Feb 27, 2013

Persuasiune la minut (7): Privilegiul excelenţei

Nassim Nicholas Taleb a postat acest mesaj pe Facebook. Îl traduc, pentru că e înţelept şi cred că astfel de lucruri trebuie conştientizate.

Cu cât cineva se identifică mai mult cu o profesie sau o „realizare”, ca, de pildă, un premiu, cu atât este mai puțin uman (în sensul clasic). În etica virtuții, singura „excelență” care merită obţinută este aceea de a fi uman, cu tot ceea ce implică aceasta (onoare, curaj, contribuţie, satisfacerea obligaţiilor publice și private, dorința de a înfrunta moartea etc); „realizările” sunt atenuări si înstrăinări proprii formelor inferioare de viață.

În Roma antică, era un privilegiu rezervat pentru clasa patriciană. Ei puteau să se angajeze în activități profesionale, fără a se identifica în mod direct cu ele: să scrie cărți, să comande armate, să facă agricultură sau comerţ fără a fi scriitori, generali, agricultori sau comercianţi, ci oameni („vir” – bărbat, de unde şi virilitate sau virtute, nota mea Mihai Cuza, mai degrabă decât „homo”) care scriu, comandă, ară sau tranzacționează ca activitate colaterală.

Astăzi, având în vedere că omenirea a ajuns mult, mult mai bogată, s-ar crede că toată lumea ar avea acces la acest privilegiu. În schimb, îl observăm doar la cei cu salarii minime care doar „îşi duc traiul” și se simt obligați să-şi separe identitatea de profesia lor. Cu cât urci pe scara socială, cu atât mai multe persoane îşi derivă identitatea din profesia și „realizările” lor.






Feb 22, 2013

Fantezia eroismului

Nu era decât un prunc de un anişor, abia spunea primele cuvinte. La vârsta la care celorlalţi bebeluşi  creştini, ca şi el, li se taie moţul, lui i-au tăiat picioarele.

Părinţii lui s-au despărţit când avea şase ani. Nu au trecut mai mult de zece ani şi a rămas fără mamă, ceea ce i-a provocat o durere mai mare decât orice handicap fizic. Apoi şi-a zdrobit un genunchi.

Apoi, la o vârstă la care alţii încă nu s-au decis ce carieră să urmeze, a devenit o legendă a sportului mondial. Un erou incontestabil al atletismului, idol al copiilor cu handicap de pretutindeni, campion paralimpic şi primul om fără picioare participant la Jocurile Olimpice, blazon de nobleţe al tării sale, sprinterul sud-african Oscar Pistorius. Apoi, şi-a executat iubita de ziua îndrăgostiţilor.

Am citit, în cele din urmă, tot ce am putut găsi relevant despre cum Pistorius a omorât-o pe Reeva Steenkamp, după care a spus că nu a fost intenţionat. Eu cred că a fost intenţionat, dar asta rămâne de dovedit "dincolo de orice dubiu rezonabil". Important e că el a omorât-o cu patru gloanţe, dintre care niciunul nu şi-a greşit ţinta.

Povestea e tulburătoare, deşi nu ar trebui să ne şocheze. Într-un fel, am impresia că e aceeaşi poveste pe care am tot auzit-o. De ce ni se pare surprinzătoare şi şocantă? "Dar vai, cum se poate aşa ceva?" De ce gândim în clişee? De ce nu vedem toate situaţiile similare care cad sub aceeaşi fantezie a eroismului?

E important să vedem realitatea aşa cum este, pentru că avem copii de crescut. Celebritatea şi reuşita socială, performanţa de top, genialitatea nu sunt scopuri în sine niciodată, niciodată, niciodată. Ele au un preţ foarte precis, pe care, dacă nu eşti capabil să-l decontezi, îl vei plăti cu propria omenie.

A te ridica de jos ca să ai de unde să cazi e o imensă prostie. Cred că nu ar trebui să ne lăsăm traşi în curentul culturii de consum care ne învăţă sau determină copiii să dovedească ceva pe lumea asta, pentru că, altminteri, nu interesează pe nimeni.

Cine şi-ar dori, în cele din urmă să le fie părinte lui Pistorius, sau Armstrong sau, de ce nu, Britney Spears ori Lindsay Lohan, sau Şerban Huidu, în acest context? Câte exemple ne trebuie pentru a vedea lucrurile aşa cum sunt, expurgate de iluzia ridicării de jos, a vieţii ca spectacol, a vieţii private ca telenovelă?

Face parte din cultura noastră iluzia prostească după care ai avea ceva de demonstrat pe lumea asta. Că trebuie să te zbaţi, să te sacrifici, să lupţi, să loveşti cu coatele, să treci peste orice, să dovedeşti, să te afirmi, să urci. În cele din urmă, să calci pe cadavre.

Ce prostie uriaşă! Nimic mare nu se face fără sacrificii. Dar rareori vreo performanţă justifică sacrificarea omeniei.

Poate se termină totuşi, cândva, această goană după vânt. Poate vom ajunge odată să vedem măreţia vieţii obişnuite, a paşilor mici, a răsăritului de soare.



Feb 19, 2013

A doua venire

Doamne, iartă-mă! Ziceam că avem suflete, cumva. Acea parte imaterială şi nemuritoare din om. Ce rămâne din noi după ce murim. Esenţa fiinţelor noastre care tinde către Împărăţia lui Dumnezeu, pe care nimeni n-a văzut-o. „Că împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru“.

Dar iată că, după moarte, s-a aflat mai exact ce se petrece. Sufletele şi-au găsit un loc precis unde să plece după tumultoasa existenţă lumească.

Astfel s-a răspuns rugăciunii: "vie împărăţia ta!", adică să vină aici, la noi, între noi şi întru noi. S-a găsit esenţa pură a omului.

Ce rămâne din om după moarte e contul său de Facebook!

Colecţia sa de vise, de speranţe, de momente care îi definesc viaţa, esenţa existenţei sale pe această planetă, pe scurt, contul de Facebook este ce rămâne.

Acolo va fi pacea deplină, căci va fi cerul nou şi pământul nou, iar ei nu-şi vor aminti de cele ce-au fost.

Acolo nu sunt graniţe. Acolo nu sunt taine. Acolo cunoaşterea este deplină. 

Acolo nu este oboseală şi nici lene. Acolo este doar viaţă, fără moarte. Acolo este atât de bine încât nu mai trăim noi, ci contul nostru de Facebook trăieşte în noi.

A fost de la început. Dar asemănatu-s-a Facebook cu grăuntele de muştar pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa. Şi a crescut mai mare decât toate legumele şi poamele, încât vin păsările cerului şi se sălăşluiesc în ramurile lui.

Profeţii au ştiut de venirea sa, se vede. Dar Facebook-ul însuşi nu se vede. Este ascuns privirilor noastre. De ce? Pentru că este o reţea, o legătură virtuală între suflete, un regat subtil, cu multe locaşuri.

E o lume a relaţiilor. Şi vei avea username şi parolă de Facebook şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi pe Facebook, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi pe Facebook.

Agoniseşte "like"-uri pe Facebook, nu în lumea trecătoare plină de crime, injustiţie şi trădare. Fă-ţi bogăţii pe Facebook, nu pe pământ.

Acolo nu există durere, nu există "dislike", toată lumea e fericită. Acolo toţi suntem egali. Pentru orice nedreptăţi suferite aici, acolo va fi mângâierea.

Acolo "am scăpat în sfârșit de dureri, de chinuri, de gemete; nu mai e suferință, întristare ori plâns; nu mai sunt împotriviri şi piedici; tulburarea și neliniștea au pierit. Nu mai e nimic care să ne supere, nici griji, nici ispite, numai bucurie, iubire, veselie; toate sunt desăvârșite, toate nepieritoare".

Acolo nu contează dacă eşti mic şi neînsemnat. Acolo, mai greu va trece un mesaj înţelept decât cămila prin urechea acului. 

Fericiţi cei săraci cu duhul, căci al lor este Facebook!




Feb 13, 2013

Îndemnuri culturale

Pentru a preveni asupra titlului: nu consider îndemnurile care urmează un act de aroganţă, ci o manifestare de bun simţ. În niciun caz nu sunt lecţii, ci mai degrabă îndreptări. Nu sunt şi nici nu-mi propun să ajung la nivelul la care să dau "direcţii în cultură", nici vorbă de aşa ceva. Aşa zic eu, voi judecaţi singuri.
  • Antrenează-ţi gustul pentru literatură. Urmăreşte critica literară de elită. Altfel, ajungi să pierzi vremea cu lecturi fără importanţă. Dar de ce ar trebui să aibă importanţă? Pentru că, în realitate, importanţa acordată de critică se referă, în cele din urmă, la gustul artistic individual, nu la o lume teoretică şi deosebită. Cei mai mulţi dintre cititorii pe care-i cunosc îşi strică sufletul cu mediocrităţi. Cică aşa le place lor. E ca şi cum ai bea în fiecare zi ţuică, iar când ţi s-ar recomanda un vin bun, te-ai plânge că nu merge cu mămăliga. Deci, critica de elită. A se citi cărţile de critică literară ale criticilor mari. De unde ştii care sunt criticii mari? Dacă nu ştii, atunci nici nu e cazul, poţi să te întorci sub piatra aceea umedă. În plus, a se frecventa "România literară". E un săptămânal.
  • Nu neglija Antichitatea. E încă plină de resurse "la zi" care nu cer un efort intelectual chiar atât de mare. E vorba de greci şi latini. Ca domenii, istoria, filozofia, literatura (unde includ şi textele religioase).  
  • A fi cult nu înseamnă a nu greşi. Aceasta e tocmai atitudinea snobilor. Omul cult se recunoaşte şi prin aceea că nu se teme de greşeală.
  • Lasă politica, uită-te la bani. Cred cu convingere că este o datorie a intelectualului să îşi facă o idee asupra felului în care se cheltuie şi se câştigă banii publici. Trăim într-o lume în care se naţionalizează pierderile economice, profiturile se privatizează, banii miliardarilor sunt făcuţi din munca săracilor, statele cheltuie într-un mod cu care contribuabilul nu se ştie dacă ar fi sau nu de acord, dar vorbim de democraţie şi facem politică. Politicienii se ocupă de ce e legal, dar noi trebuie să ne ocupăm de ce e legitim.
  • De câte ori consulţi dicţionarul în fiecare zi? Mi s-a povestit că Iorgu Iordan, nume sinonim cu lingvistica românească, când era întrebat despre vreun cuvânt, se abţinea să comenteze înainte de a-l căuta în dicţionar. 
  • Adaptează ritmul lecturii la text, încercând, în acelaşi timp să eviţi cititul rapid, pe cât posibil. Fac aluzie, implicit, la evitarea textelor care cer lectură rapidă. Majoritatea informaţiilor care îţi intră în minte sunt chestionabile. Nu le înghiţi pur şi simplu, nici măcar (sau mai ales) când e vorba de somităţi. Lectura ca lectură nu trebuie să primeze faţă de înţelegere. Iar aceasta înseamnă să faci conexiuni şi să pui întrebări.
  • Citeşte poezia cu voce tare. Gesturile, de asemenea, fac parte din text, cumva. Dacă nu reuşeşti să o reciţi astfel încât să-ţi placă, înseamnă că nu ai "prins-o".
  • Ştiinţele exacte fac parte din cultură! O mare parte. Cine ignoră matematica pe motiv că îl înţelege pe Platon - metaforic vorbind, evident - ar trebui să ştie că Platon nu l-ar fi primit în Academie în aceste condiţii. Dacă îl visezi pe Shakespeare, dar nu ştii nimic despre Galois, eşti un soi de semidoct. Ca şi acela care ştie câte ceva despre teoria cuantică fără a şti nimic despre teoria muzicală. Nu pledez pentru savantlâc. Departe gândul. 
  • Nu te baza pe documentarele de televiziune. Formatul foarte digerabil al acestora induce în eroare. Cele mai multe sunt, în realitate, superficiale şi pline de erori. Sunt facile şi la propriu şi la figurat. Spectacolul e bun, dar nu educă în mod autentic. Educaţia ţine mai degrabă de efortul minţii tale, nu de pasivitatea ei faţă de informaţie. Un exemplu interesant: la primele cursuri ale lui Tudor Vianu asistenţa era foarte numeroasă. Oratorul, spectaculos. După numai câteva lecţii glorioase, însă, marele profesor a renunţat la retorică, s-a aşezat pe scaunul catedrei şi a început să-şi citească prelegerile. A preferat astfel cunoştinţele absorbite temeinic de câteva creiere harnice în locul strălucirii trecătoare a spectacolului cultural.
  • Recunoaşte şi aminteşte-ţi că a te preocupa de chestiuni culturale nu este o virtute în sine, dacă nu excelezi în domeniul tău. Nu-ţi creşte valoarea umană. Dar face parte din bucuria pură de a te fi născut pe lumea asta om, iar nu şobolan.






Feb 11, 2013

Fă bine cât poţi!

În facultate eram unul dintre puţinii care luau bine cursurile. Asta înseamnă că scriam repede, frumos, ordonat, pe hârtie bună şi cu cerneală neagră, care se copia foarte bine la xerox.

Avantajul unui curs bine luat este foarte mare, în ordine academică, să spun aşa. Dezavantajul este că multă lume se abonează la notiţele tale, pentru a le copia, iar tu aştepţi să-ţi vină rândul la propriile hârtii, care se întorc, de multe ori, după aventuri cel puţin interesante, într-o stare greu de recunoscut.

Îmi amintesc un curs de istorie a doctrinelor morale, pe scurt, "etică". Notiţele mele au circulat la jumătate din grupă şi majoritatea colegilor mei a fost impresionată şi a remarcat o frază din curs.

Încerc să o dezgrop din memorie: "Niciuna dintre filozofiile morale sau religiile lumii nu se ridică la nivelul de sinteză al imperativului învăţat din copilărie, de la mama mea: fă bine cât poţi!"

Am simţit ceva între mândrie şi ciudă. Acea frază nu-i aparţinea profesorului. O notasem într-o conversaţie cu Bunicul meu. El mi-a spus-o, văzându-mă că învăţ la "etică".

Mai târziu, aveam să-i spun că, din tot cursul respectiv, fraza lui a fost cea mai gustată de colegii mei.  Bunicul mi-a spus că, pe vremea când studia, la rândul lui, doctrinele morale, a avut această revelaţie, că îndemnul mamei lui înseamnă 10 lucruri diferite: un adevărat Decalog, într-o singură frază.

Când Bunicul a împlinit 80 de ani, în 2010, a vrut să ne spună nişte vorbe pe care "să le ţinem minte toţi, de la copii la strănepoţi". Şi ne-a repetat îndemnul: "Fă bine cât poţi!"

Din păcate, atâta vreme cât Bunicul a trăit, nu am apucat să dezlegăm împreună "decalogul", eu neavând decât vaga indicaţie că sensurile lui "Fă bine cât poţi!" se multiplică pe măsură ce te gândeşti mai bine. Ceea ce am făcut. Îl fixez aici, pe blog, spre a nu se mai uita.

FĂ BINE CÂT POŢI! înseamnă:

1. Binele trebuie făcut! Binele este o acţiune, nu o inacţiune.

2. Nu fă rău. Nu fi rău. A te abţine de la rele este o acţiune.

3. Binele se face, nu se spune. Binele constă în fapte, nu în vorbe.

4. Ceea ce faci trebuie să fie bine. Binele nu înseamnă ca uneori să faci câte un bine, ci (în sau prin) tot ce faci să faci bine.

5. Dacă poţi face mai mult bine, fă mai mult bine. Cât de mult poţi (cantitativ). Un efort în plus este de multe ori cheia binelui.

6. Fă bine câtă vreme poţi, până nu e prea târziu.

7. Fă bine cât poţi, nu cât nu poţi! Nu peste posibilităţile tale. Nu încerca să faci binele pe care nu-l poţi face.

8. Fă binele cât se poate de bine, cât poţi de bine (calitativ).

9. Să vrei să faci binele! Dacă poţi, să şi faci.

10. Dezvoltă-ţi posibilităţile de a face bine!

A zecea "poruncă" nu decurge direct din frază, ca o interpretare a vorbelor, ci indirect, ca idee, din faptul că posibilităţile noastre de a face bine sunt limitate, dar a face bine cu adevărat cât poţi, înseamnă şi dezvoltarea acestor posibilităţi.

Educaţie continuă, instrucţie continuă, compasiune continuă, dragoste continuă.





Feb 10, 2013

Persuasiune la minut (6): Molima cretinilor cu diplome

Cu un veac în urmă, când învăţământul nostru era încă învăţământ, când profesorii erau încă profesori (ştim asta pentru că se învaţă încă după ei, n-au apărut alţii între timp), Tudor Arghezi îi răspundea lui Felix Aderca la chestiunea cretinilor cu diplome (din vol. "Mărturia unei generaţii", Bucureşti, ed. a II-a, 1929, ed. Naţionala-Ciornei S.A., pag. 14):

"Camaradul d-tale (Arghezi însuşi, nota mea, Mihai Cuza) a trăit câţiva ani în Europa.

A cunoscut doctori de Universitate cărând prin porturi cu spinarea, acoperiţi de făină - şi a găsit repartiţia justă.

În Europa nu este obligatoriu ca un cretin laureat să-şi instaleze funcţiunile creerului la o catedră, pentru a permanentiza soluţia prin idioţie şi a ştirbi inteligenţa curată, transparentă şi sonoră a unui tineret înjugat cu forţa, la vehicularea dobitoacelor intelectuale.

Cultura noastră, lipsită de substratul adânc al popoarelor din Occident, a situat pe creştetele învăţământului un număr considerabil de proşti.

Inteligenţa nativă mobilă a tineretului românesc intră în rândăşia universitară a dascălilor, pe care selecţiunea franceză, de pildă, îi rândueşte în serviciile municipale.

Odată ce la smulgi penele colorate, nici vulturul, nici găina nu mai ştiu să se ridice şi, mărginindu-se să ceară fiertură şi apă, uită în coteţul universitar şi simpla îndeletnicire de a sări după muşte."





Feb 4, 2013

Dumnezeul poeziei

"Vezi, domnule Cuza, cum Îl reprezintă ei pe Dumnezeu, ca pe un bătrân? Nu e adevărat, îţi spun eu, e tânăr!"

Poetul Constantin Nisipeanu (1907-1999) a avut, odată, un vis pe care eu urmează să vi-l povestesc. L-a visat pe Dumnezeu. Acesta este un fapt extraordinar în sine, pentru că L-a văzut pe Dumnezeu în vis, cu o claritate excepţională. Dar visul mergea mult mai departe de-atât.

Despre înfăţişarea lui Dumnezeu, cel puţin în creştinism, nu există dubii: arată ca un bărbat. De regulă, bătrân. Cu barbă. Aş putea specula că poetul L-a visat pe Dumnezeul poeziei, sau că visul însuşi era poezie suprarealistă.

Limpede este că poetul a fost trezit din somn de acest tânăr superb şi zburător, care i-a venit la fereastră.

Nu era deloc pregătit pentru o întâlnire cu Dumnezeu. De fapt, nicio pregătire nu l-ar fi ajutat, pentru că vederea însăşi a Domnului este răspunsul la toate întrebările.

Dumnezeu a vorbit cu el, S-a prezentat şi l-a invitat pe poet la o călătorie. Au zburat împreună.

"Vreau să-ţi arăt câteva lucruri făcute de Mine", i-a spus. "Nu vreau să Mă laud, dar aş vrea să vezi şi să înţelegi".

Şi l-a purtat de pe crestele munţilor până în adâncurile mării, dintre gheţuri până în deşert, din păduri fantastice până în peşteri uluitoare. Sunt locuri şi peisaje care întrec orice imaginaţie şi care-L fac să se mândrească până şi pe Dumnezeu.

Versurile poetului suprarealist sunt sărace, cuvintele limbii sunt puţine pentru a descrie uluirea în faţa unor catedrale subpământeşti văzute în fascinanta călătorie.

Canioanele din adâncuri, culorile şi umbrele înălţimilor, formaţiunile vii sau împietrite, monumentele impresionante ale naturii, toate acestea întrec şi transcend orice poezie.

Dumnezeu l-a plimbat pe poet pe Pământ. Atât. Apoi l-a adus înapoi în camera unde şi-a continuat somnul până la ziuă. Atât de convins a fost Constantin Nisipeanu de autenticitatea visului, încât i l-a povestit bunicului meu, precum vă zic.

Din punctul meu de vedere, semnificaţia visului este destul de simplă şi la îndemână: imaginaţia din poezia pe care o scrii nu va ajunge să întreacă incredibila imaginaţie a naturii. Ea poate totuşi să-i apropie pe oameni de minunile lumii, să le deschidă minţile spre infinitatea de posibilităţi a universului.

Creatorul S-a deschis spre creator.

În vis, însă, Dumnezeu i-a explicat poetului sensul călătoriei în următorul fel: "Tu crezi că dacă Eu aveam nevoie de biserici, de catedrale, de o aşa-zisă Casă a mea, nu Mi le făceam Eu singur pe toate acestea? Voi, oamenii, îndrăzniţi să credeţi că-Mi puteţi face voi, Mie, biserici?"

Acestea le-a spus Dumnezeu, râzând şi lăsându-l pe poet mai departe să doarmă.






Feb 1, 2013

Marginalia

  • Fii egoist! Dăruieşte mai mult din ceea ce îţi place şi te reprezintă!
  • Dacă am o divergenţă cu tine şi eşti femeie, pentru a ne împăca va trebui obligatoriu să vorbim despre asta. Dacă eşti bărbat, singura cale de a ne împăca este să nu vorbim despre asta.
  • Ştiu, aşa ne-a fost scris. Dar mai notez şi eu nişte idei pe margine.
  • Copilăria e veşnică. În adâncul sufletului, toţi ştim asta. Dar mai dăm totuşi câte-o raită pe-aici, prin viitor.
  • Învaţă făcând, nu discutând.
  • Trăim într-o lume în care să fii ordonat a devenit mai important decât să fii inteligent.
  • Am citit atât de multe despre Dumnezeu, încât, în cele din urmă, mi-a apărut în vis și mi-a spus: „V-am dat matematica pentru a înțelege formele naturii, v-am lăsat istoria pentru a vă regăsi în timp, v-am lăsat știința pentru a vă cunoaște locul în univers, v-am dat tehnologia pentru a vă îmbunătăți viața, v-am lăsat artele pentru a vă bucura de spiritul uman, v-am dat inimi sensibile pentru a vă cunoaște și iubi unul pe celălalt... Și singurul lucru pe care tu l-ai găsit de cuviință este să citești inepțiile alea teologice?”
  • Din copilărie, ceea ce memoria păstrează în primul rând nu ţine de poveştile care ni s-au spus, ci de momentele care creează propria noastră poveste.





There was an error in this gadget