Jan 30, 2013

Porumbelul alb

Pentru că eşti un porumbel alb între guguştiuci şi pentru că ştii asta, de aceea ţi se pare că ai probleme.

Ai uneori  sentimentul acela bizar de singurătate în lume pentru că guguştiucilor nu li se pare normal să ajute un porumbel alb.

Ei îl admiră şi îl invidiază şi aşteaptă de la el un îndemn.

Te izolezi câteodată simţind simultan că ei nu te merită şi că tu nu îi meriţi. Deseori îi dispreţuieşti, nu pentru că nu sunt ca tine, ci pentru că nu-ţi respectă suficient nobleţea.

Totuşi, de atâtea ori te-ai trezit că-i invidiezi, că poate ar fi fost mai bine să fii şi tu ca ei. Nu e tocmai uşor să fii excepţional. Toate privirile sunt magnetizate de tine.

Eşti un simbol, o efigie, un etalon.

Nu te poţi pierde şi confunda în stol. Pentru ei, importanţa ta este indiscutabilă. De fapt, îţi doreşti să te iubească. Exact acest lucru care le este atât de dificil, pentru că un porumbel alb li se pare inaccesibil şi inabordabil.

Va veni momentul când te vor iubi... toţi aceia în care vei recunoaşte un suflet de porumbel alb.

E ca şi cum toţi aceşti guguştiuci te-ar ruga permanent: "Dă-ne un semn că existăm pentru tine! Te rugăm mult, porumbel alb, nu privi doar cerul, uită-te şi la noi!"









Jan 23, 2013

Vorbe din generală

Sunt din generaţia de graniţă care a făcut liceul în libertate, iar şcoala generală în regimul socialist. Căzând, "cortina de fier" a lăsat să cadă o altă cortină, pe scena memoriei, între cele două epoci. Acum, după mai mult de douăzeci de ani, orice amintire de dincolo de 1989, din copilăria noastră, nu mai seamănă cu nimic din universul actual.

Nu am talentul să descriu epoca, mai ales văzută prin ochi de copil, dar îmi amintesc vorbe. Erau zilele Pieţei Universităţii când profesorul Florin Răceanu ne-a proorocit că vin vremuri grele, de care-pe-care. "Voi sunteţi generaţia care are şansa să se agaţe de ultimul vagon al trenului. N-o să se mai facă şcoală, o să se facă afaceri. Dispare omenia."

Când anunţul că "dictatorul a fugit" a făcut înconjurul ţării, eram la Voineasa, în tabără. Îmi amintesc excesul de zel al unui copil care ne lua pe toţi de gulere, urlând: "Băăă, a fugit Ceauşescu, băăă!" L-am întrebat: "Şi ce te isterizezi aşa?" Şi mi-a explicat, într-un fel care mi s-a imprimat în memorie: "Tu nu ştii că nu poţi ieşi din ţară? Şi, ia spune, de când n-ai mai mâncat banane?"

Aveam treburi mai importante. Ascultam Milli Vanilli la mini-casetofonul lui Vasy Ionescu. Preocupările noastre înalte depăşeau epoca. La finalul clasei a opta, Vasy m-a întrebat: "Nu-i mai bine să fii cel mai tare la bătaie? Că, uite, să zicem că ieşi tu de la Harvard şi, când cobori scările ca un mare deştept, vine unu şi te pune-n cap!"

În clasa a cincea am făcut greşeala să îi spun lui Claudiu că numele lui Bruzli e, în realitate, făcut din două nume: Bruce şi Lee. Doamne, cât a putut să râdă de mine! M-a făcut de râs în faţa clasei: "Bă, eu nu zic că nu ştii engleză, poate ai dreptate că aşa se scrie. Dar ce, tu spui Brius Li? Eşti handicapat? Adică tu te-auzi? Cum o fi, moşule, cel mai tare la bătaie din toată lumea asta să fie unu Briiiius Liii. Dacă zici că vine să te bată Brius Li, maxim faci pe tine de râs, nu de frică. E Bruzli, frate!" Şi aşa a rămas.

Florin Dumitru către mine: "Boss, sigur mi-ai făcut teza aia de 7? Pe mine nu mă interesează generala asta, înţelegi? Eu atâta vreau, să iau 7 ca să trec, să nu rămân pe vară şi mă duc în Economic nr. 5: bucătar - ospătar. Acolo e bine. Şi, dacă ai probleme cu cineva, dacă te supără vreun fraier, boss, vii la mine şi-l spânzurăm de 368!"

Florin avea o înţelegere mai bună a lumii, se vede treaba. Tot el spunea: "În România, trebuie să faci schema x la pătrat ca să reuşeşti să-ţi iei carne. Dacă te duci tu în America la coadă şi ceri 3 kg de carne, te iau ăia la mişto, dă-te-n moloz, că ai venit de la foame!"

Sorin Tudor nu ştiu dacă avea o înţelegere la fel de adâncă, dar se exprima elevat. Şi era singurul de la noi din clasă care citea ziare, în clasa a 3-a. În acea perioadă, era responsabil cu închiderea uşii la sfârşitul orelor, pentru a preveni situaţia în care golanii ca noi ar fi rămas în clasă să spargă geamuri sau să distrugă bănci. Tudor era înalt. Stătea în ultima bancă de la fereastră. Şi, după ultima oră, când ne strângeam ghiozdanele, o voce mai groasă ne grăbea, din spate: "Evacuaţi clasa! Evaporaţi-vă urgent!" (încă o dată: clasa a3-a!)

Coborând în timp atât de mult, mi-o amintesc şi pe tovarăşa Maioru, plângând într-una din zile, scenă memorabilă în primul rând pentru intensitatea ei emoţională. Am întrebat-o de ce plânge, dar nu se putea opri să ne răspundă. În cele din urmă, ne-a arătat două sute de lei, sau trei sute, spunându-ne că ăia sunt toţi banii pe luna respectivă. I se oprise din salariu pentru nu ştiu ce motiv.

Dar, ca să închei postarea pe o notă veselă, eram la română într-a 5-a şi avusesem de învăţat pe de rost tabloul luptei din "Scrisoarea III" de Mihai Eminescu. Eu, care ştiam majoritatea poeziei de mic, nu mi-am făcut griji. M-a ascultat, ştiam lecţia, dar nu memorasem exact acele versuri şi i-am promis că, "până mâine", le voi şti. Am prins-o însă într-o zi proastă pe tovarăşa profesoară Jianu, care mi-a spus: "Bine, te ascult mâine. Uite, îţi pun şi dată!" Eu am răsuflat uşurat, la care ea a adăugat: "Dar azi ai 4!" Moment istoric. Nu mai luasem eu astfel de note. Acasă nici nu am avut curajul să zic. Bunicul m-a întrebat cum a fost la şcoală. Am bălmăjit chestiunile obişnuite. M-a întrebat dacă am luat vreo notă. Am minţit. Şi zice: "Dar 4 de la română, cum l-ai luat?" Două şocuri în aceeaşi zi e mult. Am tăcut. Bunicul mi-a explicat misterul: "Eram pe balcon acum câteva minute, când au trecut câţiva dintre colegii tăi pe-aici, prin faţa blocului, m-au recunoscut şi mi-au strigat: «Bună ziua, Cuza a luat 4 la română!»"

Jan 20, 2013

Lumini istorico-fantastice

În clipele calme ale zilei, imaginaţia se mai răsfaţă din când în când recompunând, cu măiestria unui regizor desăvârşit, fragmente de istorie culturală, mai veche sau mai nouă. Este cea mai dulce visare, atunci când spiritul se întoarce în vreme pentru a-şi explora propria legendă, cu zonele ei mai umbrite sau mai luminoase.

Iată-l pe Shakespeare murind, în aceeaşi zi cu Cervantes, la 23 aprilie 1616. Cel mai mare poet şi dramaturg al lumii s-a urcat la cer alături de cel mai mare romancier. Ce zi memorabilă trebuie să fi fost aceea pentru toţi îngerii care s-au adunat să-i întâmpine!

Era începutul unei noi lumi a culturii, pe care aceste două genii bune ale Europei o creaseră pentru noi şi în care încă mai trăim. Cu toate acestea, lumea reală a acelor vremuri era pentru oameni un mister, pe care literatura singură nu era în stare să-l scoată la lumină.

În acelaşi an, cu doar o lună înainte, cartea Despre revoluţiile corpurilor cereşti, a lui Nicolas Copernic, era trecută la Index de către Inchiziţie. Modelul heliocentric al Universului, aşadar nu al sistemului solar - căci mai avea să treacă un timp până să ne dăm seama că sfera „stelelor fixe” nu e un plafon, ci cuprinde alte infinite sisteme -, arătând felul în care se desfăşoară mişcarea de revoluţie a planetelor, aceşti „vagabonzi” ai cerului, după originea greacă a cuvântului planetă: rătăcitoare, a produs o revoluţie colosală în arhitectura spiritului omenesc.

Mai întâi, a răsturnat complet ordinea lumii, pe care vechii greci o numeau cosmos. Apoi, înlocuind complicatul model astronomic al lui Ptolemeu, a cimentat convingerea, pe care oamenii de ştiinţă o au până astăzi, că frumuseţea şi eleganţa sunt semne ale adevărului. Şi nu în cele din urmă, modelul copernician a fost dovada că mintea vede mai departe decât ochii. Luneta nu se inventase pe vremea lui Copernic.

În anul 1616, pe baza observaţiilor făcute cu luneta pe care de curând o inventase, Galileo Galilei scria o lucrare despre maree care confirma câteva dintre consecinţele teoriei lui Copernic. Deşi anul acesta cu multă încărcătură numerologică a adus interzicerea marelui model, se dovedise deja că matematica e un instrument mai fin, mai amplu, mai spectaculos decât luneta. Se demonstrase puterea spiritului omenesc şi importanţa capitală a libertăţii de conştiinţă.

Aflând despre cunoscuta sentinţă a Bisericii în cazul lui Galilei, un alt mare gânditior al lumii, locuind pesemne, în acea vreme, într-un cort militar de campanie, a decis să nu-şi mai publice voluminosul tratat despre lume, în care trata chestiuni de optică, dar şi de astronomie, aflate în acord cu modelul heliocentric. Este vorba despre Rene Descartes. El va publica totuşi, ceva mai târziu, introducerea la tratat, cunoscută sub titlul Discurs asupra metodei.

În 1616, Descartes îşi dădea licenţa. Mai târziu, în Discurs, avea să folosească termenul de „lumină naturală a spiritului”, care l-a făcut, astfel, precursorul unui întreg secol, supranumit al luminilor şi al Iluminismului ca eră culturală ce avea să vină. Mai apoi, îi va deveni şi el vecin lui Copernic în Indexul cărţilor interzise.

Lumina spiritului, lumina divină, aşa cum e invocată în Crezul creştin, şi lumina Soarelui erau totuşi, pentru minţile oamenilor din acea vreme, aproximativ acelaşi lucru. Şi probabil că aşa ar fi rămas multă vreme în conştiinţele noastre, ca un fluid subtil, misterios, de natură providenţială, dacă nu ar fi existat curiozitatea copilărească a unui june englez, Isaac Newton, care, într-o zi cu soare din anul 1670 a cumpărat de la un târg de ţară două prisme din sticlă.


Prismele se considera că, deşi incolore în aparenţă, induc în lumina incoloră şi pură a Soarelui acel spectru spectaculos. Newton a astupat o fereastră a dormitorului său, astfel încât să permită unei singure raze de lumină să intre în cameră, a trecut-o printr-o lupă, apoi printr-una dintre prisme, iar apoi a colectat spectrul de culori pe o placă cu găuri. Acestea lăsau să treacă prin ele lumina de câte o singură culoare. A trecut una dintre aceste raze colorate prin cea de-a doua prismă şi a observat că nu-şi schimbă culoarea. Dacă prisma ar fi fost cea care colorează lumina, atunci a doua prismă ar fi produs un nou curcubeu.

A luat o ciornă aflată la îndemână în cameră, un petic de hârtie pe care îşi făcuse unele însemnări fără legătură cu ştiinţa (erau despre Vechiul Testament) şi a schiţat grosier micul său experiment jucăuş. A notat alături, în latină, observaţia: Nec variat lux fracta colorem. Atât.

Se descoperise astfel o lege fundamentală a naturii. Lumina conţine în ea culorile. Lumina este alcătuită din particule! Cu această descoperire, Newton devenea, la 27 de ani, cel mai mare om de ştiinţă al planetei.

Experimentul său simplu avea să ofere omenirii laserele, hologramele şi fibra optică prin intermediul căreia ajunge la dumneavoastră acest text. Poetul Keats avea să-l acuze că i-a răpit luminii poezia. Nu era tocmai adevărat, întrucât spiritul acestor istorii continuă să lumineze până în zilele noastre.

Jan 16, 2013

Jumătăţi de gânduri

  • Sfaturile părinţilor sunt numai pe jumătate bune, pentru că ei doresc să fim împliniţi şi atât. Ele trebuie completate cu sfaturile copiilor, care doresc să fim împliniţi şi să împlinim în acelaşi timp. E mai uşor să urmezi o tradiţie decât să o creezi.
  • Misiunea povestitorului este să creeze un conflict, chiar dacă face asta pe calea rezolvării unui alt conflict.
  • Marea slăbiciune a tuturor zeilor este lăcomia. Niciodată nu se satură. Dacă ar avea moderaţie, ar putea fi veşnici. Dar nu ar mai fi veneraţi.
  • Nu are sens să vorbim decât cu dragoste sau despre dragoste. Orice alt subiect deviază de la scopul fundamental al limbajului şi comunicării.
  • Problema cu rezoluţiile de anul nou este că ele nu funcţionează. Adică nu produc efecte pozitive, pentru că, dacă scopul lor ar fi să ne streseze şi să ne răpească bucuria unui început, atunci aş putea spune că funcţionează destul de bine. Zece zile mai târziu, când îţi dai seama că nu se rezolvă de la sine, rezoluţiile de anul nou apar în adevărata lor lumină şi se transformă în sarcini. Aşadar, în loc de a ne simţi bine şi a ne lua un avânt emoţional bun, profitând de spiritul sărbătorilor, noi ne luăm sarcini. Grozav! 
  • Copilul îşi doreşte să fie adult şi adultul copil. Pe bâtrâni nu-i invidiază nimeni. De ce? Doar ei reprezintă reuşita în viaţă.
  • Câştigătorii epocii noastre sunt cei cu emoţiile amorţite: de droguri, de diete, de rutină, de bani, de modă şi de muncă. 
  • Lacrimile pot avea gust bun atunci când onorează existenţa unui om care a făcut pentru ceilalţi mai mult decât au făcut ceilalţi pentru el.
  • Plăcerea de a dărui este un aspect al bunătăţii. Celălalt aspect este să ştii să primeşti. În aceeaşi măsură.
  • Există o "parte întunecată a lunii" în fiecare dintre noi. Cum arată ea? Făcând abstracţie de detalii, ca şi partea luminată.
  • Contează egal să nu fi deranjabil pe cât contează să nu deranjezi.
  • Sufletul trebuie menţinut fierbinte şi umed. Orice semn de uscăciune sau răcire trebuie rezolvat pe loc. Citeşte o poezie. Spune o rugăciune. Ai milă de tine.
  • Dureroasa lipsă de chef!
  • Un singur lucru nu este cu putinţă la Dumnezeu: să găsească vreo urmă de sens în legea achiziţiilor publice din Românica.








Jan 15, 2013

Ghitara


O doare un cântec, dar ea... e ghitară
şi nu îndrăzneşte-n acorduri oculte
să tacă, deşi mai urmează să doară
şi nu vine nimeni s-asculte.

O doare un cântec, 
dar totuşi îl cântă
cu tremur adânc, obsedant, congestiv
ghitara de lemn se-ncordează, plăpândă,
şi lumea se schimbă în portativ.

Otrava din note pătrunde în frunze 

şi-n aerul alb fulguind întrebări
minore şi vagi, amintiri nerăspunse
şi narcotizante-alteori.

O doare tăcerea... 
Şi cântecul este
oraţie mută topindu-se-n riduri,
în lemnul ghitarei vibrează-o poveste 
şi nu vine nimeni s-o spargă de ziduri...
Şi nimeni nu vine s-o spargă de ziduri.


Jan 10, 2013

Casă de idei

Casă de idei, iubito, ţie
îţi aşez în jur şi, cam pieziş,
voi deschide, drept acoperiş,
un volum micuţ de poezie

Şi aştern din vise un covor,
din cuvinte calde masa noastră
şi din rugăciuni îţi fac fereastră
şi un scrin din amintiri şi dor.

Construiesc pereţii dintr-un gând
şi aşez pe ei tablouri mici
ca atunci când ochii îţi ridici
să te vezi în arta lor râzând.

Vom avea în jur şi o grădină
cultivată din dorinţa ta
şi în care, cât vom exista,
vom planta mlădiţe de lumină.

Cu sentimentale materiale
casă de idei îţi construiesc
şi voi fi, ceresc şi pământesc,
Arhitectul fanteziei tale,

Mihai Cuza, 
ianuarie 2001









Sonet

Se pierd în timp ţinuturi şi imperii
din cronici astăzi numai înţelese,
nici nu mai are rost să te mai sperii:
de lumea noastră cui o să-i mai pese?

Cine va aminti povestea noastră?
Cine va crede versurile mele?
Când spun de-aroma ta de mare-albastră,
parfum urcând pe raza unei stele,

când spun că eşti licoarea mea fierbinte,
că aerul ar vrea să te respire,
ai noştri cronicari vor spune: minte,
n-au existat, e doar închipuire.

Dar vremii noastre îi va duce dorul,
chiar dacă n-o va crede, viitorul.

Comedie, lichide şi temperamente

Ce legătură există între teatru, medicină şi psihologie? Şi unde se dovedeşte arta superioară ştiinţei?

Umorul se trage, etimologic, dar şi ca gen dramatic, din teoria umorilor a lui Hippocrate.

Patru erau umorile (fluidele din corp) care, conform psihologiei acceptate în perioada clasică a teatrului, defineau ceea ce noi azi numim temperamente:
  • sângele - sangvinicii
  • limfa, adică flegma - flegmaticii
  • vezica biliară, adică fierea sau colecistul - colericii
  • bila neagră (din gr. μέλας/melas - negru şi χολή/chole - fiere) - melancolicii
Pentru multă vreme, comedia a însemnat expunerea acestor temperamente în starea lor cât mai pură, nediluată, aşadar rizibilă. Personajele erau distinct dominate de una dintre umori, ceea ce le definea personalitatea. 

De altfel, în teatrul primitiv italian, actorii purtau măşti care le ilustrau mai bine caracterele decât jocul viu.


Sangvinicul e cel mereu vesel şi exuberant ca sângele. Flegmaticul e cel mereu plictisit şi suficient (limfa e leneşă, nu are o inimă a ei ca sângele). Colericul e nervosul, mereu supărat, mereu îndurerat, dar tonic. Melancolicul e cel scârbit de tot, îndurerat şi atonic, rupt, terminat.


Ăştia sunt oamenii văzuţi de oameni. Motivele de râs ale lumii.


Teatrul care s-a făcut în Europa începând cu secolul XVII însă, a consacrat un tip de personaje mai aproape de realitate. Shakespeare nu pune în scenă astfel de "umori". 


Astăzi, personajele construite "umoristic", în sensul lui Hippocrate, sunt complet uitate în domeniul culturii în genere, pentru că nu reprezintă pe nimeni. Am fi scârbiţi să vedem astfel de personaje în teatru, cu excepţia folosirii lor ca ilustrare a unei concepţii primitive despre om.


În artă, umorile au aceeaşi valoare de expresie ca desenele copiilor mici, cu oameni făcuţi din beţe.


Totuşi, psihologia a rămas la acel nivel. Sigur, mă refer la psihologia academică, oficială, care îşi maschează imensa inutilitate cu o morgă lugubră şi argumente de autoritate. Care scoate din facultăţi specialişti în nimic, dar cu măşti colorate pe figuri.

Jan 8, 2013

Două legi ale super-bogaţilor

Cred foarte mult în capacitatea fiecărui om de a-şi depăşi condiţia, prin stabilirea de obiective irezistibile, strategii consistente, urmate de acţiune masivă şi concentrată.

De asemenea, cred în influenţa fundamentală pe care circumstanţele în care venim pe lume - de la ocupaţia părinţilor, localitate, ţară şi cultură, până la caracterele genetice, anturajul din copilărie sau tipurile de maladii mentale ale profesorilor - o poartă asupra întregului nostru destin.

Când vine vorba de bani, am mai vorbit şi vom mai vorbi despre micile şi importantele nuanţe, precum diferenţierea fină dintre active şi pasive, care fac diferenţa între cei cu oarece bani şi cei cu adevărat prăpădiţi.

Între cei cu bani, însă, şi cei cu exagerat de mulţi bani, diferenţa nu ţine decât de două aspecte, universale, controversate, interpretate diferit în diversele sisteme de gândire politică, dar nu mai puţin fruste şi clare.

Primul este că banii exagerat de mulţi nu se fac de unul singur, ci în haită. Fireşte că haită e un cuvânt defăimător, negativ, dar exprimă probabil cel mai bine realitatea.

E vorba de grupuri al căror interes, remarcat de altfel chiar şi de Adam Smith, în celebra lucrare care a împlinit 250 de ani - este defavorizarea competiţiei libere, în dezavantajul consumatorilor, şi de a-şi însuşi deci un surplus nemeritat în profiturile lor.

Al doilea este că banii exagerat de mulţi nu se obţin de la bogaţi, ci de la cei mai săraci dintre oameni. Poate părea paradoxal, dar ţinta, intenţionată, a tuturor haitelor de bani exagerat de mulţi este cea mai de jos pătură socială.

Bunurile de bază şi cele obligatorii, alături de viciile "de bază" sunt sursa banilor exagerat de mulţi. Tocmai de aceea, legăturile dintre aceştia din urmă şi lumea politică sunt decisive şi irecuzabile în oricare civilizaţie.




Jan 4, 2013

O lume de garduri

Nu ai ştiut că, dacă treci de gard,
o lume de garduri te-aşteaptă afară.

Poţi avea o problemă cu cele atrăgătoare
în spatele cărora niciodată
nu vei şti ce se petrece.

Şi nu spun că ar conta ce se petrece,
tu îţi vei vedea de drum înainte.

Şi nu spun nici măcar să te aşezi
şi să ridici un gard la rândul tău,
atâta timp cât mai crezi în lumina lumii.

Şi nu spun pe unde e bine să mergi,
vei vedea multe şi vei avea timp să te convingi
asupra drumurilor cu final fericit.

Dar ai grijă, măcar din când în când,
şi nu-ţi lăsa inima să se prăfuiască,
să nu se iscălească pe ea orice trecător.







There was an error in this gadget