Într-o floare de gheaţă

Au venit florile de gheaţă!
Gigantice, agresive, carnivore.
Mă tem că vor intra în casă peste noi.

La noapte, una dintre ele mă va înconjura,
mă va înghiţi,
va creşte în jurul meu.

Spre dimineaţă,
mă voi topi în miezul ei,
ca o lumânare,
cu ultimul licăr al verii în zâmbet,
lăsându-i în interior statuia mea de aer.

Sărbători cu dragoste

Acuarelă de Tia Peltz, din colecţia mea.

Colindă de inimă

Voi colinda cu inima mea
mergând prin zăpadă,
mâna mea în cinci colţuri ca o stea
începe cuvinte să vadă.

Braţul meu, o coadă de cometă;
umărul şi pieptul meu - cer.
Căldura lor secretă
luceşte albastru de ger.

Să fiţi liniştiţi, să aveţi parte de linişte albă
sub cetina verde împodobită.
Ochii mei, două vergele-ntr-o salbă,
împodobesc ora, clipita.

Ave vouă, barbaţilor, femeilor,
inima mea vă salută,
ninge deasupra secundelor, orelor,
cu zăpadă argintie şi mută.

Ding-dang, numai inima, ding-dang numai ea
bate la mesele voastre,
în noaptea aceasta e-o singura stea
şi-o nenumărare de ceruri albastre.

Nichita Stănescu

A împărţi viitorul

Nimic nu leagă mai tare două suflete decât aspiraţiile comune, acelaşi fel de a vedea lumea, un viitor comun şi irezistibil.

Putem avea multe lucruri împreună, dar nimic mai important decât ziua de mâine.

"Dragostea nu înseamnă a te uita lung unul la celălalt, 

ci a privi împreună în aceeaşi direcţie."

Antoine de Saint-Exupéry

Găsită pe un site. Gând la gând, zic:

Acte aleatorii şi întâmplătoare de bunătate

Există motive câteodată să ne recăpătăm încrederea în specia umană. Sunt rare, sunt aleatorii, dar sunt. Le tălmăcesc şi le postez, în primul rând pentru a le avea la îndemână. Privindu-le, vă veţi convinge, ca şi mine, că nu vine sfârşitul lumii. Nu încă. Inspiraţie:

O familie cu generator de electricitate, în timpul uraganului Sandy:
"Avem curent. Vă rugăm, poftiţi să vă încărcaţi telefoanele!"

Punga, aranjată cu grijă de un trecător, poartă inscripţia:
"O şa de bicicletă udă nu-i nicio distracţie :)"

A uitat deschis geamul de la maşină, pe partea dreaptă,
şi a găsit a doua zi de dimineaţă această protecţie pe care scrie:
"N-am vrut să ţi se ude scaunul maşinii. O zi bună!"

Un tip cu pălărie şi ochelari de soare a intrat în sala de curs
şi a lăsat pe bănci câte un plic conţinând o scrisoare şi o bancnotă de 50 de dolari:

"16 decembrie 2011

Dragi studenţi,

Vă rog să primiţi acest mic semn ca un dar de sărbători. Deşi nu e mare, e menit să vă inspire să luaţi o pauză de la pregătirea pentru examene, să ieşiţi la un film sau să invitaţi câţiva prieteni la cină. Lucrurile mărunte ale vieţii şi amintirile pe care le presărăm de-a lungul drumului sunt cele mai importante.

În această perioadă a anului este esenţial să fim recunoscători pentru tot ce e mai important pentru fiecare dintre noi. Am înţeles că, pentru mine, Columbia a însemnat fundaţia realizărilor personale. Anul acesta sunt recunoscător pentru fiecare dintre voi, pentru munca grea pe care o faceţi în fiecare dintre şcolile şi colegiile de aici. Pot să vă spun sincer că mă simt smerit de fiecare dată în faţa reuşitelor voastre şi tot ce vă rog este vă luaţi un pic de timp pentru voi şi cei dragi pentru a vă aminti de lucrurile mărunte din viaţă în această perioadă a anului. N-am nicio îndoială că veţi continua să mă impresionaţi, nu doar pe mine, ci şi lumea întreagă.

Aşa încât, haideţi, luaţi-vă o oră liberă, ieşiţi la o cafea, întâlniţi-vă cu un prieten şi bucuraţi-vă...

Nu vă doresc altceva decât cele mai fericite sărbători şi cele mai bune urări pentru noul an.

Al vostru, sincer,

ss (indescifrabil)"  

Un bărbat, o femeie şi copilul lor în vârstă de 1 an au ieşit  la cină.
Iată ce scria pe nota de plată:
"Cineva, odată, ne-a plătit cina, pe când eram tineri părinţi.
Ne-a marcat foarte tare.
Gestul a fost motivat de grija noastră pentru copil.
Ţineţi-o tot aşa... Timpul trece atât de repede!"

"Nu mă cunoaşteţi, dar am observat că aveţi nevoie de nişte anvelope pentru camion şi am vrut să fac un gest frumos pentru un străin, fiindcă un străin a făcut odată acelaşi lucru pentru mine. Chitanţa e în plic şi tot ce trebuie să faceţi este să mergeţi la Service-ul de roţi de pe Strada 3 şi să întrebaţi de Steven Hodges şi vi le vor monta ei gratis. Tot ce vă rog este ca într-o zi să faceţi un gest frumos pentru un străin."

Curăţătorie.
"Dacă sunteţi şomer şi aveţi nevoie de o ţinută curată pentru un interviu de angajare, vă servim gratis."

Cine sunt eu? Cine eşti tu?

La o întrebare în cadrul căreia filozofia se urzeşte, de mii de ani, ca o bogată, nesfârşită şi viu colorată ţesătură, gândirea practică are un răspuns clar, simplu, direct şi, mai întâi de toate, util. El nu vine în contra filozofiei, ci ca o continuare a ei în zona bine delimitată a relaţiilor dintre oameni.

Dintre toate relaţiile noastre, cea mai importantă - şi bănuiesc că e limpede pentru fiecare aceasta - este relaţia pe care o avem cu noi înşine. Probabil, într-un clasament al întrebărilor importante de al căror răspuns depinde calitatea vieţii noastre este: "Cine sunt eu?"

După cum se observă, scriu despre chestiuni simple, elementare, dar sunt tulburat de inconştienţa şi de ignoranţa care îi transformă pe atâţia oameni în animale.

Un nenorocit intră la furat într-un apartament, dă acolo peste o studentă speriată şi, după ce o omoară şi violează (în ordinea asta, cred, deşi nu mai contează) se gândeşte el bine cum să-şi acopere fapta şi îi dă şi foc.

Un moşneag începe o relaţie extraconjugală cu o băbuţă şi plănuieşte să-şi omoare toată familia, incluzând soţie, fiică (paralizată, fără nicio apărare), ginere şi aşa mai departe, ca să-i rămână lui casa, unde să-şi aducă amanta, pentru ultimii anişori ai vieţii lor de doi bani. Trece la fapte înarmat cu un topor şi nu reuşeşte din fericire să ucidă pe nimeni, dar provoacă, în elanul lui de îndrăgostit iernatic, nişte răni teribil de grave unor oameni vinovaţi că există.

Un tânăr imbecil sare la bătaie împotriva unuia care-i jignise fratele şi sfârşeşte prin a înjunghia mortal un coleg de-al aceluia, care se oferise să-i despartă. Şi multe, multe altele.

De ce amintesc aceste orori? Pentru că lipsa de umanitate a acestor bestii se leagă direct de faptul că ei se ignoră ca oameni şi, imediat, pe cale de consecinţă, îi ignoră total şi pe ceilalţi. Asta mă şochează pe mine: cum poţi privi un om şi să nu vezi în el decât o alcătuire dispensabilă, o stârpitură? Şi ce face din tine acest mod de a privi oamenii?

Iată că, prin acest fel de a pune problema, ne apropiem de răspunsuri care ne folosesc tuturor, în mod concret şi imediat, nu doar pentru a da din cap dezamăgiţi de lumea de azi. Aud de fapte josnice în alte contexte: un şef care urlă la subalternul său, un fost prieten care-şi jigneşte fără motiv fosta prietenă, o mamă care-şi pedepseşte copilul pe motiv că e copil, un soţ care-şi umileşte soţia în faţa prietenilor şi aşa mai departe.

Între aceste cazuri şi primele diferenţa nu este de esenţă, cum zice codul penal, ci doar de grad. Problema este aceeaşi: nu ştiu cine sunt şi nu ştiu cine eşti.

Încă o dată: nu căutăm o definiţie a omului. Când a omorât-o pe studentă, criminalul respectiv a omis că ea are o mamă, căreia îi este fiică dragă, a ignorat că are vecini cărora le este apropiată şi de ajutor, că foarte multă lume va rămâne fără ea într-un mod cât se poate de dureros, că există cineva care a îmbrăţişat-o cu o seară în urmă. Când îşi jigneşte subalternul, şeful cu pricina uită că şi el (sau ea) munceşte poate pentru nişte copii, pe care seara îi leagănă la culcare, că are prieteni cu care râde, că influenţează vieţile multor altor oameni buni, că ajută, că iubeşte, că are o contribuţie în lume.

Nu are nimic de-a face cu emoţiile acest mod de a privi oamenii şi de a ne privi pe noi înşine. Pur şi simplu lumea se interesează de studentă şi de salariat, pentru că şi ei se interesează de lume. Observaţia rece ne arată că pe criminal îl vor strivi, în cele din urmă, furia şi blestemele oamenilor, şeful respectiv, pe lângă eşecuri şi ratare, va aduna în definiţia propriei vieţi o cantitate oarecare de ură justificată, pe amândoi, alături de ceilalţi, societatea îi izolează ca pe viruşi (dacă nu reuşeşte să-i stârpească).

La întrebarea "Cine sunt eu?", răspunsul practic este: sunt suma rolurilor mele. Când îmi planific timpul, când îmi alcătuiesc obiectivele, când îmi organizez resursele, când, într-un cuvânt, mă îngrijesc de viaţa mea, ţin cont de contextele în care activez.

Sunt suma rolurilor mele. Eşti suma rolurilor tale. Când îmi scriu scenariul, mă refer la scenele pe care joc. Ariile sau scenele vieţii noastre (familie, serviciu etc) se definesc aproape exclusiv prin ce putem facem noi pentru ceilalţi oameni.

Cine sunt eu? Sunt cel/cea care te ajută pe tine. Cine eşti tu? Eşti cel/cea care mă ajută pe mine.

Există aşadar un mod raţional şi real de a fi autentici în lume, de a ne defini în mod practic ca oameni şi acesta este de a ne clarifica rolurile. Ignoranţa în privinţa rolurilor noastre, de mamă, de frate, de coleg, vecin, partener de trafic, duşman chiar, în război, duce la dezumanizare, la disperare, la trădare, la pierderea, în cele din urmă, a sensului vieţii.

Cheia practică, în registrul managementului, pentru implicare, acţiune, comunicare, pentru intervenţia în existenţa altora, este măsura în care pot ajuta cu adevărat. Iar această măsură ţine de răspunsul la întrebările mari: Cine sunt eu? Cine eşi tu?

Pe unde intră dragostea-n oraş

Unele lucruri sunt prea trecătoare,
dovadă discuţiile imaginare
pe străduţe înguste, pe trotuare mai late,
ieşind inevitabil spre Universitate, cumva,
în iarnă cu gust de cireşe amare.

Gândesc în paşii aproximativi
care-mi rămân în urmă şi fără motiv
în cadenţe ţicnite şi versuri şchioape
şi rime proaste, ieşind pe-nserate, din nou,
în strada aranjată de sărbătoare
acolo pe unde intră dragostea în oraş.

E un mare şi greu labirint
capitala pe care o-ntind sub cuvântul
subţire de scriitoraş.
E o zebră gigantică speriată de iarnă
cu febră
şi antică
înceată. Răstoarnă şi timpul,
şi direcţia fulgilor.

E anotimpul cu alei şi seri albăstrii
rătăcind la inimă cu dioptrii.

Unele lucruri sunt prea trecătoare
ca negrul în noapte şi albu-n ninsoare,
ca viscolul iute cu un ochi ţintit de arcaş
când urlă şi suflă şi bate
şi la Universitate, cumva,
acolo pe unde intră dragostea-n oraş.

Simplitate de ordin superior

Adept al simplităţii, constat că nimic nu contribuie mai eficient la aceasta decât complexitatea minţii. Cu cât folosim mai multe scheme de gândire, mai multe teorii, mai multe algoritmuri, cu atât complexitatea noastră creşte, iar viaţa ni se simplifică.

Altă părere decât aceasta nu poate avea decât acela cu idei atât de puţine, încât viaţa i se pare extraordinar de complicată. De aceea, are impresia paradoxală că efortul minţii ar complica-o şi mai mult.

Comparaţia cu tehnologia este potrivită. Un aparat foto cu adevărat simplu, precum acele cutii mari cu burduf la obiectiv şi pânză neagră de protecţie, presupune un efort de nesuportat astăzi pentru a obţine o imagine, de calitate proastă cel mai adesea. El se compară cu inteligenţa naturală, necultivată, căreia i se pare că tehnologia complică lucrurile. Aparatul meu foto este, într-adevăr, infinit mai complex, dar încape în buzunar şi, cel puţin din punctul de vedere al fotografiilor, îmi face viaţa mult mai simplă. Nu are parfum de epocă, dar nici vechile aparate nu aveau la vremea lor.

Dezvoltarea continuă a abilităţilor noastre, între care o includ şi pe aceea de a gândi, în general, rafinarea permanentă a gusturilor, şlefuirea abilităţilor din toate domeniile care ne interesează, într-un cuvânt, învăţarea - iată calea către simplitatea de ordin superior. I-aş mai fi putut spune bunul gust al vieţii.

Hai să luăm în grabă câteva exemple. Arta, pentru cei educaţi, reprezintă o bucurie care poate justifica prin ea însăşi viaţa. Acea artă însă rămâne complet inaccesibilă publicului (din ce în ce mai) larg, pentru care expresia directă a unor stări înlocuieşte frumuseţea adevărată.

Moarte, naştere, dragoste: evenimentele decisive ale vieţii sunt interpretate de cei cu capete nemobilate cu ajutorul unor misticisme la fel de profunde ca manelele din exemplul anterior. În aceeaşi categorie se încadrează şi regulile de comportament (morala) care, pentru cei mai mulţi dintre oamenii necultivaţi, sunt instrumente al nefericirii pentru ei şi ceilalţi.

Misterele fascinante ale lumii şi Universului sunt ignorate complet de cei ale căror creiere minuscule au la dispoziţie o singură teorie despre lume, una în care Pământul e în mijlocul lumii, iar de restul fenomenelor se ocupă un moş de la etaj. Continuăm şi cu alte exemple? Da, dar nu acum.

Viaţa animalelor e complicată, de la trezire până la culcare au de luptat pentru supravieţuire, iar somnul, de cele mai multe ori, nu le e liniştit. Mintea lor e simplă. De aceea, deşi ar putea aspira către îndestulare sau desfătare, fericirea nu le-a fost menită.

Oamenii au minţi capabile de complexităţi uluitoare. De aceea au vieţi mult mai simple, mai frumoase, mai pline de sens. Pot fi chiar fericiţi.
 

Persuasiune la minut (5): Trenuri

„Am primit odată un sfat capabil să-mi schimbe viaţa. Colegul meu de clasă din Paris, romancierul în devenire Jean-Olivier Tedesco, a spus, în timp ce mă oprea să alerg după metrou: «Nu alerg după trenuri.»

Înfruntaţi-vă destinul. M-am obişnuit să rezist tentaţiei de a alerga pentru a-mi respecta orarul. Poate fi un sfat neimportant, dar s-a dovedit valabil. 

Refuzând să alerg pentru a prinde trenuri, am simţit adevărata valoare a eleganţei şi a esteticii în comportament, o senzaţie a deţinerii în permanenţă a controlului asupra timpului, programului şi vieţii mele. 

Pierderea trenului este dureroasă doar dacă alergi după el!  

În mod similar, a nu te potrivi ideii de succes pe care alţii îl aşteaptă de la tine este ceva dureros doar dacă asta cauţi.”

Nassim Nicholas Taleb

 (Lebăda neagră: impactul foarte puţin probabilului, 

ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2010, pag. 335)

Cu bulgări de zăpadă-n mâini

Cu bulgări de zăpadă-n mâini

azvârl în focul veşnic.

O zână, ninsă săptămâni,

îmi ţine luna sfeşnic

când, aplecat şi încordat,

în focul veşnic bulgări reci

azvârl, mai alb, mai nepătat

decât au fost în veci.

Se stinge? Nu se stinge, nu!

El arde-n flame lungi şi iată

sprânceana mea-i de fum acu

şi fruntea încordată.

Apă şi foc, gheaţă şi fum, -

azvârl şi strig, azvârl şi strig:

Priviţi-mă, trăiesc şi sunt acum,

şi mă las nins şi nu mi-e frig.

Nichita Stănescu

(31 martie 1933 - 13 decembrie 1983)

Cum controlezi un elefant

Fără o metodă eficientă de dresaj, indienii care stăpânesc elefanţi ar fi într-un permanent pericol. Elefantul e inteligent şi blând, dar ce te faci dacă îi sare ţandăra, oricare ar fi motivul?

Indianul are o metodă, verificată în sute de ani, de a zdrobi iniţiativa elefantului. De când e pui, îi leagă unul dintre picioarele din spate, cu o sfoară, de un copac. Micuţul poate încerca de oricâte ori să se desprindă, nu va putea.

De fapt, cu cât încearcă mai mult, cu atât metoda e mai eficientă. Fenomenul care se produce e cunoscut de psihologi sub denumirea de neputinţă dobândită.

Altfel spus, tot în limbajul consacrat al materiei, este vorba despre pesimism. Elefantul învaţă, pe calea cea grea, că nimic din ce ar putea face pentru a se elibera nu funcţionează.

Elefantul adult, marele de el, uriaşul de el, ar putea rupe cea mai solidă legătură, chiar şi copacul cu totul, dacă ar încerca.

Dar nu încearcă. Inteligent fiind, a priceput că e în zadar.

Mulţi dintre noi suntem nişte „elefanţi”, nişte uriaşi care se cred mici şi nevolnici, care au învăţat foarte bine, din surse sigure, că posibilităţile sunt limitate, că nu are rost să crezi că poţi reuşi... nici măcar n-are sens să încerci.

Aceia care reuşesc sunt nişte privilegiaţi ai destinului implacabil, care pe noi ne-a aruncat undeva la marginea existenţei. Mai mult decât atât, optimiştii nu  pot fi decât nişte idioţi placizi, incapabili să priceapă marea neputinţă.

Cum te-ai simţi dacă ai lăsa dracului toate convingerile conform cărora eşti lipsit de şanse, dacă ai fi sigur că-ţi poţi trăi visul după ce rupi lanţul, dacă mănânci jăratic, dacă eşti dispus să iei viaţa în piept?

Cum ar fi dacă ai lua chiar acum o decizie, una singură, ştii tu care, aceea pe care ai amânat-o de multă vreme, şi ai hotărî că nimic nu te poate opri?

Cum crezi că se va simţi uriaşul din tine când va observa cât de subţire e cureluşa care-l ţinea legat de atâta amar de vreme?

 

Planificarea serviciului public pentru public

Astăzi, 12.12.12, este una dintre acele zile când ne dăm seama mai acut decât oricând de importanţa planificării serviciilor publice. Rareori înţelegem că acestea sunt o prioritate în viaţa noastră.

Se spune, mai în glumă, mai în serios, că autorităţile noastre au început pregătirile pentru sezonul rece. Acestea se vor finaliza până la sfârşitul lunii martie.

Pe de altă parte, planificarea nu ar trebui, cred eu, să se facă doar prin birouri, având în vedere că problemele sunt în stradă. Fireşte, strada nu se pricepe la toate problemele, deci avem un obiect de studiu aici.

Redau mai jos un text pe care l-am scris în limba engleză (în română nici nu aş avea bibliografie pentru aşa ceva) cu privire la argumentele pentru implicarea cetăţenilor în planificarea serviciului public, lucru care în România lipseşte cu desăvârşire.

Când o să avem noi acele jurii ale cetăţenilor la care mă refer la un moment dat, o să fim altfel de ţară. Până atunci, aceste idei abia dacă pot fi exprimate în limba română, darămite pe limba primarilor noştri.


Involving Citizens in Service Planning

       What considerations do public service managers need to take into account in involving members of the public in planning public services?

When a public service is planned, there are three main kinds of considerations a manager should look at. In the first place there are the reasons for involvement, why is it useful and how can it make sense in relation to the particular service that is planned. Than, the specific of the service is to be considered in order to establish the range of involvement and the techniques that are more appropriate. We can say from the beginning that, in planning, the specific of the service is mainly related with outcomes setting and, naturally, with the users and stakeholders. The third type of considerations is related to special issues about the public that is involved in the planning of the service. A very clear distinction between these three factors is hard to be done in the real life as long as they are obviously interdependent. However, because they raise different kinds of considerations I will treat them separately.

Looking at the reasons (values and policy)

The need to involve members of the public in planning is the first thing a manager should consider. In their study from 1981, “The Principles of Normalisation –A Foundation for Effective Services”, O’Brien and Tyne, referenced by Beresford and Croft (1993) distinguish five accomplishments due to citizens’ involvement for effective services. These are: community presence; protecting rights and promoting choice; recognizing interests and gifts; improving competence; promoting valued roles; and community participation. It is obvious that not every kind and manner of involvement can lead to all these benefits, but having them in mind is very helpful for a manager in shaping the approach to involvement.

Basically there are two ways of approaching involvement: the consumerist and democratic approaches (Beresford and Croft, 1993).

The consumerist approach means to perceive citizens as customers and, as a consequence, frame the issues around them in terms of “market preferences, consumer rights and product development” to quote Beresford and Croft (1993). This approach, obviously inspired by the private sector, has its advantages and its limitations. On one hand, there is not a better solution to find what people really want than applying the marketing techniques in which the customers themselves are involved. On the other hand, unlike the private sector, in public services citizens’ involvement implies a responsibility which some of the customers do not want to take.

The democratic approach means to understand citizens in terms of their civil rights and the equality of opportunities. Consumer Involvement Sub-Group, quoted by Barnes (1997), in the report “Consumer Involvement and the All Wales Strategy” points out that “consumer involvement can also act as a lever to start changing the traditional balance of power between providers and users which has usually operated in favor of the former”. This shows that the democratic approach, by emphasizing the role of an increased say and control of the citizens, has in its centre the idea of empowerment. A rationalist approach which tends to consider citizens as objects of study rather than active participants leads to an undemocratic disempowerment.

For a manager is important in this approach to consider the advantages and the limitations. It has been proven that, even for the same quality of the service provided, the beneficiaries tend to be happier when they have the opportunity to choose. But there are also situations in which people are reluctant to involvement, for example in the welfare service when, as Beresford and Croft (1993) say the nature of the service “actually isolate and inhibit them”.

It is important to notice in this context that the “White Paper on a European Communication Policy” made by the Commission of the European Communities (2006) states emphasize the fundamental principles of inclusiveness, diversity and participation of the citizens along with the empowerment. As stated in the act: “Any successful EU communication policy must centre on citizens’ needs. It should therefore focus on providing the tools and facilities – the forums for debate and the channels of public communication – that will give as many people as possible access to information and the opportunity to make their voices heard.”

Looking at the specific of the service (outcomes and stakeholders)

Beresford and Croft (1993) explain that the involvement of citizens in planning a service is very important for them because it is preferable to get involve in setting a service than to express opinions on a service set by someone else. The same authors divide the citizens in two categories by the kind of involvement they have in planning a service: reactive and pro-active. People get involved in a reactive way when things have gone wrong for them and they feel a reaction is needed to redress the service. When the involvement is constant and consistent, being keen mostly on preventing wrong things to happen, it is a pro-active one. For a manager, it is unarguably better to empower and encourage citizens to get involved in a pro-active way, rather than waiting for their reactions.

The consequence of this is that citizens should be involved in planning, meaning in setting the outcomes of the service. Different types of services and of users lead to the specific of the outcomes that must be considered by managers in involving. For example, Parker, Ward, Jackson, Aldgate and Wedge (1991), looking at child care services, distinguish multiple outcomes such as: public outcomes, service outcomes, professional outcomes, family outcomes and outcomes for children. Every of these requires a different approach to involvement and has to be considered by public managers. It is understandable that a stakeholder analysis has to precede the decision about involvement.

Considering the specific of outcomes and stakeholders is crucial in choosing the range of involvement and the proper technique the manager will decide about. The Association of Metropolitan Authorities (1991) defines four main modalities of involvement, each of them of a different level: informing, consulting, participating and delegating control. Following the framework of Willis (2006), in planning, these modalities are applied along these lines:

·       Informing – decide on outcome and inform users

·       Consulting – decide range of possible outcomes, ask users to express views and then choose outcome

·       Participating – choose outcome in partnership with users

·       Delegating control – users determine choice of outcome

         Informing and consulting are seen by some authors (such as Arnstein, 1969) as a form of tokenism, while citizens’ real empowerment occurs in participation and delegation of power. This does not mean that the firs two modalities of involvement are avoidable. Depending on the nature of the service and on its outcomes these could be the most reasonable approaches. My own experience shows that, in a central governmental agency, developing financial services for small and medium size businesses, where the outcomes are more or less disposed by the Government in collaboration with the IMF and the WB, the managers are responsible rather for the procedures than for the outcomes of the services. As a consequence, the consultation is the most appropriate modality.

The main consideration in that matter is that the public is preferable to be involved as much as the circumstances permit. But, some limitation must also be taken into account. Lindow and Morris (1995) show that sometimes people encounter problems in making choices for themselves. Thus, they need the support and the information that are necessary. Also, the right technique for communicating with them must be chosen by the manager, whether is listening, observing or testing.

Another form of involvement deserving consideration is citizens’ juries. Situated somehow between participating and delegating control, this method was theorized by Professors Peter Dienel and Ned Crosby and described in detail by Stewart, Kendal and Coote (1994).

Looking at users

The third type of considerations has to do with the right manner of treating people for achieving the real advantages of involvement. Briefly, they regard equality, ethics, location and timing, cost and confidentiality.

Equality dimensions are of high importance from a democratic standpoint, given that they look upon the imperative of inclusiveness. These dimensions include gender, sexuality, race, religion, disability and age. In their research, Franklin and Sloper (2004) show not only the need, but also the modalities in which disabled children can be involved, with important results in shaping the outcomes of services. For instance, if an organization has to deal with people that managers basically do not understand, such as mentally disabled, specialists must also be involved in the procedure.

Ethics implies issues like respect, openness, integrity and honesty. For many managers it may seem easier to pretend that they consult people, just for the record, and, consequently, they simply manipulate consent. Such practices are dangerous and lead to mistrust and disappointment from the part of the public.

The time and the place chosen are of a great importance, as long as they have to offer the opportunity for every citizen interested to participate in the process. A manager should also take into account the cost of the process, both for people and for the organization.

Many consultations promise confidentiality in order to persuade people to get involves, but actually this is not respected and raises doubts. It is important not to lie about confidentiality.

If these considerations are not taken into account the whole process of involving faces the risk of loosing its meaning, given by opportunities and empowerment offered to citizens.

References 

• Association of Metropolitan Authorities (1991) - Quality and Contracts in the Personal Social Services, London 
• Arnstein, Sherry R. (1969) - "A Ladder of Citizen Participation," JAIP, Vol. 35, No. 4, July, pp. 216-224 
• Barnes Marian (1997) – Care, Communities and Citizens, Longman, London and NY 
• Beresford Peter and Croft Suzy (1993) – Citizen Involvement; A Practical Guide for Change, British Association of Social Workers, Hampshire and London 
• Commission of the European Communities (2006) - White Paper on a European Communication Policy, Brussels 
• Franklin Anita and Sloper Alicia (2004) – Participation of Disabled Children and Young People in Decision-Making within Social Services Departments in England, Research Works, no. 2004- 2, SPRU, University of York 
• Lindow Vivien and Morris Jenny (1995) – Service User Involvement; Synthesis of findings and experience in the field of community care, York
• Parker, R., Ward, H. Jackson, S., Aldgate, J., and Wedge, P. (eds.) (1991) - Looking After Children: Assessing Outcomes in Child Care, London
• Stewart John, Kendall Elizabeth and Coote Anna (1994) – Citizens’ Juries, IPPR, London
• Willis Martin (2006) – A Model of User Involvement in Planning, Monitoring and Evaluating Outcomes, Managing for Service Effectiveness handbook

Mihai Cuza 

Cum lucrează intuiţia

După cum am mai scris, intuiţia funcţionează în felul următor: pe baza unei experienţe bogate, ocolind conştientul pentru a câştiga viteză, creierul transmite un mic semnal care înseamnă că este ceva în neregulă într-o anumită situaţie. Aşa funcţiona daimonul lui Socrate. Îl avertiza când era pe cale să ia o decizie rea. Aşa consideră şi Ayurveda că Universul comunică cu noi: ne transmite ori ceva neliniştitor, ori nimic, adică ne lasă liniştiţi.

Sunt mulţi care consideră, în mod greşit că intuiţia te poate ajuta să câştigi, într-o afacere sau joc de noroc sau orice altceva care implică şansă. Intuiţia nu se ocupă cu aşa ceva. Intuiţia este făcută să ne salveze viaţa. Intuiţia ne avertizează nu în preajma unei oportunităţi, ci a unui pericol. Intuiţia este semnalul de alarmă al creierului!

Socrate, în situaţia în care tribunalul atenian avea să-l condamne la moarte, a mărturisit că acceptă această situaţie întrucât daimonul său nu l-a împiedicat să apară în faţa instanţei. Daimonul (de unde se trage cuvântul nostru demon) era intuiţia care îl avertiza de fiecare dată când era pe cale să facă ceva care ar fi avut consecinţe rele. Aşadar intuiţia nu l-a ghidat pe Socrate către glorie, virtute sau faimă, ci doar l-a ferit de rău. La fel şi pentru noi.

Unii oameni, crezând că anumite forţe "demonice" îi pot ajuta să-şi depăşească condiţia, apelează la prezicători, astrologi sau chiar vrăjitoare. Nu neg capacităţile acestora de a percepe mai mult decât oamenii obişnuiţi. Însă limita capacităţilor lor este prevenirea răului, în nici un caz deschiderea de oportunităţi. În realitate, noi avem în viitor toate oportunităţile care există, toate lumile posibile, cum ar spune un filozof, la fel cum dispunem de tot timpul care există. Nimeni nu ne poate da mai mult timp şi nimeni nu ne poate da mai multe oportunităţi.

De reţinut este că intuiţia atrage atenţia asupra a ceea ce nu este bine, ce lipseşte, ce poate fi periculos etc. Intuiţia nu remarcă ceea ce este pozitiv, ci numai negativ.

Anunţat de un foc izbucnit într-o casă, un echipaj de pompieri a intrat în bucătărie. Focul ardea într-un colţ. O flacără mică, dar care făcea o căldură considerabilă. Ai fi jurat că se poate stinge cu o singură găleată de apă. Proprietarul casei le strigă pompierilor că a aruncat apă, dar flacăra nu s-a stins. În acea secundă, şeful echipajului de pompieri a ordonat retragerea din casă, de urgenţă. Nu a ştiut ce l-a determinat să ia o astfel de hotărâre. Noi ştim: intuiţia. La un minut după ce au ieşit din casă, podeaua bucătăriei s-a surpat. Ar fi murit cu toţii dacă nu ieşeau. Şeful a spus că pur şi simplu ceva nu i s-a părut în regulă.

Explicaţia fenomenului este următoarea. În urma vastei experienţe, pompierul învăţase să recunoască, subconştient, tipurile de incendii. Acesta nu se încadra în nici un tipar: flacără mică, nu se stinge cu apă, căldură foarte mare. Aşadar creierul său l-a avertizat de pericol printr-un act al intuiţiei. Anomalia în acel caz a fost că focul se aprinsese în subsol, încinsese podeaua şi izbucnise prin plafon, de aceea nu putea fi stins. Conştient, pompierul nu ştia toate acestea, intuiţia însă l-a ajutat.

Iată deci cum se poate folosi cel mai bine intuiţia: ascultă reacţia corpului în situaţiile în care încrederea îţi este pusă la încercare!

De ce se spune că femeile au o intuiţie mai bună? Pentru că sunt mai sensibile fizic. Sunt mai conştiente de ce le spune inima. Nu numai inima trebuie ascultată. Cel mai longeviv şef al poliţiei din New York a fost întrebat, la ieşirea lui din activitate, care este cel mai bun mod de a ne apăra de infractori. Omul care ştia mai multe decât orice alt muritor în privinţa infracţiunilor a spus: cel mai eficient mod este să acordăm atenţie uşoarelor mâncărimi care pot apărea în zona cefei. Aceasta este modalitatea subconştientului nostru de a ne avertiza în cazul unui posibil atac.