Dec 11, 2013

O dedicaţie specială

Cât de important e să apuci să-i spui cuiva ce simţi! Recent şi brusc, în mijlocul unei conversaţii frumoase, mi-am amintit de o dedicaţie specială. Pur şi simpu, am asistat la o dedublare. Persoana matură şi atrăgătoare, împlinită şi responsabilă, a rămas pe loc şi, în oglinda amintirilor, ca un corp de abur, şi-a văzut chipul de copil. Şi mi-am adus aminte de dedicaţia de la Micul Prinţ.

Antoine de Saint-Exupéry îi dedică lucrarea lui Leon Werth, prietenul său mai mare cu 22 de ani, scriitor şi el.

Era începutul celui de-al doilea război mondial şi Exupéry era la New York. Werth era în Franţa, lângă frontiera elveţiană, la Saint-Armour, o comună modestă. Începând povestea, autorul notează, simplu: "A Léon Werth".

Apoi însă îşi cere imediat iertare că dedică povestea unui om mare. Se justifică arătând că Leon îi e prieten şi e înţelegător şi o duce greu. "Am un motiv serios", spune autorul: "acest om mare e cel mai bun prieten, din câţi am eu pe lume. Mai am un motiv: acest om mare poate să priceapă totul, chiar şi cărţile pentru copii. Am şi al treilea motiv: acest om mare trăieşte în Franţa, unde suferă de foame şi de frig. Are multă nevoie de mângâiere."

Dar genialul povestitor era, în acelaşi timp, un aviator de elită, un pilot temerar, un erou în cele din urmă. Deşi trecut de limita vârstei pentru misiuni de luptă, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a se întoarce nu doar pe continent, ci chiar în război. A zburat şi a fost doborât de un avion german, undeva în Mediterană.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, aflând de dispariţia în luptă a lui Saint-Exupéry, Leon Werth a spus că "pacea fără Tonio (cum îl alinta) nu e tocmai pace".

El însă nu aflase despre existenţa Micului Prinţ!

Lucrul nu e deloc ciudat pentru Exupéry, care mai trecuse sub tăcere şi cu alte prilejuri diferite "amănunte". De pildă, într-o carte impresionantă el a povestit cum un coleg de-al său, Henri Guillaumet, picat pe crestele înzăpezite ale Anzilor, a fost căutat zile în şir de o întreagă escadrilă, până când nu au mai avut motive să creadă că-l vor găsi şi, unul câte unul, au renunţat să-l mai caute. Ceaţa era prea densă şi timpul petrecut în zăpadă prea lung pentru a supravieţui orice fiinţă.

Când în cele din urmă el l-a găsit în viaţă pe Guillaumet, acesta i-a spus că niciun animal nu ar fi fost în stare să facă ce făcuse el: pentru a supravieţui, a mers încontinuu, fără nici cea mai mică pauză, fără mâncare, fără somn, mai multe zile decât se poate trăi în lipsă de hrană. Ştia că orice oprire i-ar fi pus pe ochi un văl definitiv.

Impresionat, Exupéry îi dedică lui Guillaumet cartea, pe care o intitulează aluziv "Pământ al oamenilor". Dar "uită" să amintească şi alt lucru pe care i l-a spus Guillaumet atunci: "Când am auzit avionul am ştiut că eşti tu. Nimeni altcineva n-ar fi zburat atât de razant cu creasta, riscându-şi viaţa pentru a mă zări mai bine".

Probabil uitase, tot la fel, în febra războiului, să-i spună lui Werth despre cartea pe care i-o dedicase.

Ce-o fi simţit acest prieten, la o jumătate de an după dispariţia lui Exupéry, când o ediţie specială a capodoperei i-a fost trimisă de editura Galimard? Câte lucruri o fi simţit atunci că nu au apucat să-şi spună?

Mai ales că, în urma justificărilor amintite, autorul a rectificat dedicaţia aşa: "Dacă toate motivele înfăţişate nu sunt de ajuns, ţin ca această carte s-o închin atunci copilului de odinioară, căci şi acest om mare a fost cândva copil. Toţi oamenii mari au fost cândva copii (dar puţini dintre ei îşi mai aduc aminte). Aşa că fac această îndreptare: Lui Leon Werth, pe când era un micuţ băieţel."

Dec 10, 2013

Iubirea ține cont de dimensiuni

Iubim la scară din ce în ce mai mică.

În Antichitate nu se putea iubi decât la modul grandios, colosal, gigantesc. Frumuseţea şi divinitatea erau deopotrivă enorme. Oamenii Iliadei şi ai Vechiului Testament sunt uriaşi.

Renaşterea aduce iubirea la dimensiuni umane. Iubim omul ca om, pentru el însuşi. Omul este nucleul lumii și măsura tuturor lucrurilor.

Secolele de după Iluminism, parcă odată cu apariţia ştiinţei, au aşezat-o sub microscop: iubim chestiile mici şi, adeseori, marile pasiuni se compară cu mila faţă de animăluţe. Iubim ceea ce ne este inferior ca statură.

Crescând puterea omului, probabil, devenind din nucleu - nuclear, el a început să se uite în jos, către făpturile neajutorate. Mărimea a devenit trufie, slăbiciunea a devenit sensibilitate, emoție, iubire.

Astfel, s-a ajuns de la o cultură în care lucrurile mici și vulnerabile erau demne doar de dispreț, la o cultură a disprețului pentru tot ce este gigantic, exagerat, imperial.

Până și pe Dumnezeu, obișnuiam să-L căutăm în ceruri, iar acum Îl căutăm în energia particulelor elementare.



Dec 8, 2013

Panegiric pentru oamenii creativi

Va veni cu siguranță o vreme când voi tăcea liniștit și definitiv, când nu voi mai da buzna în inima nimănui, când voi porni îndărăt spre regnul mineral. Câteodată am impresia că nu trebuie să fac altceva în viață decât să mă antrenez pentru acea vreme.

Voi fi atât de cuminte, dumnezeiesc de tăcut și infernal de statornic, încât nu voi mai provoca nimănui bătăi de cap și bătăi de inimă. Dar acum sunt viu și lucrurile stau altfel, acum prețuiesc creația.

Sunt atât de puțini oameni creatori în lumea asta vie! Acești puțini care stârnesc idei și sentimente, acești suferinzi ai materiei, care continuă să lupte zi de zi cu moartea, în timp ce toți ceilalți se luptă cu viața, acești puțini nu-i lasă pe restul să fie fericiți și să alunece afară din istorie pe toboganul fără întoarcere al ignoranței și al lipsei de temeiuri.

Cei care dezvăluie în felul lor de-a fi cum e cu putință ceva nou într-o lume care nu pare comprehensibilă decât prin identitate și repetiție, cei pentru care nu există decât începuturi, cei care nu așteaptă ca viața să le dea un sens, ci se oferă să dea ei un sens vieții, sunt oameni pentru care a lăsa o moștenire este la fel de important cu a învăța.

Voi începe să învăț să tac și să mă acomodez cu veșnicia. Ca om al creației am fost iubit de viață atât de mult, încât nu am răbdare în prezența ei nicio secundă. Însă veșnicia o pot aștepta veșnic.




Joaca de-a vorbele

Joaca de-a scrisul
joaca de-a cărțile,
stricta ceasornicărie-a poeziei,
fuga de lume în toate părțile
până la marginea hârtiei

Joaca de-a geniul,
de-a paradisurile,
joaca de-a rima și de-a aluziile,
spiritul clar extrăgându-și visurile
prin toate transfuziile

Joaca de-a mintea
joaca de-a inima,
de-a primăverile și de-a emoțiile,
de-a mincinoasa morala minima
și de-a calitățile

Joaca de-a strigătul
și de-a tăcerea,
de-a munții cei ninși și de-a mările,
de-a slăbiciunea și de-a puterea,
și de-a-ntrebările

Joaca de-a vina
și de-a plecarea,
joaca pe rând de-a durerile,
de-a fericirea și de-a-ntristarea,
de-a nicăierile

Joaca de-a luna,
joaca de-a soarele
și de-a femeilea și de-a bărbatelea,
joaca de-a vorbele carele doare-le...
de-adevăratelea.

Nov 29, 2013

Confuzia este o stare-medicament

Înaintea fiecărui moment important din viaţă se află o perioadă de confuzie. Revelaţia, acea revelaţie suficient de puternică pentru a îndemna la acţiune, nu vine decât pregătită. Ea umple un gol interior, ca fluxul după reflux, ca soarele după furtună. Cu cât momentul de iluminare e mai semnificativ, cu atât confuzia care-l precede şi-l anunţă e mai mare. Insuportabila confuzie! Poate fi atât de nesuferită uneori încât să devină spaimă, depresie, disperare.

Uneori, foarte rar, oamenii sunt răpuşi de aceste stări. De cele mai multe ori însă pur şi simplu supravieţuiesc. Nu întotdeauna îşi dau seama însă de acest tipar al alternanţei dintre confuzie şi claritate, dintre teamă şi decizie, dintre a spera şi a dispera.

Totul ajunge să fie perfect nu atunci când confuzia dispare din viaţa noastră, căci acest lucru nu e doar imposibil, ci şi de nedorit. Fără confuzie am sta pe loc. Ne-am mulţumi cu ceea ce este. Or, există o lege a lumii vii care spune că dacă nu creşti, dacă nu te dezvolţi, mori. Puţin câte puţin. Avem nevoie de confuzie ca de semnalul că urmează să creştem iarăşi. Aşadar totul ajunge perfect când poţi preţui confuzia.

E un moment în care nu te găseşti, nu-ţi afli locul, nu ştii ce-i cu tine, nu poţi vedea în viitor, ţi-e teamă de ce va urma? Am o veste excepţională atunci: urmează vremuri bune. Vine un moment memorabil. Mereu a fost aşa. Nu poţi rămâne prea mult în starea asta. Te vei ilumina în cele din urmă. Într-una din zilele astea, te vei trezi de dimineaţă şi vei descoperi că ai ceva foarte important de făcut.


Nov 23, 2013

Capetele seci și pline de uscăciuni

Te-ai duce la un doctor a cărui primă calitate constă în faptul că a memorat la perfecţiune toate cărțile de anatomie studiate în facultate acum 10 sau 20 de ani? În mod normal nu, pentru că acela nu s-ar numi un doctor, ci un ciudat.

Ai asculta sfaturile de viaţă ale unui expert în domeniul psihologiei? Ca regulă, ele ar trebui să fie mai valoroase decât sfaturile unei ghicitoare în cafea, zic eu. Dar dacă „specialistul” are singura calitate de a şti pe dinafară două sau trei definiţii dintr-un manual scris în urmă cu 40 sau 50 de ani? În acest caz, prefer vrăjitoarea, noţiunile ei fiind cât de cât mai utile.

Eminescu numea astfel de oameni învățați ai cuvântului și spunea despre ei că „citesc mult și au în capul lor o mulțime de definiții, formule și cuvinte despre a căror adevăr nu se îndoiesc niciodată, căci n-au vreme de-a se îndoi. Îi numesc ai cuvântului pentru că înțelepciunea lor consistă în cuvinte, în cojile unor gândiri pe cari memoria lor le păstrează. Căci o gândire este un act, un cutremur al nervilor. Cu cât nervii se cutremură mai bine, mai liber, cu atâta cugetarea e mai clară. La ei acest act, prin care cugetarea străină să se repete întocmai în capul lor (sec, nota mea Mihai Cuza), nu se 'ntîmplă, pentru că mulțimea citirei și obosirea creierului n-o permite. Cele citite trec ca niște coji moarte în hambarul memoriei, de unde iese la iveală apoi tot în aceeași formă.”

Sistemul nostru de educație își propune ca ultim țel să producă astfel de indivizi. Firește că, țintind atât de jos, rezultatele efective sunt și mai jalnice. Doar cei mai buni, elita elitei, ajung la stadiul de învățați ai cuvântului la noi.

Trăim încă într-o societate care acordă statut profesional unor capete seci. De fapt, problema ei nu este doar că permite unor capete seci să dobândească licenţe. Problema ei este că dă întâietate capetelor seci. Dacă reuşeşti să redai ideile altuia în mod fidel, aceasta este o calitate, fără îndoială. Dar este o calitate care nu-i interesează pe ceilalţi, pentru că nu rentează de una singură.

Importantă este capacitatea de a produce idei. Incapacitatea de a produce idei noi şi utile defineşte capul sec. Dacă tot ce ştii şi ce poţi produce din propriul tău cap se reduce la ce au spus alţii, atunci telefonul meu mobil e mai deştept decât tine. Şi are mai multă substanţă şi strop de divinitate decât capul tău. Care e sec.

Şi această meteahnă face din noi un popor de forumişti. Nu suntem capabili să expunem o idee cu cap şi coadă, dar când o face altul îl înjurăm în coada articolului, la comentarii. Adesea, fără ca măcar să fi citit sau să fi reflectat la ideile expuse.


Nov 22, 2013

Ce nu știai despre intuiţie

Fiecare dintre noi are o capacitate intuitivă excepţională. Cei mai mulţi, însă, nu ştiu cum să o utilizeze şi nici măcar la ce foloseşte ea. De fapt, intuiţia este un subiect atât de obişnuit, încât puţină lume ştie cu adevărat despre ce e vorba. Intuiţia nu te ajută să câştigi la casino, dar te poate ajuta să te fereşti de un fals prieten. Intuiţia nu te ajută dacă vrei un loc de muncă mai bun, dar îţi poate salva viaţa în caz de pericol.

Intuiţia funcţionează în felul următor: pe baza unei experienţe bogate, ocolind conştientul pentru a câştiga viteză, creierul transmite un mic semnal care înseamnă că este ceva în neregulă într-o anumită situaţie. Aşa funcţiona daimonul lui Socrate. Îl avertiza când era pe cale să ia o decizie rea. Aşa consideră şi ayurveda că Universul comunică cu noi: ne transmite ori ceva neliniştitor, ori nimic, adică ne lasă liniştiţi.

Sunt mulţi care consideră, în mod greşit că intuiţia te poate ajuta să câştigi, într-o afacere sau joc de noroc sau orice altceva care implică şansă. Intuiţia nu se ocupă cu aşa ceva. Intuiţia este făcută să ne salveze viaţa. Intuiţia ne avertizează nu în preajma unei oportunităţi, ci a unui pericol. Intuiţia este semnalul de alarmă al creierului!

Socrate, în situaţia în care tribunalul atenian avea să-l condamne la moarte, a mărturisit că acceptă această situaţie întrucât daimonul său nu l-a împiedicat să apară în faţa instanţei. Daimonul (de unde se trage cuvântul nostru demon) era intuiţia care îl avertiza de fiecare dată când era pe cale să facă ceva care ar fi avut consecinţe rele. Aşadar intuiţia nu l-a ghidat pe Socrate către glorie, virtute sau faimă, ci doar l-a ferit de rău. La fel şi pentru noi.

Unii oameni, crezând că anumite forţe "demonice" îi pot ajuta să-şi depăşească condiţia, apelează la prezicători, astrologi sau chiar vrăjitoare. Nu neg capacităţile acestora de a percepe mai mult decât oamenii obişnuiţi. Însă limita capacităţilor lor este prevenirea răului, în nici un caz deschiderea de oportunităţi. În realitate, noi avem în viitor toate oportunităţile care există, toate lumile posibile, cum ar spune un filozof, la fel cum dispunem de tot timpul care există. Nimeni nu ne poate da mai mult timp şi nimeni nu ne poate da mai multe oportunităţi.

De reţinut este că intuiţia atrage atenţia asupra a ceea ce nu este bine, ce lipseşte, ce poate fi periculos etc. Intuiţia nu remarcă ceea ce este pozitiv, ci numai negativ.

Anunţat de un foc izbucnit într-o casă, un echipaj de pompieri a intrat în bucătărie. Focul ardea într-un colţ. O flacără mică, dar care făcea o căldură considerabilă. Ai fi jurat că se poate stinge cu o singură găleată de apă. Proprietarul casei le strigă pompierilor că a aruncat apă, dar flacăra nu s-a stins. În acea secundă, şeful echipajului de pompieri a ordonat retragerea din casă, de urgenţă. Nu a ştiut ce l-a determinat să ia o astfel de hotărâre. Noi ştim: intuiţia. La un minut după ce au ieşit din casă, podeaua bucătăriei s-a surpat. Ar fi murit cu toţii dacă nu ieşeau. Şeful a spus că pur şi simplu ceva nu i s-a părut în regulă.

Explicaţia fenomenului este următoarea. În urma vastei experienţe, pompierul învăţase să recunoască, subconştient, tipurile de incendii. Acesta nu se încadra în nici un tipar: flacără mică, nu se stinge cu apă, căldură foarte mare. Aşadar creierul său l-a avertizat de pericol printr-un act al intuiţiei. Anomalia în acel caz a fost că focul se aprinsese în subsol, încinsese podeaua şi izbucnise prin plafon, de aceea nu putea fi stins. Conştient, pompierul nu ştia toate acestea, intuiţia însă l-a ajutat.

Iată deci cum se poate folosi cel mai bine intuiţia: Ascultă reacţia corpului în situaţiile în care încrederea îţi este pusă la încercare!

De ce se spune că femeile au o intuiţie mai bună? Pentru că sunt mai sensibile fizic. Sunt mai conştiente de ce le spune inima. Nu numai inima trebuie ascultată. Cel mai longeviv şef al poliţiei din New York a fost întrebat, la ieşirea lui din activitate, care este cel mai bun mod de a ne apăra de infractori. Omul care ştia mai multe decât orice alt muritor în privinţa infracţiunilor a spus: cel mai eficient mod este să acordăm atenţie uşoarelor mâncărimi care pot apărea în zona cefei. Aceasta este modalitatea subconştientului nostru de a ne avertiza în cazul unui posibil atac.

Nov 20, 2013

Ce ne dorim cu adevărat: experienţe sau amintiri?

Experienţa de viaţă şi amintirea experienţei de viaţă par a fi unul şi acelaşi lucru, în fond. Răspunsul simplu la întrebare ar putea fi: ne dorim experienţe de neuitat. Psihologia omului e mai complicată în această privinţă, pentru că memoria nu reţine pur şi simplu, ci face şi unele asocieri.

Atunci când ne alegem destinaţia pentru o vacanţă, nu ne uităm doar la elementele de confort ale călătoriei, ci ne gândim dinainte la amintirile pe care le vom lua cu noi. Este important şi cum dormim, dar şi ce vizităm. Şi, în definitiv, ne luăm un aparat de fotografiat la noi.

Această fină distincţie dintre experienţa pură şi memorie se află, printre altele, la originea disciplinei numite economie comportamentală, care i-a adus lui Daniel Kahneman premiul Nobel în 2002. Fericirea, mergând de la exaltare şi euforie până la mulţumire şi comfortul simplu, se împarte deci între satisfacţia asupra unei experienţe şi satisfacţia asupra amintirii unei experienţe, care este mai durabilă, mai temeinică, mai importantă şi mai înşelătoare în acelaşi timp.

Oamenii nu se comportă raţional, aşa cum presupune economia. Dacă doreşti să faci pe cineva fericit, raţionalitatea te împinge să-i oferi experienţe de calitate. Realitatea psihologică însă îţi va dicta să-i oferi amintiri de calitate.

Mai e încă un fapt, destul de spectaculos, care, în lumina celor două tipuri de „fericire” clarifică dependenţa acesteia de bani: nefericirea este direct legată de bani, în sensul că, pentru un sărac, orice creştere a veniturilor aduce şi un plus de fericire. Deci banii aduc fericirea, dar – mare dar! – numai atunci când nu-i ai.

Peste un anumit nivel, care în SUA este de aproximativ 5000 de dolari pe lună ca venit, nici un plus financiar nu mai aduce vreo creştere de satisfacţie, mulţumire, fericire. Studiul Gallup care a pus în lumină această situaţie se referă la fericirea ca experienţă. În mod just, calitatea experienţelor noastre de zi cu zi nu poate fi crescută indefinit. Totuşi, dacă ne referim la fericire ca memorie, ca poveste, atunci banii mai mulţi s-a constatat că aduc, într-adevăr, o creştere indefinită a ei.

Un alt studiu, de dată recentă, referitor la regretele cele mai mari ale oamenilor, arată de asemenea importanţa de a nu investi doar în experienţă. Îndemnul care reiese este de a cumpăra experienţe mai degrabă decât lucruri şi de a cumpăra amintiri mai degrabă decât experienţe.

Prevalenţa amintirilor mai reiese şi din împrejurarea, probată la rândul ei de o serie de studii conduse de Kahneman, că tindem să apreciem calitatea unei experienţe după felul în care se termină. De ce? Pentru că finalul unei experienţe are un impact mai mare asupra memoriei. Dacă, bunăoară, la sfârşitul unei vacanţe de vis ţi se fură bagajele în aeroport, vei asocia toată vacanţa cu acel sentiment neplăcut.

Interesant e faptul că acelaşi principiu se aplică în felul în care percepem durerea. Dacă, spre exemplu, o durere intensă (studiul lui Kahneman are în vedere un soi de operaţie rectală teribil de neplăcută) este urmată de o durere de intensitate mai mică, întreaga experienţă este apreciată ca fiind mai suportabilă sau mai puţin dureroasă decât în cazul în care durerea de intensitate mai mică nu ar fi fost provocată. Astfel, se ajunge la paradoxul că, adăugând o procedură dureroasă, poţi diminua durerea pecepută. Condiţia este ca durerea percepută la final să fie mai mică.

Secretul fericirii totale ar fi, probabil, vechea şi aurita cale de mijloc: să contopeşti cele două forme de bucurie de viaţă, să-ţi trăieşti legenda în prezent, să munceşti în vacanţă şi să te relaxezi la serviciu. Buddha era minunat de precis în această privinţă. El spunea că nu există nicio cale către fericire: fericirea este calea!

Oct 31, 2013

Comunicarea e cea mai bună investiție

Poţi îmbunătăţi un produs sau un serviciu pe două căi*. Prima constă în clasica abordare a proiectelor: stabileşte un scop clar, divide-l în obiective SMART, identifică acţiunile şi resursele necesare, construieşte un buget, fixează termene limită şi treci la fapte.


A doua constă într-o abordare mai subtilă, mai puţin costisitoare, care cere un strop de talent şi de preocuare şi care nu tot timpul, dar adesea, este mai eficientă. Ea nu rezolvă problema înfruntând-o pieptiş, ci într-un mod creativ. Ea nu urmăreşte să schimbe produsul însuşi, ci felul în care este perceput de public. Nu este creare de valoare, ci punere în valoare. Nu schimbă realitatea, ci o (re)defineşte. Este vorba despre comunicare. 

În Marea Britanie, Poşta înregistrează o rată de succes de 98% la livrarea a doua zi a corespondenţei prioritare (first-class mail). Şi au dorit să aducă serviciului o îmbunătăţire. În efortul de a ridica rata de succes la 99%, uriaşa organizaţie aproape s-a prăbuşit. 

Între timp, dacă întrebi publicul britanic ce rată de succes crede el că are livrarea a doua zi a corespondenţei prioritare, media răspunsurilor se află undeva între 50 şi 60%. Deci, nu ar fi fost pur şi simplu mai uşor să le spună oamenilor că poşta prioritară ajunge a doua zi în 98% din cazuri?  

La noi, Primăria Capitalei a investit miliarde în adăposturi pentru animale, care au menirea de a mijloci adopţiile de câini maidanezi. Minunat, cu excepţia faptului că nu au anunţat pe nimeni despre existenţa lor, despre modalitatea de adopţie, nemaivorbind despre servicii on-line, civilizate.

Între timp, dat fiind că oamenii nu au acces la aceste mecanisme, serviciul public îşi propune să investească şi mai mult în adăposturi, cu toate că rentabilitatea celor existente ar creşte colosal dacă s-ar acorda minimum de atenţie relaţiei cu publicul, comunicării efective şi propriu-zise.

Principiul este următorul: comunicarea face parte din produs. Sună niţeluş filozofic, dar adevărul este că nu-mi foloseşte la nimic un drum care nu e pe hartă, pentru că nu umblu de nebun în speranţa că descopăr drumuri noi şi, chiar dacă l-aş descoperi, nu mă aventurez pe un drum care nu ştiu unde mă duce. La noi se cheltuieşte formidabil pe drumuri, dar nu se sinchiseşte nimeni să facă gestul minim de a amplasa nişte indicatoare decente.  

Ştiaţi că analgezicele au efecte diferite în funcție de denumirea lor? Cele cunoscute sau renumite sunt mai eficiente în reducerea durerii decât cele necunoscute, dar având aceeaşi formulă. Şi nu vorbesc doar de impresii, ci de studii în care a fost efectiv măsurat impactul lor. Filozofic sau nu, principiul e corect, din pricină că "lumea nu-i cumu-i, ci cum o vedem", vorba poetului.

Atât în business, cât şi în sectorul public, există o inerţie principială legată de rolul comunicării. Se consideră, pe de o parte, că numai iniţiativele mari, strategice, foarte complexe şi foarte scumpe sunt serioase. 

Astfel, se ajunge, de exemplu, la paradoxul că restaurantul cu mâncarea de cea mai proastă calitate vinde cel mai mult, din pricină că este cel mai curat, mai îngrijit, cu oferta cea mai uşor de înţeles de către oricine şi aşa mai departe. 

Sau se investeşte, de către o municipalitate, o sumă enormă şi un efort masiv pentru reducerea timpului de aşteptare în staţiile de autobuz, nereuşindu-se, în cele din urmă, decât o imperceptibilă îmbunătăţire, cu toate modificările de trasee şi de infrastructură. Între timp, cu doar un mic procent din acei bani, s-ar fi putut monta contoare de traseu în staţii şi, eventual, alte servicii de tot soiul, care ar fi făcut aşteptarea mult mai suportabilă, fără a da tot traficul peste cap. 

Există chiar situaţii în care un director executiv, performant şi foarte bine plătit, şi un ministru, de asemenea performant, dar îngâmfat, sunt înlocuiţi cu nişte incapabili doar pentru că nu au înţeles mici amănunte de comunicare, cum ar fi acela că, în vremuri de criză, publicul apreciază modestia mai mult decât competenţa. 

Pe de altă parte, comunicarea e adesea confundată cu marketingul, mulţi directori crezând că ea înseamnă să-ţi minţi în faţă clienţii şi colaboratorii. Din fericire, mai devreme sau mai târziu, oamenii îşi dau seama dacă eşti cu adevărat de încredere sau doar foarte priceput la marketing.

Dar comunicarea nu înseamnă marketing. Ea poate însemna să foloseşti specificaţiile clientului în loc de specificaţii standard, poate însemna testare de servicii sau produse, poate însemna asistenţă la utilizare şi aşa mai departe. În fond, înseamnă relaţie, colaborare, grijă şi respect. 

____________
*Înainte să-mi sară vreun ţâfnos la gât că sunt mai mult decât două căi, în funcţie de ramura industrială, de ţara de origine sau de calitatea materialelor, rog continuarea lecturii pentru edificare.

Atitudine şi aptitudine

Directorul dă un post de secretariat unei fete tinere, inteligente şi ambiţioase, dar îi roagă pe colegi să fie prudenţi cu ea, în sensul că el nu crede că domnişoara va păstra postul, în ciuda potrivirii perfecte cu aptitudinile cerute. Directorul, chiar şi fără să dispună de consultanţă specializată de business, a intuit că atitudinea ei va conta mai mult decât aptitudinile: fata era absolventă de psihologie. Ce relevanţă are asta? Toată relevanţa cu putinţă, pentru că o absolventă de psihologie e greu de crezut că va face efortul de a se integra şi a face performanţă în secretariat.

Una dintre cele mai importante şi interesante probleme ale oricărui angajator este selecţia personalului. Se întâmplă, astfel, foarte adesea, să fim păcăliţi de unele tipare sociale, culturale, comportamentale care nu sunt eficiente şi care nu se observă de la nivelul practicianului.

Acesta tinde, ca un reflex al propriei pregătiri în domeniul pe care şi l-a ales, să caute oameni cu instruire de calitate pentru posturile pe care le-a creat în firmă tocmai pentru anumite necesităţi profesionale. Urmarea este că, deşi se chinuieşte să controleze cât mai bine criteriile de angajare, întreg procesul sfârşeşte prin a semăna mai degrabă cu un joc de noroc.

Îndeobşte, angajatorul gândeşte aşa: am nevoie de un copywriter, deci ar fi foarte bine dacă aş putea să-l găsesc pe cel mai bun care se încadrează în genul de salariu pe care sunt eu dispus să-l dau, iar, dacă se poate, chiar mai bun decât atât. Nimic greşit ca dorinţă, doar că urmarea ei este un proces de selecţie care va testa aptitudinile viitorului angajat şi cam atât.

Cel care va fi considerat capul listei aptitudinilor va fi primul cu care se negociază, dacă negocierea eşuează se trece la al doilea ca aptitudini şi aşa mai departe. Ei bine, acest proces este, în principiu, greşit, sau cel puţin incomplet.

Greşeala constă în faptul că atitudinea viitorului coleg nu este, de obicei, luată în seamă, iar când este luată în seamă, se pune la sfârşit. Un antreprenor crescut la şcoala de cadre ar putea sări: "Vrei să spui că trebuie să ignor pregătirea şi să apreciez personalitatea? Ce mă fac cu nişte incompetenţi fascinanţi în serviciu?"

În niciun caz lucrurile nu trebuie duse în extrema cealaltă. Pregătirea nu trebuie ignorată. Însă antreprenorul crescut la şcoala de cadre uită că nu a concediat aproape pe nimeni în ultimii 20 de ani din pricina lipsei capacităţii profesionale. Majoritatea celor concediaţi au avut o problemă de atitudine, nu de aptitudine.

Cu excepţia celor care angajează salahori (şi pe care nu i-aş numi antreprenori mai mult decât i-aş putea numi pe parlamentarii noştri oameni politici), angajatorii ar trebui să ştie că profitul cel mai mare pe care un angajat îl aduce firmei nu se obţine de pe urma calităţilor profesionale cu care acesta vine în firmă, ci de pe urma celor dobândite, formate şi exersate în firmă. Experienţa oamenilor este capitalul cel mai valoros şi mai sensibil.

Întrebarea este deci: vrei să obţii un profit minor, nesemnificativ, de pe urma unuia care nu se potriveşte, ca atitudine, în afacerea ta, sau doreşti să investeşti într-un colaborator de cursă lungă şi de profituri consistente?

Un antreprenor de clasă mondială ca Richard Branson, bunăoară, merge până la a preţui atitudinea oamenilor lui nu doar mai mult decât aptitudinile, ci mai mult chiar decât productivitatea pe unitate scurtă de timp. Atitudinea fiind, aşadar, semnul productivităţii pe termen lung.

Discuţia e fără sfârşit şi nuanţele sunt infinite. Nu există răspunsuri corecte sau precise în domeniul managementului resurselor umane. Totuşi, unele principii generale este bine să fie cunoscute de către orice antreprenor. Profit de ocazie pentru a spune că un consultant de business nu trebuie şi nici nu vrea să cunoască în mai mare profunzime un tip sau altul de afacere, rolul său fiind de clarificare a principiilor care stau la baza unor decizii.

Este adevărat că testarea atitudinii presupune tehnici destul de avansate pentru nivelul managerilor de resurse umane din ţara noastră, însă, pentru cei care nu-şi permit consultanţă de business de top, principiul de a lua în considerare compatibilitatea cu atitudinea mai mult decât cu aptitudinea la noii angajaţi ar putea fi cel mai profitabil principiu de selecţie.


Oct 22, 2013

Vizitând copii excepționali

Copii cuminți, inteligenți, excepțional de curajoși și de buni, la oncologie pediatrică Fundeni. Și miiiici... Un exemplu de noblețe pentru noi toți. Din vocabularul celor care-i îngrijesc, am aflat că acestei boli îi supraviețuiești. Nu am auzit cuvântul ”vindecare”.



Oct 21, 2013

Născut pe strada Colței

Chiar și pentru câteva minute o dată la 20 de ani, e emoționant să saluți strada pe care te-ai născut. 

-Și tu te-ai schimbat între timp...



Oct 20, 2013

Arta portretului

Portret de Mircea Cuza. Portret de Mihai Cuza

Ana
Între natură și cultură



Cu autorul autorului
Maya

Oct 18, 2013

Standardele de azi


Foarte interesant faptul că principiile democraţiei şi separaţiei puterilor în stat, în loc de a câştiga teren, de-a lungul timpului, în lupta cu natura umană, cu lăcomia şi cu foamea de putere, au pierdut, în realitate. De asemenea, interesul pentru public, pentru impactul politicii asupra oamenilor şi felul în care aceştia percep conducerea. 

Oct 15, 2013

La toamna care-a revenit

Vărsată din ceruri în doze mortale
Toamna conturează zeităţi locale
care în vară au rămas ascunse sub lumină
şi au umblat prin Bucureşti, transparente,
şi acum se pitesc, ruşinoase, pe după clădiri,
că le vede lumea. Şi ce-o să zică...

Toţi sfinţii probabil trudesc la lopată
S-o arunce din înalturi, toată,
şi ea, cu trup de abur şi culori răcoroase,
condensează şi profilează fantomele verii,
filtrează razele şi le nuanţează,
această toamnă old school.

Ştii, oricât ai încerca să nu semeni cu celelalte,
până la urmă eşti ceea ce eşti,
scrie în toate cărţile de poezie, iar ce nu scrie
se cunoaşte din ziarele vremii,
Fii mai caldă un pic, mai discretă, mai umană,
Nu te credeam în stare să îmi tai calea
Şi pariez că umbli goală pe sub hainele-alea.

Oct 11, 2013

Un cazino întors pe dos

Norocul fuge după mine, dar n-are el norocul să mă prindă... Pentru că eu nu-i dau şansa. Mă pasionez de câte ceva, fac ce trebuie şi cât de bine pot pentru a reuşi cu pasiunea mea, dar, inevitabil, eşuez în cele din urmă, din lipsă de şansă.

Pot spune de fiecare dată că am încercat, m-am străduit şi pot dovedi că nu e vina mea că nu mi-a ieşit. Trăiesc mai apoi cu convingerea că, dacă ar fi existat şansă şi pentru mine, atunci m-aş fi numărat şi eu printre privilegiaţii care fac în viaţă ce le place.

Cum spunea un înţelept, ocupă-te cu ceea ce îţi face plăcere şi nu va trebui să munceşti nicio zi din viaţa ta. Of, şi cât de straniu e faptul că exact aceşti oameni care au avut şansa să facă ce le place sunt şi cei care câştigă cei mai mulţi bani. Semnificativ mai mulţi. Enorm de mulţi.

Nu ştiu totuşi, în cazul în care aş fi reuşit, dacă aş fi avut calităţi de talie mondială. Probabil acesta este primul pas: să-ţi identifici calităţile de talie mondială. Pentru că, iată un exemplu, cineva ar putea să fie un jucător de fotbal obişnuit, un manager obişnuit, un profesor obişnuit, dar punând împreună aceste calităţi să obţină cel mai performant antrenor din lume.

Iar apoi, cred că norocul nu trebuie căutat, ci trebuie doar să i se dea o şansă. La cazino, dacă joci îndeajuns, vei pierde sigur în cele din urmă. Cazinourile sunt proiectate pentru a produce pierderi jucătorilor. Dar dacă viaţa reală este un cazino întors pe dos? E de ajuns să joci suficient de mult şi, poate, în cele din urmă, norocul va reuşi să te prindă.



Oct 10, 2013

Nenorocita de pasiune

A devenit din ce în ce mai clar în ultima vreme că reţetele succesului nu duc la succes, decât într-un număr foarte limitat de cazuri, şi anume acolo unde se instilează doze masive de noroc. Ni se vând la fiecare pas cărţi, reviste şi programe de televiziune în care oamenii de succes îşi dezvăluie resorturile.

Se spune că oameni ca Bill Gates sau Steve Jobs sau alţii au devenit bogaţi din pricina inteligenţei lor foarte mari. Dar dacă acest lucru ar fi adevărat câtuşi de puţin, ar însemna ca oamenii care sunt mai inteligenţi decât ei, sau mai creativi şi aşa mai departe să ajungă şi ei la miliardele făcute de aceştia.

Unii spun că secretul succesului este perseverenţa şi munca, dar nu toţi sportivii care se antrenează mai mult chiar decât Asafa Powell şi Usein Bolt ajung vreodată pe stadioanele unde aleargă aceştia.

Dar pasiunea, mai ales pasiunea este sclifoseala care ni se vinde cel mai des: "Secretul succesului meu este pasiunea fără limite!" Hai, bă, du-te la furat! Toţi suntem pasionaţi de câte ceva, la un moment dat, şi nu vine nimeni să ne ia de pe stradă şi să ne ofere contracte care să ne schimbe viaţa.

Oct 9, 2013

Ce-ar fi putut spune torționarul Vișinescu

Am oroare de oamenii care judecă alți oameni, în general. Nu vreau să fac parte dintre aceștia niciodată. Totuși, anumite părți ale trecutului nostru trebuie judecate, iar această judecată servește scopului precis de a valorifica acel trecut.

Consider că suntem datori să ne abținem de la a judeca oamenii, dar suntem datori să judecăm faptele lor. Nu trebuie să judecăm caractere, dar trebuie să judecăm comportamente. Nu trebuie să judecăm conștiințe, dar trebuie să judecăm ideologii.

A-ți exprima punctul de vedere asupra problemelor moral-politice ale momentului este o responsabilitate care, pentru generația mea, pare prea greu de dus. Preferăm să ne vedem de ale noastre, ceea ce e bine, deși, cu sau fără voie, purtăm conflictele ultimelor zeci de ani în sânge și riscăm să le transmitem nerezolvate mai departe.

Acest Alexandru Vișinescu, la vârsta la care oamenii sunt împăcați cu orice destin, reprezintă pentru mine un prilej rar și fără precedent de a-mi spune punctul de vedere nu direct, ci din punctul său de vedere „în traducere imaginară”. Nu-i cunosc personalitatea, nici nivelul de educație, dar dacă ar fi să se adreseze generației mele, la nivelul meu de înțelegere, discursul său ar putea arăta așa:

„Nu există cuvinte care să-mi exprime regretul față de cele întâmplate în închisorile politice ale trecutului. Nu este vorba doar despre penitenciarul pe care l-am condus eu, ci despre toate închisorile politice. Deși nu mă simt vinovat de toate crimele comuniștilor, la o jumătate de secol distanță, faptele și deciziile tânărului care am fost se văd astăzi într-o lumină neagră. Am comis crime și sunt la fel de vinovat față de cei pe care i-am nedreptățit precum îi consideram atunci pe ei ca fiind vinovați de nedreptăți trecute.

Dacă aș fi murit deja, lucru deloc greu de imaginat, vouă v-ar fi fost mai ușor să treceți cu vederea faptele mele, dar asta nu v-ar fi ajutat prea mult. Nici căința mea nu vă ajută. V-ar putea ajuta însă cunoașterea faptului că eu am trăit într-o epocă în care se credea că istoria este o permanentă luptă între clase, că suntem mereu noi și ei, noi sau ei, noi contra ei. Acum mă numiți pe mine torționar și pe ei martiri. Atunci, ei erau dușmani ai poporului, iar noi eram clasa muncitoare, pe care ei o asupriseră în trecut.

Istoria pe care am trăit-o și am scris-o eu era făcută din buni și răi, din pierzători și câștigători. Și am fost de toate. Dar faptul de a lua parte la o astfel de luptă m-a adus în poziția definitivă de pierzător. Poziție pe care o merit și o accept. Regretele mele nu se vor sfârși niciodată față de tot lanțul de răzbunări, resentimente, violență și suferință din care o verigă am fost eu însumi. 

Șansa voastră de a asculta astăzi mărturia chinuitoare a unuia care a chinuit oameni constă în aceea că ați putea decide să nu continuați să-l urâți. Nu pot fi iertat și nu cer asta. Vă cer doar să vă creșteți copiii altfel. Nu-i creșteți în cultura violenței perpetuate peste generații.”

Nu cred că tovarășul Vișinescu ar putea gândi sau articula un asemenea punct de vedere. Dar poziția mea, față de el și de generația lui, prefer să fie ca și cum el ar putea gândi așa. 

3 tipare de gândire românești pe care nici nu știai că le ai

Studiile culturale sunt o preocupare de tradiţie a lumii civilizate. La noi nu se practică serios, nu prea ţinem seama de mentalităţi (obiectul acestor studii fiind tiparele de gândire, nu operele culturale). Totuşi, la un nivel popular, ne interesează, dovadă mulţimea bancurilor de tipul: "S-ar putea să fii român dacă..."

Panta autorităţii

În realitate, te potriveşti foarte bine în România dacă te împaci bine cu ideea ierarhiilor sociale rigide. Dacă tu crezi că fiecare are un statut fix în societate, de care nu trebuie să dea socoteală nimănui, atunci ai mentalitate românească. Dacă nu crezi că oamenii trebuie să-şi merite locul în ierarhie, ci e de ajuns să-l ocupe pentru a putea apoi să facă ce cred ei că e mai bine în acea poziţie, fără justificări, atunci gândeşti ca un român pur şi obişnuit.

Cel cu cravată albastră şi "corniţe" este
prim-ministrul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.
Este inimaginabilă o astfel de scenă cu un lider
din Europa de Est.
Dacă ai mentalitate românească pură, atunci vei accepta uşor inegalităţile şi inechităţile privind felul cum e distribuită puterea, în ţară şi în firmă deopotrivă, vei aştepta să ţi se spună ce să faci şi vei avea ca şef ideal un dictator binevoitor. Şi, ca român de pură mentalitate românească, nu vei simţi niciodată nevoia de a le cere socoteală conducătorilor sau superiorilor pentru actele lor.

O societate în care oamenii tind să aplaneze inegalităţile dintre ei şi cer justificări pentru diferenţele de putere nu se potriveşte cu mentalitatea românească. Dacă simţi sau crezi că puterea trebuie deţinută de cei care o merită şi atâta timp cât o merită, nu gândeşti ca un român şi nu te potriveşti în această societate. Dacă îi consideri pe superiorii tăi ierarhici ca fiind egali cu tine în drepturi, cu diferenţa că ei au o răspundere mai mare, atunci societatea românească nu e pentru tine.

O pantă a autorităţii foarte înclinată (în engleză "high power distance") se reflectă chiar şi în limbaj. La noi, politeţea şi respectul înseamnă deferenţă de-a dreptul, limba română reflectând o cultură de tip voievodal, unde bunului simţ elementar i se cere rang de măreţie pentru a fi recunoscut.

Colectivismul

Dacă preferi o lume în care fiecare este responsabil de bunăstarea lui şi a familiei sale, atunci nu te potriveşti foarte bine în România, ca mentalitate. Aici, oamenii, în general, aşteaptă să primească de la alţii ce au ei nevoie, în schimbul supunerii şi loialităţii.

Oct 8, 2013

Pragmatism

Mai întâi peisajul,
eu zic să fie la munte, toamna,
aer verde, pădure roşie, cărări enesciene,
care te urcă singure
-Şi dup-aia?
Dup-aia muntele însuşi, fireşte,
cu genul de vânt strecurat printre razele de soare
şi care aduce de departe un miros de ninsoare
şi linişte
şi poate o să auzim un izvor sau un pârâu
-Şi dup-aia?
Vorbim. Ale noastre, ale lor, ale nimănui,
pur şi simplu, despre ce ne place nouă,
sigur găsim ce să ne placă,
începând de la simţul tactil
-Şi dup-aia?
Poezie
-Şi dup-aia?
Muzică, filozofie, istorie, mărunţişuri, abstracţiuni
sau ce vine după poezie, dacă mai poate veni ceva
-Şi dup-aia?
Planuri. Uite, facem planuri. Nici nu ştii, dar
am auzit despre nişte planuri excepţionale,
am putea să ne facem şi noi unele
-Şi dup-aia?
Da. Şi dup-aia. Facem şi asta
-Şi dup-aia?
Dup-aia mâncăm şi noi, dormim,
visăm ceva cu adevărat frumos, nu ştiu ce, dar hai să ne gândim...
mai întâi peisajul, eu zic să fie la munte,
toamna.



Oct 7, 2013

Laconice

  • Efectul de căzătură (pratfall effect): stângăciile te fac mai simpatic, din pricină că pari în ochii celorlalţi mai uman, supus greşelii, failibil.
  • Zice-se că bărbaţii arată mai bine la bătrâneţe decât femeile. Nu sunt convins că e motiv de laudă faptul că eşti urât pe întreg parcursul vieţii, bătrâneţea adăugându-ţi doar "patina" care te face să pari mai matur. 
  • Ai propria ta pagină de Facebook, ai propriul tău blog, eşti stăpânul propriului regat virtual, de ce n-ai avea şi propria ta gramatică, nu? 
  • Opusul depresiei este expresia. Dacă n-ai energie, vorbeşte, dansează, mergi, scrie, îmbracă-te frumos, exprimă-te cumva, dar în lumea reală.
  • Fiecare moment de frustrare este un fel al vieţii de a-ţi aminti că eşti aici pentru ceea ce ai de dăruit, nu de primit.
  • Piaţa, în sens economic, e globală şi nişată în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, suntem o lume de ciudaţi. Atât de mulţi au ajuns ciudaţii, încât, dacă eşti normal, chestia asta te face automat... ciudat.
  • Tu ai fi putut fi frumoasă, dacă nu te-ar fi iubit doar bancheri, directori, fotbalişti şi niciun artist.
  • Caracterul omului de succes se exprimă în vorbe franţuzeşti: connaisseur, gourmet, bon viveur. 
  • Cum să ieşi cu graţie dintr-o conversaţie... Mulţumeşte-i celuilalt pentru timpul acordat, urează-i cele bune în continuare şi pleacă. Stilat. În niciun caz nu-ţi prezenta scuzele, pentru că nu ai de ce, e timpul tău. În plus, scuzele te fac să pari nesincer. 
  • Exuberanţa ta nejustificată, în această dimineaţă rece, face umbra mea de tristeţe să capete, prin contrast, întunecimi infernale.

Un lup mâncat de oaie

-Bună ziua, pot să ştiu şi eu de ce m-aţi oprit?
-Depăşirea limitei de viteză în localitate!
-Ha ha, glumiţi, nu? Am mers întreaga localitate în spatele unui şir de căruţe, în vreme ce dumneavoastră stăteaţi aici. N-am depăşit nimic.
-O clipă, vă rog. (Vorbeşte prin staţie, solicitând datele de la aparatul radar). Da, 82 km/h în interiorul localităţii.
-E imposibil, vă rog frumos, am treabă, terminaţi cu prostiile, nu am putut merge cu mai mult de 30 km/h de-a lungul întregii localităţi. Unde aţi înregistrat dvs. chestia asta?
-Aparatul radar e amplasat la 100 de metri de intrarea în localitate, pe partea stângă a drumului.
-La 100 de metri , pe stânga drumului? Păi aveţi voie măcar să faceţi aşa ceva? Vă jucaţi cu noi? Intrarea în localitate e în pădure, semnul nici nu se vede. De ce comiteţi astfel de abuzuri?
-Vă rog să nu vorbiţi cu mine, eu sunt la opriri. Mergeţi la colegul de la maşină.

Un minut mai târziu, aplecat la geamul maşinii, ca la un ghişeu ambulant:
-Bună ziua, vă rog frumos să mă ajutaţi, vreau să vă aduc la cunoştinţă un abuz: agentul de acolo m-a oprit pe motiv că am avut 82 km/h la 100 de metri de intrarea în localitate. Am circulat pe întreaga distanţă a localităţii în spatele unui şir de căruţe pe care nu le-am putut depăşi în siguranţă. Am mers cu 30 la oră. Vă rog să mă ajutaţi cu situaţia asta!
-Actele dvs., vă rog! Aşa... hmm... Păi ce facem, domnul Mihăiţă, cu radarul ăsta?
-Domnule, eu am treabă, eu am serviciu, vă rog să nu mă luaţi cu miştouri de autobază. S-a comis un abuz, mă ţineţi aici...
-Domnul şef, viteza legală în localitate este de 50 km/h!
-Pe maşina dvs. scrie "Siguranţă şi încredere", deci ar trebui să înţelegeţi că există o zonă de frânare în dreptul intrării în localitate. Afară merg cu 90 şi, iată, după numai 100 de metri, aveam 82, în cazul în care radarul merge corect. În pădure, nu case, nu nimic. Asta dovedeşte bună credinţă, respect pentru lege şi aşa mai departe, în vreme ce dvs. acţionaţi abuziv, în dispreţul legii. Vă rog, am treabă. Asta nici măcar nu e maşina mea, e maşină de serviciu. Vă rog să vă uitaţi.
-Bine, domnul şef, eu te înţeleg. Dar ce facem noi cu fotografia asta de la aparatul radar?

Oct 4, 2013

Mesaje graffiti. Bansky

”Tot ce face Dumnezeu este să ne supravegheze și să ne omoare când devenim plictisitori. Niciodată, dar niciodată nu trebuie să devenim plictisitori.” ― Chuck Palahniuk, Invisible Monsters



Albastru de Maroc



Stabileşte-ţi valoarea

Notă către sine: spune-mi ce preţuieşti ca să ştiu cum să te preţuiesc. Cred în fiinţa ta axiologică. Cred că întreaga alcătuire a oaselor, nervilor şi conceptelor tale este clădită pe structura valorilor pe care le ai.

Mai mult îmi pasă dacă îţi doreşti să fii puternic decât dacă te-ai născut puternic. Mai mult contează efortul de a fi bun decât bunătatea ignorantă şi mai mult valorează dragostea de înţelepciune decât înţelepciunea în sine. Vorba scriitorului: "Crede-l pe cel care caută adevărul, nu pe cel care l-a găsit!"

Apar tot timpul aceste momente în care te întrebi ce drum să alegi, într-o lume care se mişcă atât de repede, încât nu mai avem timp să montăm indicatoare de direcţie. Alergi, te agiţi, te îngrijorezi. Te uiţi din când în când la horoscop, te întrebi din când în când ce e bine să faci.

Dar mai ales te întrebi ce cauţi tu în situaţia asta... care e scopul final. Sau ce ţi-ai fi dorit cu adevărat să faci şi ce faci efectiv. Sau ce schimbare ar trebui să faci, în viaţa asta fără hărţi şi fără busole.

Vrăjitoarele trăiesc de pe urma prostiei acelora care-şi închipuie că viitorul poate fi întrezărit. Şi dacă acest lucru e posibil, atunci vreau să văd în viitor dacă am ales calea care îmi place. Totuşi, viitorul nu există, nimeni nu poate vedea ceea ce nu există (ştiu că sună aiurea, dar unii oameni pur şi simplu mustesc de prejudecăţi stupide).

Valorile noastre reprezintă busola noastră, reperul după care ne putem ghida pentru a ne întâlni, în viitor, cu noi înşine şi a fi mulţumiţi de parcurs şi de destinaţie. Totul începe şi se termină cu o ierarhie de valori. Şi niciodată nu e un efort inutil să-ţi notezi valorile.

Într-un fel stai de vorbă cu cineva care are inteligenţa în capul listei de valori şi într-altul cu acela care preţuieşte mai mult compasiunea. Într-un fel îşi va alege serviciul cineva care valorifică mai mult libertatea (bani, independenţă, autodeterminare, putere de decizie) şi altfel acela care valorifică în primul rând contribuţia (spirit de echipă, dezvoltare personală etc.).

Valorile sunt GPS-ul tău interior. Stabileşte-ţi-le cu grijă şi urmează-le cu fermitate. Acesta este singurul mod în care cel care vei fi mâine se va putea uita înapoi cu mulţumire la tine, cel de acum. 

Oct 2, 2013

Dansatori printre noi

Donaţii pentru Armata Salvării în Rockefeller Center, NY
Claire Conaty din Seattle

Oct 1, 2013

Fericirea cu răspundere limitată

Sunt din ce în ce mai convins că fiecare se naşte cu o anumită capacitate de a fi fericit şi o anumită capacitate de a suferi.

Pe lângă aceasta, fericirea noastră este influenţată şi de condiţiile obiective ale vieţii, precum relaţiile, banii, aspectul fizic, educaţia etc.

Mulţi oameni acordă o importanţă exagerată acestor condiţii, din punctul de vedere al fericirii, cu toate că numeroase studii ştiinţifice (de exemplu cele coordonate de Sonja Lyubomirsky) dovedesc că ele au o pondere de numai 10% în tabloul general al fericirii umane.

Cu alte cuvinte, o schimbare în condiţiile noastre de viaţă nu schimbă prea mult şi nici măcar pentru mult timp cât de fericiţi ne considerăm. Oamenii fericiţi nu sunt fericiţi pentru că au bani, educaţie, resurse şi aşa mai departe. De asemenea, obţinerea tuturor avantajelor care ne lipsesc nu va creşte şi fericirea noastră, decât într-un anumit orizont de timp şi într-o anumită limită - destul de reduse.

Un alt cercetător, Daniel Gilbert, arăta chiar că două evenimente care sunt de obicei considerate ca influenţând fundamental, decisiv şi pentru totdeauna fericirea umană, o lasă în realitate neschimbată la un timp după producerea lor.

Este vorba, pe de o parte, de un accident care a dus la paraplegie şi, pe de altă parte, de un câştig uriaş la loterie. Cei doi, "nefericitul" accidentat şi "fericitul" câştigător nu au fost la fel de fericiţi între ei, dar, la un an după eveniment, au fost la fel de fericiţi precum înainte de eveniment.

O celebră rugăciune, atribuită Sfântului Francisc din Assisi, cere "serenitatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a şti diferenţa dintre ele".

În cazul nostru, ne putem întreba: de vreme ce nu pot schimba predispoziţiile genetice, iar condiţiile obiective ale vieţii sunt mai degrabă din categoria celor de acceptat cu serenitate, ce pot face efectiv pentru a fi mai fericit?

La urma urmei, când a fost întrebat care este calea spre fericire, Buddha a răspuns: "Niciuna: fericirea este calea!" Nu e un scop, aşadar, ci o condiţie a împlinirii. Ceva deci trebuie să putem face, cu prioritate şi urgenţă.

Sep 30, 2013

Maeștrii timpului

Oare când a început nevoia oamenilor de mai mult timp? A fost cândva o vreme, evident, când oamenii făceau pur și simplu ceea ce natura și viața îi îndemnau să facă. Trăind în același ritm cu zilele și nopțile, cu ploile și vânturile, cu primăverile și toamnele, singurul management al timpului de care aveau nevoie era mișcarea Pământului și cunoașterea vârstelor. Cu vorbele scriitorului, timpul avea nesfârșită răbdare.

Și apoi au apărut calendarele, agendele, sau listele cu lucruri de făcut. Oamenii și-au născocit oficii, iar
activitatea lor nu mai avea o singură dimensiune (procurarea hranei). Au început să facă tot soiul de lucruri a căror urmărire nu mai ținea de bunul simț sau de vreo succesiune naturală a evenimentelor.

Originea organizării timpului se află în căutarea unei soluții la tendința firească a oamenilor de a pierde din vedere obligațiile impuse. Într-un mod cât se poate de logic, ceea ce nu e natural să fac, este natural să nu fac. Rezolvarea a venit pe calea scrisului, cel mai vechi instrument al minții omenești. Au apărut calendarele și agendele de toate soiurile.

Aglomerarea agendelor a dus, în lumea industrială, la apariția managementului propriu-zis al timpului, axat pe prioritizare. Stabilirea priorităţilor a rămas până în ziua de astăzi marea artă şi subtila ştiinţă a oamenilor ocupaţi. Este mult mai mult decât ingineria aşezării unor activităţi pe o linie a timpului.

Modul în care ne stabilim priorităţile are mult mai multă legătură cu ceea ce ne dorim de la viaţă decât cu programarea timpului. Cele mai performante sisteme de management al timpului pe care le cunosc pornesc de la stabilirea unei misiuni cât mai clare pentru fiecare dintre rolurile îndeplinite de cineva de-a lungul unei săptămâni. Ele fac pentru un om ceea ce face strategia pentru o organizaţie.

Sep 27, 2013

Cum se câştigă o controversă

Am aflat, recent, despre un studiu foarte complicat, efectuat direct asupra creierelor unor susţinători ai celor doi candidaţi la preşedinţia Statelor Unite în campania electorală din 2004. Susţinătorii lui Bush urmăreau fragmente din discursurile lui Bush, iar susţinătorii lui Kerry îl urmăreau pe favoritul lor, în vreme ce creierele le erau investigate în amănunt şi în timp real cu aparatura medicală performantă a laboratoarelor americane.

Punctul de interes al studiului privea momentele în care politicienii se contraziceau pe ei înșiși, când erau inconsecvenți sau lipsiți de logică. Cu alte cuvinte, fragmentele de discurs erau alese special pentru a scoate în evidenţă inconsistenţa discursurilor celor doi contracandidaţi.

Rezultatele studiului au arătat clar că, atunci când candidatul preferat vorbea prostii, zonele din creierul susţinătorului responsabile cu gândirea logică îşi încetau pur şi simplu activitatea! Cea mai avansată și dezvoltată parte a creierului omenesc se oprește efectiv din funcționare într-o situație de acest fel.

În acelaşi timp, creierul susţinătorului îşi activa automat mecanismele de reacţie rapidă în caz de pericol sau atac (cunoscute şi ca reacţii de tipul "luptă sau fugi"). Aceste mecanisme sunt specifice unei formațiuni mult mai primitive a creierului, cunoscută și sub numele de creier reptilian.

Studiul americanilor a dovedit că oamenii, atunci când observă că nu au dreptate, sau că părerile lor sunt contrazise, încep să devină automat agresivi şi reactivi, încetând totodată de a mai fi logici şi rezonabili.

Atunci când o controversă începe, reacţiile noastre automate nu se îndreaptă către modalităţile de argumentare mai eficiente, ci către anihilarea, cu orice preţ, a adversarului. Chiar şi cu preţul de a fi inumani, distructivi sau ridicoli. Pur și simplu, atunci când contrazici pe cineva, îi blochezi mecanismele de înțelegere, activându-le totodată pe cele de tip emoțional-agresiv.

Astfel, pe baza cercetărilor, putem elabora un răspuns scurt şi unul lung la întrebarea: cum să câştigi orice controversă?

Răspunsul scurt este: recurge la cele mai inumane mijloace de rezolvare a conflictului! Adică, dacă tot ce te interesează este să câştigi disputa, de ce te-ai mai învârti în jurul cozii, în loc de a trece direct la fapte, pieptiş?

Elementul principal care distinge arta de ne-artă

M-am întrebat adesea dacă nu cumva e mai bine să fii prost şi să te bucuri, extaziat, de toate imbecilităţile pământului, în loc să gândeşti şi să ajungi dezamăgit, în cele din urmă, de manifestările zilnice de insuficienţă mintală care trec drept acte culturale, educative sau administrative. 

Problema e că procesul prin care ne cultivăm minţile nu prea mai poate fi inversat fără aportul vreunei drame nedorite. Nu mai poţi să dez-citeşti cartea, nu poţi să dez-asculţi un concert, nu mai poţi acoperi cu praf gros de ne-simţire ceea ce ai simţit în preajma unei opere de artă.

Deschizi radioul, deschizi televizorul, deschizi o revistă şi, în calitate de om educat, n-ai decât să suferi. Eşti violent izbit de subcultură, de kitsch, de pseudoartă. Un minim de educaţie artistică în ţara asta echivalează cu un interminabil surghiun.

Pe de altă parte, există şi ciudăţenia unor fanatici ai culturii, pentru care tot ce nu e Bach e zgomot, tot ce nu e Shakespeare e grosolănie, tot ce nu e Spinoza e balamuc. Unde e echilibrul corect? Ce face arta să fie artă? 

Încerc un răspuns simplu, fără concepte axiologice şi fără judecăţi de ontologie a obiectului artistic. Arta este exprimarea potrivită şi elevată a unui sentiment unic şi special în felul său. Astfel, ea poate fi mult mai uşor distinsă de ne-artă prin ceea ce nu este şi nici nu poate fi.

Arta nu este niciodată expresia directă a unui sentiment (sau emoţie, stare). Versuri de tipul: "Când noaptea vine/ te vreau lângă mine" nu se califică nici drept artă şi, în opinia mea, nici drept mesaj public. 

Sep 11, 2013

Când vine toamna

Am aflat dintr-un text al lui Ion Minulescu, din presa bucureşteană de acum mai bine de-un veac.

“Pentru a ne încredinţa că am intrat cu adevărat în toamnă, n-avem decât să privim Calea Victoriei.
Pentru schimbarea anotimpurilor, bucureştenii n-au indicator mai precis, mai plăcut şi mai puţin costisitor decât această stradă ciudată, care, asemenea unei femei galante, nu se înşală niciodată de toaletă şi niciodată nu întârzie de a se înveşmânta la timp în stofele şi culorile corespunzătoare capriciilor cerului nostru.
Rândunelele pot pleca, frunzele de nuc se pot scutura în tihnă şi bruma se poate aşterne cât mai groasă peste vii... Pentru bucureşteni însă, toate aceste simptome nu însemnează câtuşi de puţin un început de toamnă.
Cât timp pe Calea Victoriei se vor vedea încă pălării de paie şi bluze decoltate, Bucureştii n-au intrat în toamnă.” (Ion Minulescu, 1909)

Sep 9, 2013

A-i spune muzicii că e doar muzică

A discuta cu propriile sentimente,
a le implora mai întâi de toate să nu te ucidă,
aruncându-ţi privirea spre orizont,
ca şi cum ai putea vedea până la podul de peste Styx.

A rămâne în mijlocul lor ca într-un labirint răsturnat.

A te preface mai apoi plictisit de vechile lor drame,
a-i spune sufletului că e doar suflet,
a-i spune muzicii că e doar muzică,
a privi amintirile cum merg pe străzi târând în spate oameni,

Ce bine este să poţi folosi glasul poetului pentru versurile tale de nepoet!

Ca râurile care nu-şi mai pot separa apele,
ca aştrii care nu-şi mai recunosc fiecare lumina,
ca arborii toamnei cu frunzele pierdute,
emoţiile noastre de toamnă.


Aug 22, 2013

Drumul prin junglă

Când te deplasezi prin junglă cu mijlocul de locomoţie rapid şi accesibil, liana, trebuie să ţii cont de două minime principii de utilizare.

Liana trebuie ţinută foarte strâns ca să nu cazi. Asta e destul de simplu dacă natura te-a echipat cu tot ce-ţi trebuie.

Cu toate acestea, la capătul traiectoriei, trebuie să-i dai drumul lianei de tot înainte de a te apuca de următoarea liană. Asta nu mai e chiar atât de simplu.

Vezi tu, în toată această junglă, sunt sunt unii care au căzut din pricină că nu au apucat liana suficient de bine. Sunt însă puţini. Şi cei mai mulţi dintre ei nu păţesc mare lucru, se ridică şi se caţără pe altă liană.

Dar e plină jungla de cei care nu au avut curajul să se desprindă şi care stau pe loc, atârnaţi de liane care au încetat de mult să se mai balanseze.

Aug 6, 2013

Ultima piesă din puzzle

La ora 6 dimineaţa, în metrou, doi copii făceau o gălăgie insuportabilă pentru mulţimea de călători nedormiţi şi stresaţi. O nouă zi de muncă începută prost. Tatăl lor se afla acolo, cu ei, asistând nepăsător la demonstraţia de nesimţire şi impertinenţă a progeniturior lui, fapt şi mai revoltător.

Scena e povestită de Steven Covey, care s-a întâmplat să fie aşezat pe scaun exact lângă acel tată
nepăsător. La un moment dat, când era limpede pentru toată lumea că au suportat destul, s-a întors către om şi i-a reproşat că nu vorbeşte cu copiii, că nu le spune ce e permis şi ce nu într-un mijloc de transport.

Omul s-a întors spre el cu o privire pierdută şi, parcă trezit dintr-un vis, i-a răspuns: "Da, vă rog să mă iertaţi, cred că ar trebui să le spun ceva, dar nu-mi dau seama ce ar fi potrivit acum. Noi ne întoarcem de la spital, unde mama lor a murit în urmă cu o jumătate de oră."

Ultima piesă din puzzle schimbă înţelesul întregului tablou. Dar nu şi tabloul. De câte ori nu se întâmplă ca un amănunt să schimbe ce simţim într-o anumită situaţie, într-atât încât să modifice şi sensul lucrurilor? De fapt, ceea ce fac astfel de amănunte este să ne sensibilizeze către a vedea lucrurile dintr-o altă perspectivă.

Ultima piesă din puzzle poate schimba nu tabloul în sine, ci doar unghiul de vedere. Nu schimbă imaginea, ci povestea pe care o spunem despre imagine. În spatele fiecărei realităţi se află sute de poveşti şi paradigme posibile. Niciuna nu este neapărat adevărată.


There was an error in this gadget