Nov 29, 2012

Minutele magice

Priveşte-ţi viaţa în întregimea ei
şi tot ce vei vedea sunt câteva minute.

Iată, de pildă, minutul în care-ai venit pe Planetă,
minutul în care ai trecut pragul unei şcoli,
minutul, ah, în care ai spus "Da!" şi minutul în care ai spus "Adio!",
minutul în care ai decis ce meserie vrei să faci,
spre deosebire de cea care ţi se potriveşte
(glumesc numai pe jumătate, ştii de ce, nu-i aşa?),
minutul naşterii copiilor,
minutul în care ţi-a venit ideea acelui referat, sau eseu, sau concert sau roman...

Minutele care-ţi jalonează destinul.
Ele par a fi tot ce contează în viaţă... şi totuşi...
parcă fără nicio legătură cu primele, viaţa noastră e făcută din minutele magice,
când... nici nu ştiu...
Când uiţi de tine.
Când uiţi de timp.
Când te-ai pierdut în ce ţi se întâmplă.
Când totul are sens, când nu oboseşti.
Când lumea, cu infinitele ei posibilităţi, îţi apare precum capodopera celui mai desăvârşit artist.
Când artistul eşti chiar tu.
Când toate gândurile îţi sunt limpezi şi toate vechile frustrări s-au transformat în fascinaţie.
Când tocmai ai picat din Lună.
Când totul îţi apare ca pentru prima dată.
Când disciplina Logică este înlocuită de disciplina Chimie,
iar aceasta este apoi, imediat, înlocuită cu Estetica.
Atunci când Psihologia şi Sociologia se aplică exclusiv celorlalţi.
Când Universul îşi aliniază aştrii anume pentru a-ţi reflecta spiritul.
Când ţi se pare că visezi.
Când un zâmbet e mai preţios decât un Imperiu.
Când culoarea obrajilor e mai importantă decât culoarea nestematelor.

Minutele de prospeţime.
Când cerul are numai rol de reper, iar lumina vine dinăuntru.







Nov 28, 2012

Paradocşi şi paradoxe

Nimeni nu e nimeni.
________________

Cel mai talentat profesor e ecoul.
___________________________

Paradoxul justiţiei: pe lumea asta se face dreptate şi când trebuie şi când nu.
______________________________________________________________

Lumea bună e alcătuită, cel mai adesea, din oameni răi.
_____________________________________________

Primele raze ale dimineţii răsar din glasul mierlelor.
_________________________________________

Spiritul, cu cât îl hrăneşti mai mult, se subţiază.
______________________________________

Cum poate să fie dreptate când însuşi spaţiul e curbat?
_____________________________________________

Ochii pisicii au marea calitate că văd pe întuneric şi marele defect că se văd pe întuneric.
________________________________________________________________________

Iubirea: eu însuţi.
_____________

Sentimentul personal al dreptăţii e sursa tuturor nedreptăţilor.
_________________________________________________

Cel mai păgubos mod de a-ţi servi patria este să-ţi pierzi anii cei mai productivi servind patria.
___________________________________________________________________________

Paradoxul protestului: pe mâncate se strigă mai tare.
___________________________________________

Cu cât iubirea e mai mare, cu atât încape în spaţii mai mici.
________________________________________________



 





Nov 26, 2012

Starea de progres

Tot ce ne dorim este să ne simţim într-un anumit fel. Vrem să ne aflăm într-o anume stare.

Putem să creăm acea stare chiar acum şi să ne trăim povestea. Viaţa ne-a învăţat, cu toate acestea, să ne construim o serie de reguli şi norme despre ceea ce trebuie să se întâmple mai întâi pentru a ne permite abia mai apoi să ne simţim bine. Şi tocmai când ajungem să ne simţim bine, ceva se întâmplă şi nu ne mai permitem starea de bine.

Trebuie să mergem mai departe. Să ne mişcăm. Să creştem.

Poate că acest mod de a fi într-o amânare quasi-permanentă a fericirii este cel care face posibil progresul.

Animalul nu amână niciodată. Îşi începe masa cu partea cea mai bună a mâncării, în vreme ce omul o păstrează la urmă.

Progresul este singurul nostru fel de a ne considera fericiţi cu adevărat. Dacă nu creşti, mori. Dacă nu îţi valorifici potenţialul, te pierzi.

Progres - stare - progres - stare... Omul fericit e cel ce trăieşte în starea de progres.

Este o întrebare veche de când lumea: ce ne face fericiţi, drumul sau destinaţia? Suntem destinaţi să ne parcurgem drumul.





Nov 25, 2012

Mai întoarce, Doamne, roata

Privesc vechile fotografii şi nu-mi vine să cred. Această tipă nu este altcineva decât străbunica micuţilor mei, bunica mea, care m-a crescut pe mine şi pe care o cheamă tot Ana Cuza, la fel ca pe fetiţa mea (coincidenţă?). 


Iat-o aici alături de Bunicul, în epoca lor de aur, în sufrageria casei lor din Drumul Taberei, unde a crescut şi yours truly. Din punctul meu de vedere erau ca în Eminescu: "Ea frumoasă şi el tânăr, el înalt şi ea înaltă".





Cum e să fii înconjurat de toţi ai tăi, de părinţi şi de bunici, şi să nu-ţi dai seama cât eşti de fericit, acolo, în centrul Universului? Evident, meseriaşul din mijlocul pozei, cu gladiolele în cap, sunt eu. Acum mai trăiesc cei din dreapta fotografiei, tata şi bunica.


Dar ei au fost chiar şi mai tineri decât atât, atât de tineri încât acum le privesc chipurile cu un plus de maturitate. Măi, şturlubaticilor, să ştiţi că, în cele din urmă, voi doi o să aveţi noroc. Vă prevăd, de aici din viitor, o viaţă plină şi frumoasă. O să treceţi peste dureri incredibile, dar şi prin momente binecuvântate. Şi o să ne întâlnim cândva.



"Şi fă-i tineri cum au fost, fă-i mai tineri decât noi"!

Nov 23, 2012

Fănuș Neagu şi sălciile de la Dinamo

Fănuș Neagu (centru) și Grigore Cuza (dreapta), bunicul meu, pe stadionul Dinamo

Viitorul academician driblează pe gazonul din Groapă

Marele scriitor și ziarist sportiv cu fața spre viitoarea Peluză Cătălin Hâldan,
cu mulți ani înainte ca veșnicul căpitan să apară pe lume
Manuscris din arhiva mea, Mihai Cuza

"Din Șoseaua Ștefan cel Mare către Lacul Tei, spre căderi de apă domnești, se coboară printre sălcii cel mai frumos stadion din toată întinderea Bucureștilor, Dinamo, unde, în treizeci de ani, au crescut atâția mari campioni care-au uimit lumea și-au pus frunză de aur pe numele României. Dinamo București scrie în cerul sufletului nostru bucurii și vârstă de ospețe fără seamăn, ne dăruiește duminici luminate de nemurire și credința că tinerețea merită să fie eternă. Între sălciile de la Dinamo, care noaptea trebuie că se schimbă în lebede și-și spun povești despre dragoste, despre răbdare și lacrimi vărsate în numele fericirii de a fi, pământul, palmă cu palmă, e udat în fiecare clipă și sfințit de mărgăritarele unui rîu născut din sudoare. Bătălia pentru gloria sportivă a clubului și apoi a țării se petrece necunoscută de lume, dar acoperită de măreție. În acest Colisseum cu pereți de plopi înalți, trandafirii visului își deschid inima numai pentru izbânzi, iar noi, de treizeci de ani și de-acum înainte o mie, le sărutăm petalele cu dor."
Fănuș Neagu
 Semnătura lui Fănuș pe textul unde mărturisește că sălciile de la Dinamo 
se schimbă noaptea în lebede și-și spun povești despre dragoste, 
despre răbdare și lacrimi vărsate în numele fericirii de a fi.
Manuscris din arhiva mea, Mihai Cuza

Autograful scriitorului pe un colț de plic
din arhiva mea, Mihai Cuza

Nov 21, 2012

Un filozof la minut - Constantin Noica

Noica a trăit între anii 1909 şi 1987. A fost un filozof idealist, convins fiind că mintea guvernează legile care  guvernează, la rândul lor, materia.

Din această perspectivă, el consideră că mintea umană, lucrul cel mai de preţ din lume, este menită să sporească valoarea lumii, să aducă ceva nou.

Ca şi Descartes, Noica a căutat posibilitatea unei ştiinţe universale, dar nu una bazată pe matematică, ci una bazată pe gândul pur, care este tatăl matematicii şi care poate produce cunoaşterea spornică.

Să aflăm aşadar într-un minut despre sporul de cunoaştere adus de filozofia nicasiană.

Noica şi-a conceput filozofia ca pe o cugetare asupra Fiinţei - o ontologie.

Această ontologie nu studiază numai ceea ce este (Fiinţa ca Fiinţă, cum îi spunea Aristotel), ci ia în seamă şi opusul acesteia, care, în termenii clasici ai filozofiei, este Devenirea.

Pentru filozofii care s-au ocupat de ontologie, lumea a fost ori Fiinţă (generală, eternă, imuabilă precum Ideile), ori Existenţă, sau Devenire (ceea ce se află propriu-zis în spaţiu şi timp, perisabil şi trecător). La Noica, lumea există întru a fi.

Noica nu crede aşadar că între Fiinţă şi Devenire e o contradicţie strictă. E adevărat, zice el, că Fiinţa exclude Devenirea, dar Devenirea nu exclude neapărat Fiinţa.

Noica formulează deci conceptul fundamental al ontologiei sale în sintagma "Devenirea întru Fiinţă". Cuvântul întru, un cuvânt pur românesc, este cheia de boltă care leagă Devenirea de Fiinţă.

Lumea este o Devenire (petrecere i-ar fi zis filozoful dacă vorba n-ar fi fost "denaturată de cheflii" ) aflată întru Fiinţă.

La Noica, structura lumii este: individual - determinaţii - general (I-D-G).

Devenirea întru Fiinţă începe cu obiectele individuale. Acestea capătă determinaţii. Dacă obiectele individuale (empiria) reprezintă Devenirea, determinaţiile reprezintă acel întru - obiectele încep să fie, într-un fel sau altul (determinate). În fine, generalul, reprezentând Fiinţa, leagă determinaţiile într-un singur nod.




Nov 20, 2012

Atenţie la iubire

Atenţia pe care le-o acordăm celorlalţi este o formă de iubire. Dacă iubirea ar fi ceva material, ca un fluid, o lumină sau o energie, cu care, dealtfel, e deseori asemănată, dinamica ei ar fi ca o revărsare dintr-un suflet către alt suflet, sub forma unei atenţii fascinate.

Iubirea şi uitarea de sine sunt sinonime în măsura în care această energie, de care sufletul este plin, izbucneşte cu o vitalitate concentrată, care nu mai lasă cale de întoarcere către sine. Iată de ce îndrăgostiţii radiază.

Combustia internă a sentimentului, cea care dă senzaţia de plinătate şi armonizare cu spaţiul şi timpul prezente, este rezervorul natural şi resortul actului de a dărui.

Atenţia şi iubirea sunt indisolubile. Sufletul, cel simţit în suflarea fiecăruia, încarcă în ritmul respiraţiei noastre acest rezervor vital, iar atunci când suntem atenţi, când radiem energia noastră în jur, răsuflarea se opreşte. Sufletul nu răsuflă, ci se uită pe sine.

Leit-motivul "Cântării cântărilor" este îndemnul: "nu stârniţi, nu treziţi dragostea până nu vine ea". Şi dragostea vine atunci când ai sentimentul purităţii sufleteşti.

Aceasta este explicaţia faptului că nu există iubire de aproapele fără iubirea de sine. În realitate, este unul şi acelaşi inefabil în două ipostaze diferite ale procesului prin care ni se dezvăluie.

Respiră deci adânc, umple-ţi inima de toată uimirea şi de tot entuziasmul de care te simţi în stare.aici şi acum, cuprinde-te de necuprinsul spaţiului şi timpului prezente, lasă-te învăluit de sentimentul magic al contopirii fiinţei tale cu întregul Universului şi apoi îndreaptă-ţi energia către lume. Soarbe-o din ochi. Ascultă liniştea din spatele sunetelor.

Dăruieşte atenţia şi fascinaţia ta în timp ce eul tău îşi reduce, treptat, frontierele şi se dizolvă în viaţa creaţiei. Dacă ar fi să rosteşti o rugăciune fără cuvinte, aşa ai face-o.

Mulţumeşte pentru tot ce ţi-e dat să trăieşti, dă-te uitării şi fii atent: eşti rezervorul nesecat al iubirii şi receptacolul ei miraculos. Uită-te!



septembrie 2001

Nov 19, 2012

Persuasiune la minut (4)

"La Ateneu, văduva Rogalski, văduva unui cunoscut compozitor român (dar treaba e veche!), deci, la Ateneu, erau acolo, lîngă ea, doi domni, unu’ dintre ei : Petru...
– Comarnescu…?
– Exact! Ei, n-o cunoştea pe madam Rogalski şi, de altminteri, nici ea nu ştia că acela-i Petru Comarnescu. Bun. Se termină prima parte a concertului şi Comarnescu comenta cu vecinul lui de scaun, mă rog : „ce bine a fost andantele ăla” etc. etc., zice, "da’ ce păcat”, zice, "da’ să vedem cum îl scot băieţii Bach-u’ ăsta, da’ ce păcat”, zice, „ce păcat că la-nceput sunt alea thei dansuri ale aiuhitului ăla de Rogalski!” În momentu’ ăla, de lîngă el, o voce înţepată, de cocoană mare (strănepoată de clasic !), o voce indignată : „DOMNULE ! – zice – Nu vă per-mit, sunt văduva Rogalski ! ! !" La care Comarnescu, săracu’, îţi dai seama, se-nroşeşte tot, cade-n el aşa, e confuz cu totul, se-ntoarce către ea şi, cum să-ţi spun ?, dîndu-şi seama cu cine are de-a face, îşi zice : „O iau pe fran’zeşte, că poate mă dreg mai frumos” şi zice : "Madame, pour une gaffe c’est une gaffe – da’ io tot aiasta cred !!”


Romulus VULPESCU
(într-un dialog cu George Pruteanu realizat în Bucureşti, în iunie 1971. Din Convorbiri literare, aprilie 1985.)

Nov 17, 2012

Dezechilibraţi şi reactivi

Unul dintre cele mai bizare aspecte ale civilizaţiei este că ne permite a priori să fim deprimaţi, trişti, bolnavi şi distruşi, în vreme ce, pentru a te simţi cât de cât bine, e necesar să vii cu un motiv foarte serios.

Depresia e înţeleasă, în societatea noastră, de la sine. Mai are vreun sens să te întrebi de ce este cineva nervos, irascibil, deprimat, copleşit, disperat, terminat? Absolut deloc. Doar trăim cu toţii în ţara asta. 

Starea de bine trebuie, pe de altă parte, justificată temeinic. Nu-ţi poţi permite să afişezi calm, sănătate, voie bună, încredere, umor, ca să nu mai pomenesc de ciudăţenii precum bucurie, vitalitate, satisfacţie, mulţumire, plăcere...

În aceeaşi ordine de idei, Doamne fereşte, ai putea comite impietatea de a încerca să-ţi imagiezi cum ar fi dacă ai putea să vrei să crezi că ar fi normal să te consideri îndreptăţit să speri la gândul că ai avea dreptul să visezi că începi să fii fericit acum!

Normalitatea însă presupune o atitudine cu totul contrară: să fie ciudat şi neobişnuit atunci când cineva pare să NU se simtă bine. Zâmbetul e firesc! Încruntarea e nelalocul ei. Pentru o astfel de atitudine însă, trebuie să fii echilibrat şi proactiv. Şi cu o uşoară doză de bun simţ, care nu strică. 




Nov 16, 2012

O dilemă excepţională

La interviul pentru angajare, după ce, probabil, făcusem o impresie bună, directorul îmi spune, deodată, că singurul lucru care mai rămâne de clarificat este salariul. 

Nu mă aşteptam nicidecum la o decizie atât de rapidă şi nu eram pregătit pentru o negociere. Mi-a spus, totuşi, că, în cazul în care accept slujba, nu trebuie decât să aleg între două oferte. Le-am ascultat, stresat.

Prima ofertă însemna un salariu de pornire de 20.000 de lei pe an, cu o creştere de 500 de lei pe an. 

A doua ofertă însemna un salariu de pornire tot de 20.000 de lei pe an, cu o mărire de 125 de lei semestrial. 

M-am întrebat, în mintea mea, dacă nu cumva e o capcană, iar directorul m-a rugat să decid pe loc.

Cât de greu poate să fie? Mărirea fiind sumă fixă, frecvenţa nu are rol multiplicativ. Prin urmare, la acelaşi salariu de pornire, m-aş alege cu un plus de 500 de lei pe an, în cazul primei oferte, în vreme ce a doua mi-ar aduce un plus de numai 250 de lei anual. 

Am ales, evident, prima ofertă, pentru a nu părea prost. M-am dovedit totuşi, mai prost decât credeam, căci directorul mi-a arătat imediat că, în realitate, a doua ofertă era mai rentabilă!!!

Problema a fost nu doar că am pierdut nişte bani de mărire, ci şi ratarea postului, care nu mi-a mai fost acordat, din pricina deciziei grăbite pe care o luasem. 

Pentru a nu repeta greşeala mea, îţi ofer mai jos răspunsul la problemă, cu rugămintea evidentă de a încerca un răspuns precis înainte de a citi soluţia. 

Soluţie

Directorul a luat o foaie de hârtie şi mi-a arătat, ca la clasa întâi, cum evoulează salariul, semestrial, în cazul celor două oferte.


Oferta 1
Oferta 2
Semestrul 1
10000
10000
Semestrul 2
10000
10125
Semestrul 3
10250
10250
Semestrul 4
10250
10375
Semestrul 5
10500
10500
Semestrul 6
10500
10625

PS. Situaţia e în întregime ficţională. Am povestit-o la persoana întâi de dragul povestirii, dar şi pentru că fiecare dintre noi s-ar putea confrunta, la un moment dat, cu o astfel de decizie.

UPDATE Câteva mici controverse m-au convins că soluţia mai are nevoie de o clarificare. Formularea problemei induce ideea (falsă) că prima ofertă este de 4 ori mai mare decât a doua, la interval de timp de 2 ori mai mare, aşadar, o ofertă de 2 ori mai bună.

Creşterea nr.1 nu este însă de 4 ori mai mare, ci doar de 2 ori mai mare decât creşterea nr. 2. Evident, 500 pe an înseamnă 250 de semestru: dublu, nu de 4 ori. Intervalul fiind, şi el, dublu, ofertele sunt, de fapt, echivalente ca rată a creşterii. Asta e tot.

Oferta nr. 2 este mai rentabilă, întrucât păstrează, de-a lungul timpului, avantajul din al doilea semestru.

UPDATE Victor, căruia îi mulţumesc pentru comentariu, a considerat că, prin capitalizarea salariului, poate obţine altfel de rezultate. Din păcate, a greşit adunările. Mă consider, aşadar, obligat, să reiau calculele, elaborate şi extinse, pentru a clarifica situaţia.



Oferta 1
Oferta 2
Semestrial

Anual

Total
capitalizat
Semestrial

Anual

Total
capitalizat
S0
10.000
20.000
10.000
10.000
20.125
10.000
S1
10.000
20.000
10.125
20.125
S2
10.250
20.500
30.250
10.250
20.625
30.375
S3
10.250
40.500
10.375
40.750
S4
10.500
21.000
51.000
10.500
21.125
51.250
S5
10.500
61.500
10.625
61.875
S6
10.750
21.500
72.250
10.750
21.625
72.625
S7
10.750
83.000
10.875
83.500
S8
11.000
22.000
94.000
11.000
22.125
94.500
S9
11.000
105.000
11.125
105.625
S10
11.250
22.500
116.250
11.250
22.625
116.875
S11
11.250
127.500
11.375
128.250

Nov 15, 2012

Contează şi ce nu faci

Marele secret al reuşitei în viaţă în aceste vremuri este... educaţia? Nuuuu! Exclus. Am putea spune chiar că o educaţie bună e garanţia lipsei de succes în viaţă. Atunci poate... lipsa educaţiei.

Nici atât: cretinii care au succes sunt doar vârful asibergului. În realitate, lumea e mult mai plină de cretini decât avem tendinţa să credem noi, ăştia care ştim alfabetul. Deci care e secretul atunci?

Secretul este, pe de o parte, să faci ceea ce propria ta natură te determină să faci. Să trăieşti din ceea ce îţi face plăcere, din ceea ce ai face chiar dacă ar trebui să plăteşti pentru asta. Să îţi găseşti şi să îţi manifeşti talentul special.

O educaţie bună înlesneşte capacitatea oamenilor de a-şi descoperi marele talent. În acelaşi timp însă, o educaţie bună îi îndepărtează pe cei mai mulţi de domeniul în care ar fi putut cu adevărat să exceleze.

Aşa se explică faptul că avem idioţi miliardari şi profesori universitari mediocri. Avem analfabeţi străluciţi şi medici, ingineri, avocaţi, funcţionari care nu sunt neapărat proşti la ceea ce fac, doar că nu sunt buni.

Secretul este, aşadar, pe de altă parte, să nu faci ceea ce nu-ţi place. E la fel de important.

O educaţie bună, de obicei, împiedică succesul prin aceea că oamenii dau atenţie propriilor slăbiciuni şi încearcă să le remedieze.

La şcoală, trebuie să obţii note bune la toate materiile. Dacă o disciplină nu te atrage, în loc de a o evita, cum spune leagea succesului, şcoala te sileşte să te concentrezi tocmai asupra acesteia.

În timp ce tu te străduieşti să-ţi rezolvi slăbiciunile, ignorându-ţi talentele (după principiul că "nu te mai las la cercul de desen până nu-ţi repari media la istorie"), oierul needucat face dimpotrivă şi ţi-o ia înainte.

Avem aşadar două feţe ale aceleiaşi monede de aur:
1. fă mai mult din ceea ce te pasionează şi
2. încetează să mai faci ceea ce nu ţi se potriveşte.

Apropo: la interviuri, când te întreabă de slăbiciuni, răspunde sincer: nu-mi place să lucrez după program, nu sunt organizat(ă), îmi displace să dau telefoane la necunoscuţi sau orice probleme mai ai, pentru că a nu-ţi recunoaşte şi respecta slăbiciunile înseamnă a arunca la gunoi jumătate din succesul tău.






Nov 13, 2012

Democraţia din doi timpi şi trei mişcări

Democraţia originală, din Grecia Antică, însemna că, dacă tu erai un cetăţean al Atenei, la o şedinţă a "parlamentului" (eklesia, cuvânt care mai târziu în istorie avea să capete sensul de "biserică"), ori erai prezent în persoană şi puteai vota, ori aveai câţiva prieteni apropiaţi în care aveai încredere că susţin deciziile juste. 

La fiecare 10 cetăţeni, unul era prezent la adunarea naţională, iar prezenţa aceasta se făcea prin rotaţie.

Această aşa-numită democraţie directă, spre deosebire de democraţiile reprezentative de azi, avea toate şansele să se numească pe drept "a poporului".

Votul, o dată la 4 sau 5 ani, nu e de ajuns. Se fac legi în vremea asta!

Ia du-te acum la Parlament şi spune-ţi părerea. Ia du-te şi roagă-i măcar să-ţi spună ce au de gând în ceea ce te priveşte...

Numai două cuvinte din limba grecă veche erau suficiente pentru a descrie puterea poporului (democraţia) în sensul cel pur al cuvântului: isonomia, egalitatea în faţa legii, şi isegoria, dreptul egal de a vorbi în adunări.

Cu egalitatea în faţa legii hai să admitem că suntem în regulă. Ce facem însă cu dreptul nostru de a fi auziţi acolo, în clădirea aia mare?

Democraţia nu mai are în ziua de azi vreun suport în ideea de vot. Pur şi simplu nu mai au legătură una cu alta.

Învesteşti oameni pe care nu-i cunoşti decât din propagandă, ceea ce dintr-odată face jocul incorect şi neveritabil. Mai mult însă, faptul că ei nu te cunosc pe tine, când vorba ar fi să te reprezinte acolo, face din acest joc o farsă şi nimic mai puţin.

Reacţia firească a societăţii va urma trei paşi simpli. Mai întâi conştientizarea faptului că puterea ne afectează pe toţi şi că trebuie să găsim căi de a ne înscrie la cuvânt.

Mai apoi, organizarea societăţii civile, a sectorului nonguvernamental, cu sprijin privat, cu facilităţi administrative şi aşa mai departe. Acesta va trebui în viitorul apropiat să fie cel mai important "rezervor" de politicieni.

În fine, organizarea şi reglementarea activităţii de lobby, în sprijinul căreia prietenul meu Liviu Mihăileanu a depus un efort considerabil şi lăudabil, înaintea timpului său.




There was an error in this gadget