Sep 26, 2012

Darśana. De la Cuza la Cuza

Peste câteva zeci de ani de-acum încolo, copiii mei ar putea avea nepoţi. Nepoţilor le vor spune poveşti, cum obişnuiesc cei mai mulţi dintre bunici. Dacă aşa vor sta lucrurile, şi sper din toată inima aşa să fie, le vor putea spune şi o poveste adevărată despre ceea ce hinduşii numesc, cu un cuvânt antic de origine sanscrită, darśana - viziune.

Este vorba, în fond, despre vedere, dar nu orice fel de vedere. Este vederea însoţită de sentimentul miraculosului, al sacrului, ca atunci când priveşti un templu, reprezentarea unei zeităţi sau chipul unei persoane venerate. Trenurile arhipline cu indienii care nu doreau decât să-l privească pe Mahatma Gandhi se explică prin această credinţă că, privind în ochii cuiva, captezi o parte din sufletul său.

Astfel, bunici fiind la rândul lor, prichindeii mei vor putea să-şi amintească şi să le povestească nepoţilor lor că l-au cunoscut şi au discutat şi s-au jucat cu străbunicul lor. Lucru rar. Darśana! Au fost la el acasă şi au stat de vorbă. Au fost la plimbare împreună. S-au uitat în ochii lui! 

Mai departe, se întâmplă că acest minunat străbunic, în considerabila perioadă dintre 1963 şi 1982, a condus o revistă de prestigiu, în care se găsea multă literatură de calitate şi la care au colaborat aproape toate numele importante ale vieţii culturale şi, în special, publicistice româneşti din acea vreme. Printre aceştia s-a aflat, în ultimii ani ai vieţii sale îndelungate, Tudor Arghezi.

Şi iată deci că străbunicul acestor viitori bunici povestitori de vechi întâmplări a avut ocazia să discute cu Arghezi. Darśana! A fost la el acasă, la Mărţişor, şi au stat de vorbă. S-a uitat în ochii lui! Erau anii 1965-1966. Lucru rar şi cât se poate de important, nu numai din pricină că Tudor Arghezi este unul dintre geniile de prim calibru ale culturii române, ci şi pentru că marele oltean, după origine, a fost, de fapt, născut şi crescut în Bucureşti. Clasele primare le-a urmat la şcoala “Petrache Poenaru”. 

Ei bine, în acel timp, trebuia să fie anul 1888, poetul povestea că, trecând în plimbare pe bătrânul Pod al Mogoşoaiei, care de numai zece ani, de la intrarea triumfătoare în Capitală a Armatei după Războiul de independenţă fusese rebotezat Calea Victoriei, l-a văzut pe Eminescu!

Aflat la capătul unei vieţi atât de scurte şi intense, bolnav, Eminescu se ocupa în acea vreme, printre altele, de gramatica limbii sanscrite: darśana! Şi Arghezi l-a privit în ochi. Poate că, într-un fel ciudat, în universul incredibil din privirea celui mai mare poet român, se ridica, în acele timpuri, şi amintirea întâlnirii cu cel mai mare domnitor român. 

Tot ce se poate, pentru că, în seara de Anul Nou care urma să aducă anul 1870, fiind student la Viena, împreună cu alţi colegi români, Mihai Eminescu i-a trecut pragul lui Alexandru Ioan Cuza, care se afla în exil de trei ani, după abdicarea din 1866, şi locuia în Döbling, districtul 19 al capitalei austriece. Ce moment astral! Darśana! Eminescu a stat de vorbă cu el. L-a colindat. Au stat de vorbă. S-a uitat în ochii lui...

PS Cândva în timpul anului său de suferinţă, pe spatele unui bilet de loterie, Bunicul a însemnat acest gând:

"Pe scândurica mea... nici nu ştiu ce s-a întâmplat, nici nu cred că are importanţă. Mijlocul mi-e înţepenit, orice mişcare îmi pricinuieşte zvâcnete usturătoare, fulgerări de durere. Nu pot să fac nimic. Sunt un leş condamnat să aibă un strop de vitregă luciditate. O, câte aveam de făcut! Ce rost mai are? Nu spulberă moartea fumul trufiei, nu risipeşte ea inexorabil orgoliile gloriei? Ce rămâne după noi e (mai) important nu pentru noi, ci pentru cei de după noi, ştiu ei ce trebuie să găsească şi cum să găsească, [...] când vor reuşi să găsească".

Grigore Cuza (1930 - 2012). Ultima fotografie.

Sep 21, 2012

Scapă de nervi

Furia este, după mine, un foarte important avantaj evolutiv, un activ important pentru supravieţuire, un excepţional mecanism de apărare... dacă te afli în paleolitic!

În era noastră, nu numai că nu-şi găseşte decât extrem de rar rostul, ci e şi dăunătoare întrutotul, distructivă, periculoasă sau, în cel mai bun caz, ridicolă. Îi transformă instantaneu, ca într-un film cu trucaje proaste, pe minunaţii oameni evoluaţi ai prezentului, exponenţii erei tehnologico-informatice, în oameni ai cavernelor cu cravată.

Nervii (în sensul furiei) nu dezvăluie un caracter pasional, ci stupid, lipsit de înţelegere. Furia este un atavism! Stai o clipă! Ce să-mi mai bat eu capul cu argumente: încearcă să-ţi aminteşti în zadar, te rog frumos, de o situaţie, una singură, în care nervii te-au ajutat la ceva! Ştiu că nu există o astfel de situaţie, întrucât tocmai am inferat, din faptul că citeşti un articol pe Internet, că eşti o fiinţă umană, inteligentă, din acest mileniu.

Nici măcar într-o situaţie de confruntare directă nervii nu sunt de prea mare ajutor. În artele marţiale, în Aikido bunăoară, psihologia e simplă: furia îţi măreşte indefinit şansele de a fi cotonogit. Starea mentală corectă în luptă este cea de calm.

Copiii, a căror joacă presupune confruntarea în cele mai multe cazuri, au acest minunat mod de a întrerupe comportamentul furios prin asemănarea violentă şi hilară a acestuia cu simptomele tuberculozei. Dacă ceva nu-ţi convine, ai face mai bine să te linişteşti şi să continui joaca decât să fii strigat "ofticosu".

Ce te face deci să te enervezi? O prejudecată sfredelitoare, o convingere ascunsă în minte ca un parazit, care îmbracă multe forme, dar care se reduce, în toate cazurile, la presupoziţia că dorinţele (intenţiile, aspiraţiile) tale sunt mai importante decât ale altora.

Nu e uşor să rezişti la presiunile zilnice, la stress, la agitaţia celor din jur. În trafic, toţi şoferii sunt ca bombele cu ceas. La serviciu, şefii se sufocă dacă simt că pierd controlul... şi aşa mai departe. Şi te enervezi şi tu în cele din urmă. Care e rezultatul? Consumi o cantitate considerabilă de energie pentru a-ţi susţine furia, organismul îţi devine acid, cu multe consecinţe nefaste, iar la sfârşitul zilei oftezi ca de zi proastă. Unde mai pui că poţi lăsa în urmă răni greu vindecabile.

Bine a zis cine-a zis că urmările mâniei sunt mai grave decât cauzele ei! Hai să vedem ce se poate face.

Mai important decât orice este să desluşim credinţa sau prejudecata care se află la originea enervării noastre. Nimeni nu ne poate enerva, căci nimeni nu are capacitatea să ne intre în minte şi să ne încurce firele.

Nu în lucruri, ci în ceea ce credem despre lucruri se află răul, spunea un filozof. Aşadar, întreabă-te, când simţi că te enervezi: ce trebuie să cred pentru a-mi crea această stare? De obicei, ai de ales dintr-o listă de pseudo-concepţii care gravitează în jurul ideii că altcineva îţi doreşte răul.

Prin urmare, ce a trebuit să cred pentru a mă enerva? Iată o listă cu posibile astfel de convingeri:
-a făcut-o intenţionat/ îmi vrea răul
-nu e corect/ nu e cinstit/ e injust/ e inechitabil
-vrea să râdă de mine/ îşi bate joc de mine
-mă consideră nesemnificativ (când, de fapt, e tocmai invers)
-merit altceva/ nu merit asta
-îmi pune în pericol poziţia/ statutul/ identitatea
-nu mă respectă/ nu mă (mai) iubeşte/ nu îi pasă de mine
-am dreptate / nu are dreptate etc.

Chiar şi atunci când nervii sunt îndreptaţi împotriva propriei persoane, credinţa este, ca într-un soi de dedublare, că nu merit să fiu aşa, pentru că sunt mai bun de-atât (!?).

Fireşte, lista se poate lungi la nesfârşit, pentru a include şi elucubraţiile metafizice de tipul destinului potrivnic sau providenţei nepăsătoare. Ceea ce contează însă este să ne dăm seama de absurdul şi de ridicolul acestor preconcepţii.

Exersată constant, capacitatea de autolimpezire a minţii, devine din ce în ce mai eficientă, până când reuşim să privim lumea într-un mod mai lucid, mai eficient, mai sănătos. În plus, cu tact şi înţelegere, cu raport de calitate, îi putem face şi pe alţii (copiii au mai ales nevoie de asta) să treacă mai uşor peste stările de furie, înţelegându-le.

Astfel, reînvăţăm că fiecare are o inimă însetată.




Notă: există o indignare sănătoasă, care nu se confundă cu furia şi care se rezolvă, de regulă, prin proceduri legale (inclusiv votul).

Sep 18, 2012

Ce vor oamenii

Aş putea face o minunată introducere despre importanţa şi relevanţa acestui subiect, precum şi despre excepţionala mea documentare. Să trecem peste. Menţionez doar că sinteza care urmează, construită de mine, foloseşte studiile experimentale şi teoretice a cinci autori, dintre care trei sunt cercetători în domeniul psihologiei.

Oamenii îşi doresc nr. 1: să se simtă confortabil, nr. 2: să se simtă luați în seamă şi nr.3: să simtă că evoluează. Fiecare dintre aceste dorinţe se compune din câte două nevoi contrare şi complementare, aşa ca yin şi yang, după cum urmează.

Pentru a ne simţi bine, avem nevoie de certitudini. Nu putem trăi în necunoscut, în beznă, şi, în principiu, vom face absolut orice pentru a evita confuzia şi derivă. Majoritatea eforturilor noastre se îndreaptă către asigurarea certitudinii.

După aceea însă urmează nevoia de incertitudine, în sensul de surpriză, varietate, distracţie. Dacă totul în viaţa noastră e aşezat, pus la punct, ordonat, bine "aşternut", nu ne vom simţi confortabil, ci plictisiţi. De aceea, avem nevoie de noutate.

Pentru a ne simţi luați în seamă, avem nevoie să fim acceptaţi, înţeleşi, iubiţi. Avem nevoie să ni se dea mereu semne că existăm pentru ceilalţi. Izolarea şi dezumanizarea sunt aproape sinonime. Rar am întâlnit vreun depresiv care să nu-şi justifice starea cu impresia că nimănui nu-i pasă de el. De aceea îşi şi provoacă starea respectivă, de regulă, ca un fel de strigăt mut de ajutor sau milă: nu mă vedeţi că exist şi eu, răilor?

Când rezervorul dragostei este suficient de plin, apare nevoia de a fi important. Nu putem suporta nici să fim obiectul grijii, milei, atenţiei tot timpul. Vrem atunci să dobândim apreciere, laude şi aşa mai departe. Vrem stimă, vrem recunoașterea valorii noastre individuale.

Pentru a ne simţi vii şi fericiţi avem nevoie să creştem, să ne dezvoltăm, să ne proiectăm un viitor. Plafonarea, în lumea biologică, este începutul drumului spre moarte. Din această constatare provine şi avertismentul: dacă nu creşti, mori. Fără a-ţi dezvolta mintea, trupul şi sufletul nu poţi trăi şi vei face orice să găseşti căile, sursele şi resursele pentru a ajunge mâine mai sus decât azi.

Are însă şi dezvoltarea personală o contra-nevoie, şi anume aceea de contribuţie. Dacă eşti puternic, deştept sau sensibil şi asta nu foloseşte nimănui, frustrarea poate fi enormă. Câteodată, nevoia de contribuţie singură poate asigura, dacă este satisfăcută la modul colosal, toată fericirea de care avem nevoie ca oameni.

There was an error in this gadget