Oct 31, 2012

Dumnezeu: o amăgire?

Traducerea cărţii marelui om de ştiinţă Richard Dawkins, profesor al Universităţii Oxford, „The God Delusion” e la a doua ediţie românească. După atentatele din 11 septembrie 2001, Dawkins s-a hotărât să militeze împotriva explicaţiilor supranaturale ale lumii pe care se bazează fanatismele de tot felul.

El nu doreşte să arate sau să demonstreze că Dumnezeu nu există. Aşa ceva iese din sfera raţiunii şi a cercetării. Dar arată totuşi că ipoteza unui Dumnezeu personal („care-şi vâră nasul în destinele oamenilor”, cum spunea Einstein) e dăunătoare pe alocuri şi inutilă în principiu.

În orice caz, arată Dawkins, încercările venite din partea religiei de a impune divinităţi capabile să ne influenţeze direct sunt ridicole, mincinoase, interesate, manipulative şi, deci, condamnabile in corpore.

După o conferinţă din Statele Unite, o domnişoară din public l-a întrebat: „Aceasta ar putea fi întrebarea la care vă va fi cel mai uşor să răspundeţi, dar... dacă vă înşelaţi?

Dawkins a răspuns:

„Ei bine, dacă mă înşel... ce să spun... oricine se poate înşela. Cu toţii ne putem înşela cu privire la Monstrul Zburător din Spaghete, sau Unicornul roz, sau ceainicul zburător (zeităţi ale unor parodii religioase, nota mea, Mihai Cuza).

Dumneavoastră se întâmplă să fi fost crescută, aş presupune, în credinţa creştină. Ştiţi cum este să nu crezi într-o anume religie, pentru că nu sunteţi musulmană. Nu sunteţi hindusă. De ce nu sunteţi hindusă? Pentru că s-a nimerit să vă naşteţi în America şi nu în India.

Dacă eraţi crescută în Grecia antică, aţi fi crezut în Zeus. Dacă aţi fost crescută în Africa centrală aţi fi crezut în Marele Giugiu de pe Munte.

Nu există nici un motiv anume pentru care aţi alege zeitatea religiei iudeo-creştine, în care printr-o absolută întâmplare s-a nimerit să fiţi crescută, şi să mă întrebaţi pe mine «dacă vă înşelaţi?».

Dacă dumneavoastră vă înşelaţi cu privire la Marele Giugiu de pe Fundul Mării?”




Oct 30, 2012

Carte poştală 2

O poezie de Romulus Vulpescu, în lectura unui admirator care s-a bucurat de compania marelui artist.



Stau într-o cafenea la Tîrgu Mureş
Şi beau cafea.
Oraşu-i trist, ostil, sémeţ şi gureş,
Cu lume rea.

N-am timp, n-am bani, n-am inimă, n-am chef
Să mai scriu versuri:
În fiecare prost presimt un şef
Şi întrevăd demersuri.

Abandonat de tine, trag tutun
Şi mi-e cam silă,
Că-n barbă-aborigenele văd un
Semn de prăsilă.

Cum m-aş scula voievodal, drept, dac,
Într-un scurt iureş,
Întreagă cafeneaua praf s-o fac
La Tîrgu Mureş...


Oct 28, 2012

Cum putem preveni cele 3 moduri în care ne distrugem stima de sine

Toate strategiile de dezvoltare personală urmăresc, în cele din urmă, să crească potenţialul indivizilor, ceea ce managementul ar numi capacitatea de a acţiona. Aşa definim şi starea de bine, şi eficienţa, şi puterea unui om.

Această capacitate de a acţiona se sprijină pe respectul de sine mai mult decât pe orice altceva. Din ce cauză? Cea mai puternică frână pentru acţiunile noastre este tocmai neîncrederea în potenţialul nostru. Totodată, convingerea că suntem în stare de a produce în lume şi în noi rezultate bune este cea mai puternică motivaţie. Şi tocmai această convingere este respectul de sine.

Vestea proastă pare deci a fi aceea că ne aflăm într-un cerc vicios: respectul de sine creează capacitatea de a acţiona, care conduce la acţiune, aceasta produce rezultate, iar ele consolidează sau slăbesc respectul de sine.

Dacă rezultatele acţiunilor mele, nefiind cele dorite, mă demoralizează, respectul de sine îmi scade şi rezultatele următoare vor fi şi mai proaste, până când îmi pierd cu totul capacitatea de a acţiona.

Oamenii sunt mecanisme cibernetice. Despre exact acest mod de a răspunde la rezultatele propriilor noastre acţiuni vorbea psihologia consonantistă a lui Ştefan Odobleja, cel care i-a dăruit lui Norbert Wiener ideea ciberneticii. Într-un mod similar, rezultatele bune întăresc respectul de sine care duce la rezultate nu doar mai bune, ci şi mai multe.

Vestea bună este că nu ne aflăm tocmai într-un cerc vicios, pentru că, în realitate, nu rezultatele acţiunilor noastre în sine modelează convingerile noastre despre ce suntem în stare, ci interpretarea pe care o dăm acestor rezultate.

Dacă nu ar fi aşa, atunci nu s-ar putea respecta decât acei oameni perfecţi, care niciodată n-au greşit cu nimic, care sunt o binecuvântare pentru umanitate şi care, de fapt, ştim cu toţii câte parale fac.

Strategiile de creştere a respectului de sine sunt aşadar modalităţile de a răspunde, ca atitudine, la eşecuri, sau mai bine zis, la rezultatele nedorite ale acţiunilor noastre.

Repet: felul în care interpretăm rezultatele acţiunilor noastre, nu rezultatele însele ne determină respectul de sine.

Există trei greşeli în interpretarea rezultatelor acţiunilor noastre care distrug stima de sine. Toate trei sunt dobândite prin educaţie, toate sunt exagerări, toate sunt corectabile şi le voi dezvălui imediat.

Deocamdată doresc să fac observaţia că oamenii de succes eşuează mult mai des decât rataţii. Aceştia din urmă acţionează puţin, reuşesc puţin, eşuează puţin şi se respectă puţin, în vreme ce omul de succes, care se respectă, acţionează mult, eşuează mult, dar şi reuşeşte mult.

Fireşte că acele eşecuri sunt proporţional mai puţine în activitatea lor faţă de succese. Dar au învăţat să reziste, să creeze potenţial, atunci când pierd să nu piardă lecţia.

Edison a inventat becul cu incandescenţă după aproape 10000 de experimente eşuate. Interpretarea lui a fost că a descoperit, de fiecare dată, o nouă modalitate de a nu face becul. Un altul, după câteva tentative eşuate, ar fi spus: “n-are niciun rost, greşesc mereu”; sau: “nimic nu-mi iese cum trebuie”; sau, mai rău: “nu sunt bun de nimic”. Dacă vă sună familiar vreuna dintre aceste trei interpretări descurajante, eu cred că aveţi nevoie de rândurile care urmează.

Să nu confundăm răspunderea cu vina. Oamenii bine educaţi, ca mine şi ca dumneavoastră, ştiu că asumarea răspunderii este dovadă de bun simţ şi că a da vina pe alţii reprezintă proastă creştere. Ce facem însă atunci când confundăm răspunderea cu vina? E bine oare să dăm vina pe noi înşine? Pe cât este de important să nu aruncăm vina pe alţii în mod nejustificat, este important să nu o aruncăm pe noi înşine. Oamenii de succes nu ratează nicio ocazie de a-şi asuma răspunderea eşecului atunci când pot repara ceva, când această răspundere le măreşte capacitatea de a acţiona. Dar, în acelaşi timp, ei nu vor rata ocazia de a identifica alte surse ale eşecului când nu e vina lor. Aşadar prima strategie de păstrare a respectului de sine este de a evita să spuneţi “eu sunt de vină”. Nu daţi vina pe alţii din frică de răspundere, ar fi la fel de descurajator. Pur şi simplu folosiţi orice ocazie de a îndepărta de propria persoană cauza eşecului.

Buna noastră educaţie ne-a obişnuit, de asemenea, să confundăm deseori oamenii cu comportamentele sau cu stările lor, să generalizăm. În mod invers, oamenii de succes au învăţat să individualizeze şi să particularizeze insuccesul. Atunci când e vorba despre ei înşişi, ei vor acuza o stare sau un anume comportament, dar nu vor spune niciodată “tot ce fac iese rău”. Când e vorba de un plan, o strategie, un set de acţiuni, vor identifica acel element care e necorespunzător, pe care să dea vina deci, dar niciodată nu vor spune că tot planul e de aruncat. Fred Smith, fost student la Yale, a luat o notă proastă pentru o lucrare cu un plan de afaceri considerat de profesor ca nefezabil. Ulterior a cheltuit toţi banii pe care i-a avut (o moştenire de 4 milioane de dolari) ca să o pună în practică. Ideea s-a dovedit nefezabilă, a rămas cu datorii. Totuşi, a continuat să creadă că ideea de bază, aceea a livrărilor de colete în timpul nopţii, va fi una de succes şi că eşecurile s-au datorat unor anume aspecte pe care a continuat să le corecteze. În cele din urmă, compania lui, FedEx, a ajuns să facă peste 5 milioane de livrări pe zi şi să devină prima companie miliardară prin forţe proprii (fără fuziuni) în mai puţin de un deceniu. În 2008, Fred Smith a câştigat mult peste 10 milioane de dolari ca director executiv al companiei pe care a creat-o. A doua strategie a respectului de sine este, deci, particularizarea cauzelor eşecului.

În fine, un alt tipar de gândire care duce bunul simţ la nivel de dispreţ de sine este considerarea unui eşec sau serii de eşecuri ca semn al eşecului absolut, total. Oamenii de succes tind să arunce vina pe circumstanţe atunci când nu există un motiv de a crede că un eşec e permanent. Totul e în dependenţă de timp, de moment, pentru ei. Sinucigaşii fac exact invers: ei vin cu o soluţie permanentă la probleme temporare. Un om cu ambiţii politice şi financiare care eşuează de două ori în afaceri, la 21 şi la 24 de ani, şi care pierde în alegeri la la 22 de ani, la 34, la 36, la 45, la 47, la 49 (e vorba de alegeri legislative, pentru Congres şi pentru Senat) ce-ar trebui să creadă despre şansele lui de a deveni în această viaţă un om politic respectabil? E mai rezonabil să creadă că va eşua în continuare sau că va deveni preşedinte al Statelor Unite la 52 de ani? Abraham Licoln nu a crezut în niciun caz că, dacă ratezi o dată vei rata mereu. A treia strategie a respectului de sine ţine, prin urmare, de a nu confunda un moment cu un destin.

În concluzie, dacă există o vină, nu înseamnă că eu sunt vinovat; dacă există o greşeală, nu înseamnă că totul e greşit; dacă n-a funcţionat o dată nu înseamnă că nu va funcţiona niciodată. Când lucrurile nu merg bine, înainte de a acuza propria persoană, acuzaţi contextul, amănuntul, întâmplarea. De cele mai multe ori, în acest fel veţi găsi explicaţia corectă şi încurajatoare, care nu va bloca, ci va creşte capacitatea de a acţiona.





Oct 26, 2012

10 facts about media and content industries

1. Digitization has increased book sales. Expenditure on electronic books almost doubled each year in 2006-2010 but still amounts to only 3% of global book sales.
Forecasts however predict that revenues from e-books in 2008–2014 will go from less than 1% to nearly 9% in the five largest European markets, from less than 1% to around 17% in the US and from 2% to around 8% in Japan.
2. The internet has become the second preferred choice for news consumption after television.
Print remains the main revenue driver for newspaper publishers. Although digital advertising income has increased, it amounted to only 7% globally in 2010.
3. On average, 70% of recorded music consumed in the USA, UK, France and Germany (four of the largest music markets worldwide) is consumed through the internet or other digital platforms.
However, revenues from digital sources in these countries account for only 35% of the total of recorded music sales.
4. Digital spending (acquisition of media products in digital format) tripled from 2006 to 2010 worldwide and is growing steadily, although it still represents a low share of global sales.
Recorded music has the biggest share, with 30% of its global sales being digital in 2010.
5. The European publishing industry is the largest in the world and encompasses a total of 83 472 firms.
The largest sub-sectors in terms of number of firms are book publishers (31 813 or 38.1%) and journal and magazine publishers (18 975 or 22.7%). Newspapers publishers is the smallest sub-sector, with only 9 006 firms in the EU27 (less than 11% of the total).
6. The general decline in the sales of printed press did not coincide with digitization.
In most cases it started earlier due to changing patterns of consumption and may also be the result of a more competitive market with reduced profit margins and decreasing prices.
7. While general expenditure between 1997 and 2012 on advertising show an average growth of 37%, newspaper advertising showed an average negative growth of -7.8%.
This indicates that the newspaper sector is witnessing a more structural and serious decline in advertising income, whereas the decline in TV and internet advertising revenues is probably mainly a result of shrinking advertising budgets due to the economic crisis and not to decreasing audiences or shifts in advertising budgets to other media.
8. In the media and content sector power has shifted from the production of content to its distribution.
The total sector (global telecoms, media and technology) accounts for 920 billion euros and saw an average yearly increase of 8% between 2006 and 2010. Growth in the content sector is slower, at an average of 4.9% per year.
9. The EU is reducing its leading position in the overall media landscape.
It had five companies in the top 15 media companies in the world in 1988, four in 1998 and only three in 2008.
10. The internet sector is expected to grow at a compound rate of 13% up to 2015.
Society is moving toward a five-screen world: TV, PC, game consoles, and mobile devices (smartphones or tablets). Mobile became a significant way to distribute games, news, music and is one the fastest growing platforms to provide such contents and assorted services.


Mie mi se pare excepţional nr. 6 care contrazice "tiparul" cunoscut, conform căruia era elecronică a omorât tiparul.

EUROPA - PRESS RELEASES - Press Release - 10 facts about media and content industries


Oct 19, 2012

Regula jocului: stresul

Oamenii ne judecă după cum reacţionăm în condiţii de stres.

Când totul în viaţa noastră merge uşor şi predictibil ne simţim bine, comunicăm bine, luăm decizii bune şi aşa mai departe. De aceea nu suntem interesanţi. Binele e banal. 

Când suntem stresaţi, atunci devenim interesanţi. Atunci toată lumea vrea să ne vadă ce facem, cum facem, cum reacţionăm. Şi noi ne comportăm la fel faţă de ceilalţi, însă când la rândul nostru ne aflăm în colimator, cu toate privirile în ceafă, atunci ni se pare nedrept.

E totuşi normal, condiţia ar fi să nu uităm că aşa sunt, pur şi simplu, regulile jocului. Abia atunci joci cu adevărat, când eşti stresat, când ai miză.

Jocul fără miză nu mai e joc, dar miza nu-l face totuşi mai mult sau mai grav decât un... joc.

Cineva a făcut un studiu referitor la deciziile de joc luate de antrenorii de fotbal, Ştiţi care, tipii aceia care iau salarii de milioane pentru a câştiga jocuri. Pentru ei treaba e mai serioasă decât poate să-şi imagineze oamenii normali.

Nu e tocmai uşor să duci în spate un public de zeci de mii de voci, milioane de telespectatori, perspectiva pierderii a milioane de dolari pentru un singur meci şi să nu fi nici măcar tu cel care joacă! Oamenii ăştia ar trebui să ia cele mai calculate, lucide şi reci decizii din Univers.

Lumea stă cu ochii pe ei tocmai pentru că sunt supuşi unui stres uriaş. Ei însă, după cum reiese din studiul de care am spus, ei bine, ei nu joacă, ci se joacă. Iau decizii ciudat de proaste. 

Dacă ne-am putea compara cu oamenii cei mai stresaţi de pe planetă (bogaţii, vedetele şi politicienii în special) am observa două lucruri. Mai întâi e senzaţia că se descurcă prost de multe ori, sau că mulţi oameni obişnuiţi s-ar descurca mai bine în aceleaşi circumstanţe.

Dar tocmai de aceea ei sunt în centrul atenţiei, pentru că sunt expuşi la genul acesta de stres. Ne cam place să-i vedem vulnerabili. 

Mai apoi putem observa că cei care se descurcă bine, tratează lumea cu detaşarea specifică jocului. E un joc cu miză, cu reguli, dar totuşi un joc.

Atitudinea aceasta poate fi reprodusă oriunde: la birou, la ghişeu, acasă. Nu e nevoie să ne stresăm mai mult decât într-un joc. Cu miză, serios, implicat, dar totuşi joc.






Oct 18, 2012

Fără timp


Trec în criză de ani.
Pe lângă o secundă.
Pe urmă. Îmi atrage atenţia.
Ca şi cum aş vedea-o.
Cu coada ochiului.
Nu pare decât o frunză.
Sclipăt.
Un strop de vânt.
O notă de culoare.
Când mă uit. Nimic.
Poate. Doar gândul tău.
Întâmplător. Aflat acolo şi el.
În acelaşi timp.
Lăsat şi el în urmă.
Pe urmă.
Pierdut şi el. Uitat şi el.
Cuprinzând secole.
Pline, întregi, condensate.
Reflectate în colţul ochiului meu.
Poate.
În vreme ce trec. Mai departe.






Oct 17, 2012

Există Dumnezeu?

Dacă răspund cu da sau cu nu ce risc? se întreabă cei ispitiţi astfel. Sunt iraţional, mistic şi arhaic dacă spun că există, sunt imoral, anarhist şi rătăcit dacă spun nu.

Ceea ce cred cu adevărat este că întrebarea în sine ocoleşte inteligenţa. Ea se exprimă într-o lume construită de oameni în termeni filozofici despre concepte religioase. Este un macrosofism.

Mă amuză, în cel mai bun caz, zelul celor care sunt atât de convinşi ei că Dumnezeu există încât sunt dispuşi să-i acuze pe naturalişti de păcatul opiniei proprii. De ca şi cum ar exista o definiţie obiectivă. Ce le poţi spune? Învaţă-mă tu, lumină a lumii, pe care dintre miile de concepte de divinitate trebuie să-l recunosc ca existând în lumea fizică?

Fireşte, credinţa nedublată de gândire corectă, emanată dintr-o lume trecută a comunităţilor întemeiate religios în actualitatea seculară, degenerează în habotnicie şi fanatisme care nu mai pot stârni râsul, decât dacă vorbim de un râs satanic. 

De asemenea, desconsiderarea valorilor religioase este o impietate cu două chipuri urâte. Unul este îndreptat împotriva tradiţiei, istoriei şi culturii. Acesta e purtat nu numai de adversarii atei ai instituţiilor religioase, nu doar de blestemaţii demolatori de biserici, ci şi, paradoxal, de membrii bigoţi ai unei biserici în contra altor confesiuni.

Într-o lume care poate privi peste graniţe, uitătura îngustă şi şaşie în gard a dogmatismului dezgustă. 

Al doilea chip este al desconsiderării evoluţiei spirituale individuale şi libere în orice fel de sistem de credinţă. Această atitudine nu diferă în esenţa ei de aceea care acuză delictul de opinie.

Pascal era un gânditor liber când îşi nota: "Dumnezeu al lui Avraam, Dumnezeu al lui Isaac, Dumnezeu al lui Iacov, nu al înţelepţilor şi savanţilor". De ce? Pentru că, din perspectiva psihologică, să-i spunem sufletească (ψυχή), un Dumnezeu impersonal nu are sens.

Pot eu să spun că rugăciunile oamenilor, nu doar de azi, ci din totdeauna, sunt doar apucături schizofrenice? Pot eu să spun că am apărut într-o lume de amăgiţi, care au luat drept adevăr personal toate bazaconiile înşirate de şlehte de şarlatani ce s-au numit părinţi şi au inventat apostazia ca tiranie a minţilor? Nu pot. 

Sfinţenia lăcaşului de cult, a rugăciunii tăinuite sau împărtăşite, chiar şi a cosmologiilor pilduitoare se simte. Este. Ce sens are întrebarea dacă Dumnezeu există în acest context? Mergi acolo şi fii acolo şi numai tu ştii ce taine îţi vor ajunge la moalele sufletului. Dar vei putea gusta în acelaşi timp istorie şi cultură în stare pură, conservată în timp.

Din interiorul religiei aşadar, nu poţi întreba dacă există Dumnezeu. Un preot rătăcit a scăpat în livada lui Arghezi, demult, prosteasca întrebare, la care autorul "psalmilor" i-a răspuns cu o întrebare mult mai practică: "Părinte, de ce nu te-ai făcut dumneata căcănar?"

În lumea guvernată prin legi ale statului, sensul etic al întrebării devine derizoriu, căci un om "fără Dumnezeu" nu mai înseamnă om fără lege, fără morală, fără valori de comportament comune cu ale restului colectivităţii. Ce gravă confuzie păstrată de tradiţionalismul cu pretenţii de tradiţie! Întrebarea cu rost este: Există legile statului, sunt ele în vigoare, sunt obligatorii şi pentru tine? Altfel nu putem da temei convieţuirii.

A filozofa la chestiune e la fel de inutil, de vreme ce categoria transcendenţei, deosebită de existenţă a fost descrisă şi definită din Antichitate. E pur şi simplu păcat că sunt lăsate să umble libere prin lume capete atât de neinstruite în problemele care ne interesează pe toţi încât să lege două noţiuni atât de distinct separate ca registru. E ca şi cum ai decide validitatea matematicii după, ştiu şi eu, culoarea numerelor sau aşa ceva.

Există în artă, în literatură, în filozofie, în cugetările şi explicaţiile de zi cu zi ale oamenilor. În ştiinţă, ipoteza unui Dumnezeu personal nu e foarte folositoare. Dacă ne întrebăm cum a apărut Universul, opinia mea e că mult mai prudent este să ne adresăm dovezilor şi probelor decât opiniilor înguste ale Antichităţii.

Dacă este însă vorba de a găsi un rost sau un sens al vieţii în funcţie de răspunsul la această întrebare, atunci opinia mea este şi mai tranşantă: fiecare om, individual şi personal, este chemat să dea un sens propriei vieţi. Suntem responsabili. Adică în stare de a da răspuns.

Nu putem aştepta ca răspunsul să ne pice din cer, nici la propriu, nici la figurat. Cu atât mai mult cu cât "iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru", cum spune Luca evanghelistul. 




Oct 16, 2012

Bobby Fischer

Nu se poate spune că a fost cel mai mare şahist al tuturor timpurilor, dar nu se poate spune nici că n-a fost. A fost totuşi cel mai spectaculos campion mondial de şah, cel care, după legendarul Sissa, inventatorul jocului, a făcut cel mai mult pentru sportul minţii, legendarul Robert Fischer. Nu-mi amintesc pe unde şi de unde am tot citit despre el. Mi-e imposibil să scormonesc acum biblioteca sau Internetul pentru date precise. Pe mine m-a impresionat Fischer din perspectiva lucrurilor pe care le-am memorat despre el şi care continuă să mă inspire.

Mai întâi şi întâi modul de a da înţeles pasiunii lui. Întrebat de ce joacă şah, a răspuns că îi place să zdrobească eul adversarului. Vreau să-i văd tremurând de frică!, zice. Într-o formulă de tip Paretto a succesului, să ştii cum reprezintă 20% din reuşită. Să ştii de ce este 80%! Bobby Fischer ştia mai ales de ce joacă.

Ca multe alte genii, nu avea o educaţie oficială, dar avea o enormă capacitate de studiu. Mulţi americani îl considerau un soi de geniu idiot, fără să ştie că el învăţase, bunăoară, limbile rusă şi sârbă. E drept, pentru a citi cărţi de şah, dar asta nu e tot. Stăpânea la perfecţie toată istoria jocului de până la el şi avea în plus o fascinantă capacitate de creaţie. E greu de imaginat ce ar fi putut produce într-un domeniu ca matematica, de pildă, o astfel de minte.

Apoi, faptul că nu s-a uitat niciodată înapoi. La 15 ani era mare maestru internaţional. Cel mai tânăr din istoria de până la el. După ce a câştigat naţionalele, nu a mai participat decât la concursuri mai tari, după ce a câştigat jocurile panamericane, a declarat că nu mai joacă decât în campionatul mondial, iar după ce a câştigat şi mondialul, nu a mai jucat deloc, până la revanşa acordată lui Spasski, după 20 de ani (pe care a câştigat-o).

Pentru un pasionat de sport, nu poate rămâne indiferentă nici uluitoarea lui capacitate de a reveni, de a recupera în cadrul unei dispute. Atunci când, în scopuri militare, se calculează forţa unei arme, se ia în considerare atât capacitatea ei de distrugere, cât şi capacitatea de a demoraliza inamicul. Dacă am judeca sportivii după aceleaşi criterii, Fischer ar fi neîntrecut. La uriaşa lui forţă psihică şi la uriaşa forţă de joc se mai adăuga însă şi spectacolul produs efectiv pe eşicher. Chiar şi pentru nepricepuţii ca mine, partidele lui sunt încântătoare.

După aceea vine conştiinţa valorii. Dacă sportivii din ziua de azi câştigă banii pe care-i câştigă, bani care nu reflectă munca, ci mai degrabă drepturi de imagine, îi datorează asta lui Fischer în mare măsură. El a periclitat teribil finala de la Reykjavík, neprezentându-se la primele 3 partide, în scopul obţinerii de cotă-parte din drepturile de televizare. Le merita: acela a fost primul mare eveniment sportiv televizat în întreaga lume. Fisher a făcut primul show de proporţii mondiale! A pus şahul pe lista intereselor şi Islanda pe harta lumii.

Apoi urmează o înţelepciune, o capacitate uriaşă de sinteză, care a făcut din el nu doar un virtuoz al jocului, ci un filozof al său. Acesta este, de fapt, motivul principal al omagiului managementului de idei. Regula de aur în şah, spunea Bobby Fischer, este să nu faci niciodată vreo mutare până n-ai înţeles perfect poziţia. Astăzi, niciun proiect nu se scrie fără o aşa-numită analiză SWOT, care exact asta înseamnă: înţelegerea poziţiei înainte de a face orice mutare. Despre cum valorificăm în practică acest obicei de gândire, vom reveni cu un articol separat.

Fischer a demonstrat că se poate supravieţui într-o lume cu totul ostilă. Şi-a dorit recunoaşterea, dar nu celebritatea. A înfruntat orice adversar cu o patimă uneori demnă de cauze mai bune, fie că aceştia au fost guvernul american, evreimea, băncile sau chiar legile fiscale şi vamale. Într-o lume în care sovieticii reprezentau totul în şah (un sârb, un nordic, un cubanez erau excepţii interesante), el reprezenta singur occidentul capitalist pe mapamondul inteligenţei. A jucat, parcă, într-un film cu titlul "Singur împotriva tuturor", dar a probat şi valoarea aşa-numitei legi a reciprocităţii atunci când, fiind deţinut, în Japonia, fără acte şi apatrid, Islanda i-a oferit cetăţenie şi adăpost, ca răsplată pentru popularizarea pe care i-o datora.

Conştiinţa valorii, pasiunea, recunoaşterea, toate acestea puse laolaltă se regăsesc într-un răspuns pe care l-a oferit Fischer la întrebarea până când va continua să joace şah. Fireşte, întrebarea viza controversata lui activitate competiţională. El a răspuns însă: Voi continua să joc până când voi muri. Într-un fel, şi după aceea. Şi iată că a avut dreptate, nu doar cu privire la şah, ci şi în privinţa ideilor în genere, de vreme ce noi ni-l amintim astăzi ca pe un model.








Oct 5, 2012

Comoara din raniţă

De ziua mondială a educaţiei, nu mă pot opri să observ, din nou, că sistemul de învăţământ e făcut să ofere lecţia mai întâi şi pe urmă testul, în vreme ce şcoala vieţii trânteşte întâi testul şi abia apoi cine e în stare poate învăţa şi lecţia.

Iată aşadar o poveste adevărată cu multe înţelesuri, la hotarul dintre vară şi toamnă, dintre război şi drumul spre casă, dintre suferinţă şi speranţă.

Bolnavi, schilodiţi, uzi, rupţi de foame şi de oboseală, după ce eliberaseră Ungaria şi Cehoslovacia, se întorceau spre ţară cu glorie, dar şi cu disperare, cu mândrie, dar fără prea multă speranţă.

Ostaşi români, atât de săraci precum au fost întotdeauna, pe care promisiunea unei farfurii cu mâncare în viitorul apropiat i-ar fi încălzit mai cu temei decât siguranţa recunoştinţei eterne a manualelor de istorie.

Unul mai bătrân, de vreo 50 de ani, fusese rănit şi nu avea să mai ajungă acasă. În ultimele zile cât a trăit l-a dus şi l-a îngrijit Ion, fără să ştie că duce, de fapt, o comoară.

Bătrânul i-a lăsat-o, în secret, înainte de a muri: o bucată de pâine pe care o păstrase şi de care nu ştia nimeni. L-a conjurat să o ţină orice-ar fi, aşa cum a păstrat-o şi el, ca pe o ultimă şi ultimă scăpare dacă o fi şi-o fi să moară de foame.

Şi aşa, având pâinea în raniţă, ţinută în cea mai mare taină, învelită în mai multe straturi de hârtie, Ion a ajuns acasă liniştit. Cu bucata de pâine la el, era pus la cale, cum se spune, şi la propriu, şi la figurat.

Dar nu orice cale: sute de kilometri de străbătut cu cizma ruptă, cu haina udă, cu stomacul gol, cu febră...

Ştiu toate astea de la Bunicul, care, copil fiind, l-a cunoscut pe acest Ion din Alexandria şi a auzit de la el întâmplarea.

Zicea că au fost atâţia care au murit de foame şi de sentimentul drumului care nu se mai termină, încât fără pâinea lui, comoara pe care a păstrat-o, cum jurase, ca pe ultima scânteie de speranţă, e posibil să nu fi ajuns acasă niciodată.

Şi mai povestea Ion că acasă fiind, când a desfăcut hârtia, a găsit în ea o bucată de pământ.


Oct 4, 2012

Eroarea fundamentală

Facem erori de gândire tot timpul. Dacă minţile noastre ar funcţiona perfect, atunci probabil norocul ar fi singurul ingredient al reţetelor de succes. 

Deducem că ghinionul ar fi singura cauză a eşecului. De vreme ce nu gândim corect, ghinionul e silit să împartă provocarea dezastrelor cu erorile de gândire.

Nu am spus erori de logică şi nici greşeli. Logica reglementează noţiunile, judecăţile şi raţionamentele care sunt, în general, destul de complicate. Sunt, în orice caz, atât de complicate încât rareori poţi găsi o pagină de ziar fără o eroare de logică. 

Zi de zi, facem erori mult mai simple de-atât. Acestea nu sunt neapărat greşeli, pentru că adesea nu pot fi raportate la ceva "corect". Sunt erori în măsura în care distorsionează realitatea şi pot produce rele.

Prima sursă a erorilor poate fi tocmai modul în care ne explicăm eşecul: e de vină mai mult ghinionul sau mai mult erorile de gândire?

Eroarea fundamentală constă în tendinţa de a pune eşecul nostru mai mult pe seama ghinionului (circumstanţelor) şi a explica eşecul altora mai mult prin vina de a nu fi gândit corect.

Ai voie să zâmbeşti dacă ai recunoscut propria ta tendinţă. Toţi suntem aşa (fără excepţii?)

Ar putea fi excepţii cei cu personalitate multiplă, care dau vina pe ei înşişi crezând că sunt alţii. Alte excepţii ar putea fi nişte maeştri care au interiorizat perfect aserţiunea că oamenii nu sunt defecţi, că ei iau cele mai bune decizii în funcţie de opţiunile pe care le au la-ndemână. Dar nu excepţiile ne interesează, ci regula.

De regulă, nu întârziem decât din vina altora. Ceilalţi care întârzie sunt leneşi şi incapabili să se organizeze.

De regulă, nu ne agăţăm hainele şi nu ne stropim, nu dăm faliment şi nu ardem friptura, nu suntem părăsiţi de parteneri şi nu avem accidente din vina noastră. Când toate astea li se întâmplă altora, nu înţelegem cum de au putut fi aşa de ignoranţi.

Cu cât suntem mai atenţi la felul în care oamenii judecă, dar mai ales la felul în care noi înşine judecăm, cu atât vom depista mai des această tendinţă. Eu o observ la mine zilnic. Fireşte, nu recunosc decât foarte rar, dar încerc pe cât posibil să fiu cinstit cu mine.

O altă eroare a subiectivităţii (egocentrismul) este tendinţa de a supraevalua propriul rol şi de a-l subevalua pe al celorlalţi într-un demers comun. 

Cunoşti pe cineva fără de care treaba de la birou nu ar fi niciodată terminată, sau fără de care toţi din casă ar trăi în mizerie, sau pe cineva care singur se ocupă de toate sarcinile dificile? Toţi ştim. Intim!

Aşa e natura observaţiei. Cunoaştem ceva mai bine eforturile noastre decât pe ale celorlalţi. Şi, hai să recunoaştem că suntem de neînlocuit, indiferent ce-ar zice lumea! 

Nu-i aşa că într-un loc din care tu lipseşti nici nu ţi-ar veni să stai?







Finanţele e mai al dracului ca oricând

Mereu actualul Marin Preda, eternii Moromeţi şi ţara noastră de râsu-plânsu:

"Când intră, perceptorul îşi ridică privirea din hârtii şi se uită ţintă la el. Se uită doar câteva clipe; aşa cum arăta, cu mustăţile mari şi blajine, părea un om cumsecade care va asculta cu bunăvoinţă şi înţelegere ceea ce i se va spune; dar deodată el izbucni:

- Ce e, bă, ce cauţi aici, de ce nu-ţi plăteşti impozitele? Ce, bă, vreai să ţi le plătesc eu din buzunar?!

Şi se mai uită odată furios şi apoi, pufnind, puse mâna pe toc şi îşi văzu de scris.

Moromete, după ce rămase o clipă locului, se urni spre biroul percep­torului şi se aşeză pe un scaun în faţa lui.

- Dom'le Lisandre, zise el reflectând, de ce oi fi zicând dumneata că trebuie să strigi aşa la mine? Crezi că sunt surd?

Perceptorul nu zise nimic. Tocmai termina, semna şi ştampila o hârtie şi arăta ca şi când n-ar fi fost nimeni în birou. Trase un dosar dintr-un raft şi vârî acolo copia hârtiei pe care o ştampilase.

- Vasile! urlă el apoi spre o uşă închisă. Adu nişte apă, Vasile... şi îl înjură pe Vasile de născătoarea mamei lui. Ce vreai, bă? se adresă apoi lui Moromete. Nu pot să te amân. Lasă-mă în pace că am treabă.

Moromete însă începu să-i explice că era cu neputinţă să vândă acum grâul şi că dacă îl amână cu vreo trei luni...

- Nici două zile, nici două ceasuri, izbucni perceptorul după ce bău cu sete apa pe care i-o adusese Vasile. Veniţi aici la mine, urlă el, parcă eu aş fi statul, să vă scutesc de impozite! Statului trebuie să-i plăteşti, nu mie şi nu mai veniţi voi la mine de pomană! Du-te acasă şi vinde şi plăteşte că n-am ce să-ţi fac.

- Nu pot să plătesc, ce-ai să-mi faci?! se supără brusc Moromete.

- Bă! îţi iau vita din bătătură!

- Cu ce drept?

- Trebuie să plăteşti!

- Nu se plătesc impozitele acuma! Statul nu-ţi cere dumitale să-mi pui acuma sula în coaste, când eu n-am de unde să dau. Aşteaptă până la iarnă, că statul are destui bani, nu ca mine care...

- Te-am amânat cât am putut, Ilie, spuse perceptorul deodată cu alt glas, ca între ţărani. Anu ăsta Finanţele e mai al dracului ca oricând, ascultă-mă pe mine. Nimic, nici o săptămână! Azi-mâine trebuie să plăteşti. Scurt.

Moromete se ridică şi plecă. Nu se putea, nu-i venea să creadă. Pe drum însă se nelinişti şi se întoarse îndărăt, dar nu la perceptor, ci la secretarul primăriei. Era adevărat că trebuia să plătească neapărat acuma? Cum adică, nu se putea să-l amâne cu vreo două-trei luni? Ce însemna funia asta cu care perceptorul vroia să-l strângă de gât tocmai acuma când grâul...

- E cam groasă, nea Ilie, mi se pare că nu se poate, îi explică secretarul. Dacă vrei, mă duc eu să vorbesc cu el, dar nu ştiu dacă... Stai aici, să vedem, că mie o să-mi spună.

Secretarul intră în biroul perceptorului şi se apleacă la urechea acestuia:

- Domn' perceptor, mai amânaţi-l pe Moromete până după culesul porumbului. Vă rog eu!

Mustăţile mari ale perceptorului tresăriră. Se întrerupse din scris şi-şi aţinti privirea asupra tânărului. Deodată urlă:

- Du-te, mă, dracului, Oprescule, fir-ai al dracului să fii! Ieşi afară! Uite ici circulara 400 020. Ia şi citeşte... pe mă-ta de secretar!"

Marin Preda






Oct 3, 2012

Tu eşti. Cunoaşte-te pe tine însuţi!



Απολογία Σωκράτους
"Dacă spun că cel mai mare bine pentru om este să se ocupe în fiecare zi cu virtutea şi cu celelalte probleme asupra cărora m-auziţi discutând şi făcând cercetări, singur şi cu alţii, şi dacă voi zice, de asemenea, că nu este de trăit pentru un om într-o viaţă necercetată, încă mai puţin mă veţi crede.

(…) Dar şi voi, judecătorilor, s-ar cădea să fiţi cu bune nădejdi faţă de moarte şi un lucru mai ales să-l adânciţi ca pe un adevăr: că pentru omul drept nimic nu este rău, nimic în viaţă, nimic după ce moare; chiar treburile lui nu sunt lăsate în părăsire de zei. Cele ce mi se fac mie acum, să nu credeţi că sunt din întâmplare; eu sunt încredinţat că cel mai bun lucru pentru mine este să mor acum, şi cu aceasta să scap de toate grijile. Iată de ce glasul tainic nu mi s-a împotrivit deloc de astă dată. Drept aceea, nu mă pot deloc supăra pe cei ce m-au osândit, ca şi pe cei ce m-au pârât, deşi gândul lor, când mă osândeau şi mă pârâu, n-a fost să-mi facă bine, ci aveau toată voinţa să-mi facă rău. Şi singurul lucru la înălţimea mustrării mele acesta este.

Dar oricum, îi voi ruga măcar atât: pe copiii mei, când vor fi vârstnici, să-i pedepsiţi, bărbaţi, şi să le pricinuiţi aceeaşi mâhnire pe care şi eu v-am pricinuit-o vouă, ori de câte ori veţi găsi că se îngrijesc fie de averi, fie de altele mai mult ca de virtute; şi să-i certaţi, cum şi eu v-am certat, de câte ori se vor arăta a fi ceva, nefiind nimic. Aceasta, pentru că nu se îngrijesc de cele ce trebuie şi-şi închipuie că este ceva de capul lor, când în fapt n-ar fi vrednici de nimic. Şi dacă-mi vor împlini dorinţa aceasta, voi socoti că am îndurat pe bună dreptate ce-am îndurat de la ei — şi eu şi copiii mei.

Acum este ora să ne despărţim, eu ca să mor, voi ca să trăiţi. Care din noi păşeşte spre lucru mai bun, nimeni nu ştie, fără de numai Zeul." 

Cuvinte ale lui Socrate,
cu valoare de testament filozofic şi cultural,  
consemnate de Platon în primul său dialog, 
Apologia, sau Apărarea lui Socrate 






Cel mai înţelept om din lume ştia că nu ştie nimic.


    Oct 1, 2012

    Bunicule,

    ieri a fost ziua ta şi n-ai apucat să te bucuri de toţi cei care ar fi dorit să-ţi ureze încă nişte ani. Ai reunit toată familia şi prietenii cu o zi mai devreme pentru un ultim adio. Pe mine m-a emoţionat foarte tare să-i văd înconjurându-te cu atâta căldură şi energie bună şi n-aş fi crezut vreodată să ajung să-ţi spun astfel de lucruri sensibile.

    Ar trebui să încep prin a-ţi spune că nu am considerat necesare uniforma şi onorurile militare, din două motive evidente. Mai întâi, tu ai fost mereu adeptul şi promotorul unui spirit liber şi ţi-ai făcut meseria în cea mai civilă şi civilizată manieră. Rigoarea militară pe care ai purtat-o mereu în caracter a flancat cumva vibraţia unui suflet înflăcărat. E o demnitate în plus a ziaristului şi scriitorului. Tu nu ai făcut istorie de front, ci istorie culturală. Mai apoi, toţi cei care ţi-am fost alături te-am cunoscut acasă la tine. Toţi am stat la masa ta. Toţi ne-am bucurat de tine direct şi personal. Acum, niciunul dintre noi nu mai aducea un omagiu colonelului Grigore Cuza. Ştim cu toţii cine a fost colonelul Cuza. De mulţi ani, însă, tu eşti Bunicul.

    Tu m-ai învăţat să salut, în prima mea zi de şcoală. Ne întâlneam pentru prima dată în afara casei, eu venind, tu plecând. Şi nu ştiam cum să-ţi spun, pentru că "Bună ziua" era prea oficial. Şi am repetat după tine: "Salut, Bunicule!" Şi aşa ţi-am spus, în şoaptă, şi acum când ne-am văzut ultima oară, eu stând pe loc şi tu plecând, alături de Rodica. Cu onor civil! Atât de mult te iubesc!

    Ţi-am vizitat biroul împreună cu Mircea şi ne-am uitat fugitiv peste însemnări, conspecte, manuscrise şi cărţi. Cât timp el te-a cunoscut în calitatea ta de bunic nici nu şi-a dat seama de toate astea. L-ai dat în leagăne, i-ai spus poveşti, te-ai jucat de toate cu el... De unde să înţeleagă cum şi de ce străbunicul e un om atât de stimat. Şi sunt sigur că te-ar fi emoţionat înţelegerea lui, când mi-a spus, uimit: "Acum îmi dau seama de ce era Bunicul atât de respectat: o minte aşa de bogată!" Fii sigur că va veni vremea când o să explorăm împreună nu numai amintirile despre cum recitai, cum ne trăgeai cu sania, cum cântai, cum glumeai şi râdeai, cum povesteai şi te jucai cu noi, cum te bucurai ca un copil de fiecare dată când ne vedeam - deşi acestea sunt lucrurile mai importante -, ci şi lumea întreagă a ideilor pe care le-ai lăsat în scris.

    Întotdeauna ai fost doritor de informaţii. Ultima oară când am vorbit erai dezamăgit de lumea politică şi n-am de gând să te plictisesc cu veşti despre pecinginea aceea. La fotbal, iarăşi nu e cazul. Dinamo joacă în seara asta cu Pandurii. Cred că o să ne bată, nu-i nici ăsta anul nostru. Ceea ce te-ar interesa este că suntem toţi sănătoşi, că o să ne adunăm şi-o să ne vedem fiecare de ale noastre. Nu e neapărat un subiect pentru noi, dar trebuie să-ţi spun că ai avut o slujbă, în mod interesant, deosebit de frumoasă. Iar vremea a fost, în toate aceste zile, încântătoare, caldă, senină.  Anunţul nostru despre tine a apărut azi în "România liberă".

    Ţi-ar fi plăcut să ne vezi împreună pe toţi, dacă împrejurarea ar fi fost favorabilă. Bunica în mijlocul nostru, ca întotdeauna, din toate punctele de vedere, tata care s-a agitat şi frământat ca niciodată... Şi despre toţi ceilalţi, de care ai fi atât de mândru, veniţi din toate colţurile ţării şi lumii, o să-ţi povestesc pe îndelete, aşa cum m-ai rugat de atâtea ori să conversăm, ştii tu, diseară, în gând.

    Pa-pa-ra!

    M.

    Patru generaţii



    There was an error in this gadget