipoteza: Dacă, revoltată, ruşinată, indignată, dă scrisoarea rudelor ei, ca s-o răzbune de ,,ofensă"?... Noaptea aceea n-am dormit deloc. Am petrecut-o sub geamurile ei, afară din oraş, pe toate străzile oraşului.



Aug 27, 2012

Un dialog socratic

Dialogurile morale ale lui Platon sunt vorbărie de copii mici faţă de dialogul acestor copile la masa de seară. Ana, fata mea de 8 ani, şi Clara, nepoţica mea de 3 ani, la masă. Obosite amândouă. Ana începe deodată să plângă. Clara întreabă, curioasă:

-De ce plângi?

-Mi-am muşcat buza, răspunde Ana printre lacrimi de durere şi de ciudă. Clara, căreia nu i s-a întâmplat, cred, niciodată o astfel de năstruşnicie, nu pare să înţeleagă fenomenul. Întreabă din nou:

-Cine te-a muşcat?


-Eu singură m-am muşcat! zice Ana plângând şi mai tare. Dar pentru Clara tărăşenia nu are încă prea mult sens. Abia acum pare hotărâtă să înţeleagă tot ce se petrece:

-De ce te-ai muşcat?
Întrebarea o face pe Ana să sufere şi mai mult, pentru că are o nuanţă acuzatoare, or ea nu îşi recunoaşte vreo vină. Când păţeşti o astfel de nenorocire e enervant să te întrebe cineva de ce ai comis-o, ca şi când toată responsabilitatea cade doar pe tine, iar destinul malefic scapă cu obrazul curat. Aşa că, plângând aproape de capacitatea ei maximă, balmăjeşte:

-Dar, ce, tu crezi că eu am vrut să mă muşc? N-am vrut!

Moment important. Clara era mai nedumerită decât oricând, Ana suferea peste măsură, astfel încât am simţit că e de competenţa mea să intervin discret şi să clarific lucrurile. Îi spun Clarei:

-S-a muşcat din greşeală.

Micuţei i se luminează chipul, ca de înţelegerea unei taine. Cred că aşa mă luminam şi eu la şcoală când mi se sufla din bancă. Şi Clara, cu calmul şi încrederea oferite de o aşa limpede înţelegere a faptelor, găseşte instantaneu rezolvarea situaţiei.

-Te-ai muşcat din greşeală? Atunci cere-ţi scuze!

Rămân cu furculiţa în aer câteva clipe înainte de a izbucni în râs. În aceste clipe mă uitat la Ana, care, din plânsul acela atât de necăjit, dă brusc, şi ea, într-un râs necontrolat. Îi trece pe loc şi durere, şi tot, în vreme ce Clara, zâmbind, afişează aerul profesoral de superioritate şi satisfacţie că vastele ei cunoştinţe în materie au oferit o soluţie atât de eficientă.


Noi şi morile de vânt


Ameninţând destinul, ai ispitit cu lancea,
Zâmbind, legile vârstei, în ritm de sarabandă,
Iar azi priveşti în urmă, pe trista Rocinantă,
Bălăbănind pe cale-napoi către La Mancha.

Lumii acestei sterpe i-ai oferit speranţa
că poate fi şi este din când în când idee,
Redevenind Alonso, ucizi o Dulcinee
Şi-l dai realităţii pe realistul Panza.

Acoperă-ţi cu zale cămaşa de tobralco,
Descoperă-ţi privirea cu irizări de genii,
Vorbeşte din legendă spre noile milenii,
Îngenunchează vremea şi norma ei încalc-o,

Privind spre veşnicie, să masacrezi vedenii
Şi să te-ntorci la arme, bătrân şi bun hidalgo!



Nişte curaj


Direct la subiect. Există numai două frici înnăscute: cea de cădere (înălţime) şi cea de zgomote puternice. Restul sunt dobândite. Asta ar trebui să rezolve problema.

Dacă ai nevoie de mai mult curaj din cauză că lucrezi pe schelă sau la ciocan pneumatic, atunci ai motive să te tratezi. Pentru restul situaţiilor, teama e o iluzie şi punct.

Oamenilor le e totuşi frică să vorbească în public, să ia decizii care le pot schimba viaţa (e vorba, paradoxal, de schimbări în bine care sperie cel mai adesea), să negocieze, să dea telefon unor necunoscuţi, să rişte, să-şi susţină punctul de vedere sau dreptul când sunt abuzaţi şi aşa mai departe, până la păianjeni, şerpi, câini, şefi, ploşniţe, ţigani, poliţişti, păduchi şi altele.

Dintre toate problemele pe care le-am auzit mărturisite în ultima vreme, lipsa curajului e cea mai frecventă. Nu aş fi scris despre această problemă dacă acelor oameni le-ar fi fost frică de ceva anume. Ei vor mai mult curaj. De ce? Aşa, pur şi simplu. Ei bine, n-ai nevoie de curaj, prietene!

Ce ai dori, de fapt? Într-o situaţie neclară, asumarea unui risc sau unei atitudini conforme cu felul tău de a fi să nu te implice emoţional? Nu există aşa ceva.

Dar aceea nu se numeşte frică, ci stimă de sine redusă. De asemenea, se mai numeşte conflict interior, atunci când o "parte" din tine doreşte ceva, iar alta altceva şi, ca urmare, te blochezi şi nu ştii ce să faci.

A existat o vreme în care stima de sine nu lipsea nimănui şi nici curajul. Mai există chiar unele triburi, total necivilizate, pentru care teama nu are sens decât în cazul pericolelor mortale. Nici nu ai putea vorbi cu ei despre ruşine, anxietate, trac sau, dimpotrivă, despre stimă de sine, căci astfel de noţiuni fără cuprins real nu se reflectă în limba lor.

Dar, hai să rezolvăm problema pas cu pas, dacă vrei.

1. Clarifică principiul. Maxima, norma, principiul sau legea care stă în spatele acţiunii tale trebuie să fie corectă, să o crezi cu tot sufletul, să te reprezinte. De obicei, oamenii nu întreprind niciun fel de acţiune riscantă dacă principiul lor nu e mai important decât eventualele consecinţe.

Dacă, de pildă, riscul de a rămâne temporar fără serviciu este mai important pentru mine decât principiul că neplata muncii e un păcat intolerabil, nu voi cere niciodată mărirea. Dacă, pe de altă parte, regula mea că nu doresc să fiu bătaia de joc a nimănui e mai importantă decât un refuz al măririi de salariu, nu voi avea nicio problemă de curaj.

Prin urmare, n-ai nevoie nici de curaj, nici de motivaţie, ci, mai degrabă, cum spun yoghinii, de motivul corect.

2. Aşează-te cu spatele la zid. Ceea ce e perceput deseori ca frică este, în realitate, un conflict interior. Celor mai mulţi fumători le e frică să renunţe la ţigări. De fapt, nu le e destul de frică şi, în orice caz, nu le e frică de ceea ce ar fi bine să le fie. În loc să se teamă de edem, cancer, amputări etc., le e teamă că nu se vor putea concentra destul la lucru.

Filozoful american Erickson îi sfătuia pe tineri să facă exact ceea ce le e teamă să facă. Teama respectivă este emoţia succesului în camuflaj. Sau, parafrazând un alt gânditor, putem observa că situaţiile care te sperie sunt oportunităţi în haine de lucru.

Aşadar, extrage tot răul care decurge din ezitarea, amânarea ori renunţarea la ceea ce te sperie, exagerează-l niţeluş, aşa, pentru curaj, şi observă că, pe termen lung, frica poate produce pagube ireparabile.

3. Fiziologia succesului. Aminteşte-ţi un moment în care te-ai simţit de neoprit, în stare de a înfrunta furtuna. Vezi, cu ochii minţii, ce vedeai atunci, auzi ce auzeai atunci, spune-ţi în minte ce-ţi spuneai atunci.

Repetă întocmai fiziologia acelui moment: poziţia corpului, respiraţia, privirea, alinierea umerilor, a picioarelor, totul. În momentul în care simţi în întregime forţa acelei stări, imagineză-te întocmai aşa în viitor, şi anume în situaţia care te sperie.

Dacă în momentele de teamă ne comportăm, la nivelul fiziologiei, precum atunci când ne simţeam stăpâni pe situaţie, devenim stăpâni pe situaţie înainte să ne dăm seama.

4. Recunoştinţa. Reţine, te rog frumos, că opusul fricii nu este curajul, ci recunoştinţa. Starea pe care o experimentăm atunci când suntem recunoscători şi mulţumiţi este singura în care frica nu se dizolvă.

Pentru a fi recunoscător nu trebuie decât să te concentrezi la lucrurile minunate din viaţa ta. Ai nevoie de curaj? Nu, ai nevoie să-ţi răspunzi la întrebarea: pentru ce sunt recunoscător în viaţa mea de acum? Altfel: ce este cu adevărat minunat în viaţa mea de acum?

Începe cu tine, cu mintea ta, cu sufletul tău, cu ştiinţa, abilităţile şi calităţile tale, cu corpul tău, continuă cu realizările tale, materiale şi intelectuale, cu relaţiile tale, cu familia, prietenii, colegii şi cuprinde, în genere cu mintea toate lucrurile lumii pentru care poţi simţi măcar un strop de recunoştinţă, uite cum ar fi, de pildă, apusul de azi, pe care l-am absorbit ca pe o licoare magică.

N-ai nevoie de curaj, crede-mă! Ai nevoie să fii tu însuţi, ai nevoie să fii tu însăţi, ai nevoie de propria ta autenticitate.







Marianne Williamson spunea, în cunoscutul text "A Return to Love": „Frica noastră cea mai profundă nu este că am fi neadecvaţi. Frica noastră cea mai profundă este că suntem puternici peste măsură. Lumina din noi ne înspăimântă mai mult decât întunericul. Ne punem întrebarea: cine sunt eu ca sa fiu strălucitor, minunat, talentat, fabulos? De fapt, cine eşti tu să nu fii toate acestea?”

Adunaţi duminici

E plăcut la începutul săptămânii să rememorezi duminica, la fel cum e de neplăcut să-ţi proiectezi în minte începutul săptămânii în ziua de duminică.

Duminica a ajuns anxiogenă pentru mulţi, mai ales după prânz, când începe să se audă din toate părţile şuieratul de crivăţ rău-prevestitor al zilei de luni.

Statistica este limpede: luni, la ora 9 dimineaţa se petrec cele mai multe sinucideri. Dar nu acea oră fatidică este vârful angoasei, pentru că, ne lămureşte din nou ştiinţa, cei mai mulţi dintre sinucigaşi nu dorm în noaptea dinainte. Tot duminica găzduieşte gândul cel rău. Nu-i păcat?

Vinerea e zi de lucru, dar ne place pentru că urmează zilele libere. Sâmbăta ne place pentru că urmează iarăşi zi liberă. Duminica, nu. Urmează muncă, munca înseamnă stres, hai ne stresăm. Asta înseamnă gândire prospectivă? O prostie.

Cel mai important lucru, după mine, este petrecerea duminicii afară din casă, sau, dacă acasă, atunci cu invitaţi. Biserica, meciul, restaurantul, o partidă de şah, o carte bună, un film, o piesă, iată câteva dintre delicatesele duminicale. Poate că ar fi bine şi să înceapă luni serviciul mai târziu, la ora 11 bunăoară. Pentru cei care nu-şi hotărăsc singuri programul, o altă soluţie e planificarea.

Oamenii cărora le place munca lor şi abia aşteaptă să înceapă o săptămână nouă au pesemne duminici frumoase. Probabil că mulţi dintre aceştia îşi planifică săptămâna care urmează.

Eu cred că, indiferent de cât ne place sau nu munca, planificarea grosso modo a săptămânii ce urmează este importantă şi mai cred că dă un plus de efect pozitiv dacă e făcută sâmbătă seara, cel târziu duminică dimineaţa. Pentru cei cărora planificarea nu le poate diminua stresul slujbei, provenit de la şefi şi de la urgenţe, hotărârea de a fi relaxaţi duminică poate fi vitală.

O sugestie interesantă ar putea fi chiar ideea mea pentru duminicile în familie. Fiind pentru noi o sărbătoare a iubirii necondiţionate, după cum am proclamat-o, duminica este prilejul unui "joc" care-i implică şi pe copii, de fapt mai ales pe copii: fiecare trebuie să facă pentru toţi ceilalţi în parte câte o faptă bună, numită "bunătate", din proprie iniţiativă. Oferi trei, primeşti trei.

Ceea ce învaţă copiii, pe pielea lor proprie, este că satisfacţia cea mare nu-ţi vine de la bunătăţile primite, ci de la cele oferite, pentru că a trebuit să observi de ce are nevoie şi ce i-ar plăcea celuilalt, iar apoi, oferind, poţi şi testa, pe loc, cât de bine ţi-a ieşit, după mulţumirea lui sau a ei.

Rezultatul surprinzător al unor studii arată care este factorul determinat în stabilirea probabilităţii de a fi ucis de primul atac de cord din viaţă. Cercetătorii s-au întrebat ce face diferenţa între cei care mor la primul atac de inimă şi cei care rezistă.

Ipotezele au inclus, fireşte, toţi "suspecţii de serviciu" ca factorii genetici, influenţa altor maladii şi aşa mai departe, însă niciunul dintre aceştia nu s-a dovedit vinovat. Factorul decisiv este insatisfacţia faţă de serviciu!

Cu alte cuvinte, pentru cei care, după vârsta de 40 de ani, fac un atac de cord, şansele de supravieţuire sunt direct proporţionale cu nimic altceva decât cu satisfacţia obţinută de pe urma lucrului.

Nu cumva e posibil ca, în realitate, inimile acestora să reziste mai bine tocmai pentru că au acumulat în ele mai multe duminici frumoase? Unii adună bani. Ce-ar fi noi să adunăm duminici?




Aug 24, 2012

Odiseea fiecăruia

Aproximativ 3200 de ani au trecut de la peripeţiile lui Ulise. Pe vremea aceea oamenii semănau foarte bine cu noi, cei de azi, în linii mari, se pare că doar trecătorii zei s-au mai schimbat între timp.

We shall not cease from exploration,
and the end of all our exploring will be
to arrive where we started
and know the place for the first time
.
T. S. Eliot
Mai rezistentă decât zeităţile este şi povestea, căci numim astăzi odisee orice serie de peripeţii. Şi mai e ceva, de asemenea mult mai intim legat de firea umană decât divinităţile: metamorfoza, transformarea lăuntrică, odiseea interioară.

Oriunde avem un erou, avem un vis, o dorinţă sau pasiune, un ideal. De asemenea, avem probleme de rezolvat, duşmani de învins.

Dacă aceştia ar fi uşor de învins, n-am avea erou şi nici poveste. Ei însă nu pot fi învinşi decât cu o armă pe care eroul n-o are de la început.

El trebuie să se schimbe, să capete o virtute sau să se lepede de un păcat. De pildă, pentru Ulise, unul dintre acestea este trufia.

Înarmat cu această nouă calitate sau purificat de păcatul său, eroul izbândeşte, dar nu din prima. Mereu, exact în momentul în care totul pare în regulă, apare ceva ce periclitează toate şansele de reuşită.

Mereu deci e nevoie de un efort în plus, calităţile pure şi simple fiind insuficiente victoriei depline şi definitive. Obstacolele sau conflictele ating un apogeu înainte de a fi complet depăşite.

3200 de ani după Ulise, vieţile noastre ori urmează logica peripeţiilor lui, ori se pierd în uitare. Fără odisee, nu există poveste. "Şi au trăit fericiţi până la adânci..." nu este o poveste, ci locul unde se termină o poveste.

Fie că e vorba de marea călătorie, de venirea unei vârste, de sacrificiu, bătălie, decădere, dragoste, răzbunare sau mister, calea poveştii urmează drumul corabiei lui Ulise.

Să-ţi trăieşti cu adevărat povestea, să-ţi pui în operă legenda personală, înseamnă, aşadar: să ai un vis, să fii dispus să-l atingi cu orice preţ, să dobândeşti virtutea ce-ţi lipseşte, să faci un efort în plus şi să te bucuri de întoarcerea acasă.







Spre Itaca
Konstantinos Kavafis
Când vei pleca înspre Itaca
fie-ţi lunga călătorie
plină de aventuri , plină de învăţaminte
Nu te teme de Lestrigoni si de Ciclopi, nici de furiosul Poseidon;
Nu-i vei întâlni în drumul tău dacă
te vei înălţa cu gândul, dacă simţirea-ţi
nicicând nu îţi va părăsi trupul şi sufletul.
Lestrigoni şi Ciclopi, nici furiosul Poseidon
nu îti vor ieşi în cale
dacă tu însuţi nu-i vei purta cu tine-n suflet,
dacă nu-ţi vei aşeza sufletul înaintea paşilor lor.
Sper ca drumul să-ţi fie lung,
fie-ţi multe dimineţile de vară,
Iar plăcerea de a zări primele porturi
să-ţi aducă o bucurie de nespus.
Încearcă să vizitezi emporiul Feniciei
culege tot ce e mai bun.
Du-te în oraşele Egiptului
învaţă cu un popor ce are atâtea să te-nveţe.
Nu pierde Itaca din vedere,
căci ţinta ta e să ajungi acolo.
Dar nu-ţi grăbi paşii;
e mai bine călătoria-ţi să dureze ani,
iar corabia-ţi să ancoreze pe insulă
când te vei fi-mbogăţit deja
cu tot ce ai cunoscut pe drum.
Nu aştepta ca Itaca să-ţi dea alte bogăţii.
Itaca ţi-a dăruit deja o călătorie minunată;
fără Itaca , niciodată nu ai fi plecat.
Ţi-a dăruit deja totul şi nimic nu mai are de dat.
Şi dacă la sfârşit vei crede că Itaca e săracă,
să nu gândeşti că te-a înşelat
pentru ca vei fi devenit un înţelept, vei fi trăit o viaţă plină,
şi acesta este înţelesul Itacăi.

Aug 23, 2012

Din trei paşi

Mai întâi să ştii ce vrei. Atenţie la dorinţe şi la obiective. Cineva m-a întrebat odată la ce-s bune obiectivele, când important e să realizezi, să te descurci.

Să realizezi ce? Nu ştiu. Păi atunci nu te mai agita. Însă nuuu, oamenii care ştiu cel mai puţin ce vor se agită cel mai tare. Ei nu ajung nicăieri, precum navigatorul fără busolă sau şobolanul în labirint. Prin urmare, se agită încă şi mai mult.

După cum se observă, cel care eşuează depune un efort considerabil pentru a eşua, cel puţin egal cu cel necesar pentru a reuşi. Martin Luther era înţelept. Spunea că are atât de multă treabă, încât mai are nevoie de o oră de rugăciune.

Al doilea pas e strategia. Dacă există cineva care a mai obţinut rezultatul dorit, a-i fura strategia (chestie numită şi "modelare") este calea regală spre succes.

Altfel, vechea abordare prin încercare şi eroare - "the hard way" - e soluţia. A eşua strategic înseamnă ori să faci ce nu trebuie, ori să faci ce trebuie când nu trebuie. Şi într-un caz, şi în celălalt, norocul are un cuvânt nesemnificativ. Munceşti la eşec precum munceşti şi la succes.

Al treilea pas e acţiunea. Al treilea, dar atât de important încât primii doi nu au sens fără el. Îmi place vorba lui Tony Robbins "acţiune masivă". Rupe lanţul, mănâncă jăratic, mută munţii! Care-i problema?

Nu tot timpul te simţi în stare să-ţi turezi motoarele. Incapacitatea de a trece la fapte în mod masiv şi concentrat se datorează unor conflicte interioare. Nu eşti pe de-a-ntregul convins(ă) că e bine şi va fi bine. Sau nu eşti convins că merită.

Logic, dacă ştii ce vrei şi de ce vrei şi cum anume poţi obţine ce vrei, atunci acţiunea masivă nu ar mai trebui să fie o problemă. Din păcate, omul nu e o fiinţă logică şi are deseori conflicte interioare. E ca şi cum pânzele corabiei ar fi orientate în diverse direcţii.

Optimismul e cheia (de contact) a acţiunii. Pesimismul ("nu merită nici să-ncerci") consumă aceeaşi energie fără rezultate.

Putem argumenta şi invers. Eşecul are trei cauze. Ori obiectivele sunt neclare, ori strategia e greşită, ori ai parte de conflict intern. Succesul înseamnă rezolvarea acestora plus capacitatea de a te bucura de rezultate.





Aug 22, 2012

Răzleţe

  • Aristotel credea într-o cauză primă, motorul lumii, primum movens sau mişcătorul nemişcat al întregii existenţe. Motorul lumii umane este dorinţa de a fi iubit.
  • S-a amestecat printre oameni, dar nu se mai simţea unul de-al lor. Lumina care i se aprinsese în piept era atât de intensă, încât i se părea că toată lumea poate s-o vadă.
  • Pierdem zilnic ore întregi cu ştiri idioate, filme proaste, seriale cretinoide; ne risipim prin baruri, cluburi, mall-uri; ne pierdem în reviste, site-uri şi broşuri stupide; muncim fără scop, temei sau plăcere; de ce Dumnezeu ne enervăm atât de cumplit pentru câteva secunde în trafic? Este, probabil, conştiinţa faptului că trăim într-o lume în care pizza ajunge mai repede decât Salvarea.
  • Primul principiu al dialecticii lui Hegel se referă la transformarea calităţii în cantitate şi invers. Această abstractizare poate avea şi o aplicaţie proprie şi directă: calitatea vieţii noastre depinde direct de cantitatea de gândire. 
  • Mă înscriu la campionatul naţional de cacofonii cu fraza: “Revin cu rugămintea de a-l indica pe tipul acela cu aere c-ar fi între cei mai rapizi decât noi.”
  • Franciza este preţul unei taine. Neînţelegând anume ce combinaţie de piese produce succesul, reproducem întocmai tot ansamblul.
  • Iubim la scară din ce în ce mai mică. În Antichitate nu se putea iubi decât la modul grandios, colosal, gigantesc. Frumuseţea şi divinitatea erau deopotrivă enorme. Oamenii Iliadei şi ai Vechiului Testament sunt giganţi. Renaşterea aduce iubirea la dimensiuni umane. Iubim omul ca om, pentru el însuşi. Secolele de după Iluminism, parcă odată cu apariţia ştiinţei, au aşezat-o sub microscop: iubim chestiile mici şi, adeseori, marile pasiuni se compară cu mila faţă de animăluţe. Iubim ceea ce ne este inferior ca statură. În toată istoria lumii, referitor la iubire, un aspect a rămas nemodificat: caracterul ei divin. Iubirea e divină şi divinitatea este iubire, în aceeaşi măsură. Urmează cuantificarea iubirii? E foarte posibil. În acest fel, pe parcursul a trei milenii, omenirea ajunge de la venerarea marilor zei din înaltul cerului la căutarea divinului din fiecare atom sau celulă. 
  • Orice poveste de succes presupune o transformare lăuntrică. Dar transformarea nu presupune obligatoriu o schimbare. E suficient să-ţi descoperi valorile şi să le laşi să lumineze şi să încălzească zonele de umbră ale personalităţii tale.
  • Te iau de mână şi ne teleportăm instantaneu pe lângă o stea apropiată, la numai 10 ani-lumină de Pământ, ca Sirius sau alpha Centauri, iar de acolo de departe vom putea privi, în direct, aceeaşi amintire, din vremea când eram cu un deceniu mai tineri. Pentru a vedea în viitor, va trebui să călătorim adânc în noi înşine. Va trebui să ne vedem acolo unul pe celălalt.
  • Întâlnesc prea mulţi oameni dezamăgiţi care, dintr-un reflex de auto-apărare se baricadează faţă de orice intenţie de apropiere. Ce păcat, îmi spun, şi eu am suferit, dar e infinit mai bine să ai încredere în oameni şi să fii dezamăgit câteodată, decât să trăieşti şi să te chinui permanent cu şarpele suspiciunii în suflet. 
  • Ce revelatoare pot fi unele etimologii! Principiu înseamnă început (Biblia chiar aşa începe: "In principio creat Deus..."). Cuvântul anecdotă are la origine sensul de nepublicabil. Cuvântul poezie vine de la lucrare, facere. Accidentul este o întâlnire. Aviatic înseamnă păsăresc. Sincer înseamnă fără ceară (miere curată). Luneta e pentru lună şi ocheanul pentru ocean. Cimitirul e un dormitor (koimetirios). Problema este ceea ce arunci înaintea ta. Adevărul este starea de neascundere. Zeus, ca şi Dumnezeu, este strălucitorul (din sanscrită).
  • Înţelepciunea etică după care binele şi răul sunt două feţe ale aceleiaşi monede pare de neînţeles după definiţiile noastre. Totuşi, e simplu, la fel cum urcuşul şi coborâşul sunt, de fapt, două moduri ale unuia şi aceluiaşi drum.


    Bisericuţa gorjeană


    Departe de catedrale şi de slujbele urlate în faţa a mii de oameni şi chiar a televiziunilor de toate soiurile, într-un colţ de ţară românească se mai păstrează ceva din duhul curat şi simplu al creştinilor.

    Biserica din lemn din Pojogeni (fost Comăneşti, jud. Gorj) e o bijuterie fără seamăn.

    Poartă hramul "Înălţarea Domnului", datează din secolul al XVIII-lea şi este monument istoric. Soclul e construit din piatră de râu încastrată în cărămidă, iar pereţii sunt din stejar.

    Nu are turlă, iar clopotniţa e construită separat.

    Arhitectura este cea a unei case obişnuite, dar cu prispa făcută pe lăţime, evident.

    Dă seama de o simplitate de început de lume a oamenilor de pe meleagurile acestea, mai emoţionantă decât edificiile măreţe şi mult mai vechi ale Ierusalimului. În preajma ei, nu poţi vorbi decât în şoaptă.

    A fost salvată dintr-un incendiu în 2006 şi transferată, doi ani mai târziu, la Muzeul Tehnicii Populare "Astra" din Dumbrava Sibiului, unde am întâlnit-o.

    Imaginaţi-vă oamenii de atunci, venind la sărbători în bisericuţa asta în care mai mult de o duzină de suflete nu se poate îngrămădi. Se aplecau pentru a intra şi slujbele trebuiau rostite mai mult ca sigur cu glas scăzut.

    La fel de emoţionante sunt icoanele şi catapeteasma. Altarul a fost refăcut spre sfârşitul sec. XIX şi icoanele pictate în frescă.

    Dacă aş fi fost suficient de bun la fotografie cât să pot reda atmosfera sau poate chiar spiritul micuţei şi gingaşei biserici, poate că aţi fi auzit, ca şi mine, aşa cum s-au păstrat în lemnul şi icoanele trecutului, rugăciunile şoptite cu speranţe şi lacrimi de oamenii aceia vechi şi simpli.



















    There was an error in this gadget