Feb 22, 2013

Fantezia eroismului

Nu era decât un prunc de un anişor, abia spunea primele cuvinte. La vârsta la care celorlalţi bebeluşi  creştini, ca şi el, li se taie moţul, lui i-au tăiat picioarele.

Părinţii lui s-au despărţit când avea şase ani. Nu au trecut mai mult de zece ani şi a rămas fără mamă, ceea ce i-a provocat o durere mai mare decât orice handicap fizic. Apoi şi-a zdrobit un genunchi.

Apoi, la o vârstă la care alţii încă nu s-au decis ce carieră să urmeze, a devenit o legendă a sportului mondial. Un erou incontestabil al atletismului, idol al copiilor cu handicap de pretutindeni, campion paralimpic şi primul om fără picioare participant la Jocurile Olimpice, blazon de nobleţe al tării sale, sprinterul sud-african Oscar Pistorius. Apoi, şi-a executat iubita de ziua îndrăgostiţilor.

Am citit, în cele din urmă, tot ce am putut găsi relevant despre cum Pistorius a omorât-o pe Reeva Steenkamp, după care a spus că nu a fost intenţionat. Eu cred că a fost intenţionat, dar asta rămâne de dovedit "dincolo de orice dubiu rezonabil". Important e că el a omorât-o cu patru gloanţe, dintre care niciunul nu şi-a greşit ţinta.

Povestea e tulburătoare, deşi nu ar trebui să ne şocheze. Într-un fel, am impresia că e aceeaşi poveste pe care am tot auzit-o. De ce ni se pare surprinzătoare şi şocantă? "Dar vai, cum se poate aşa ceva?" De ce gândim în clişee? De ce nu vedem toate situaţiile similare care cad sub aceeaşi fantezie a eroismului?

E important să vedem realitatea aşa cum este, pentru că avem copii de crescut. Celebritatea şi reuşita socială, performanţa de top, genialitatea nu sunt scopuri în sine niciodată, niciodată, niciodată. Ele au un preţ foarte precis, pe care, dacă nu eşti capabil să-l decontezi, îl vei plăti cu propria omenie.

A te ridica de jos ca să ai de unde să cazi e o imensă prostie. Cred că nu ar trebui să ne lăsăm traşi în curentul culturii de consum care ne învăţă sau determină copiii să dovedească ceva pe lumea asta, pentru că, altminteri, nu interesează pe nimeni.

Cine şi-ar dori, în cele din urmă să le fie părinte lui Pistorius, sau Armstrong sau, de ce nu, Britney Spears ori Lindsay Lohan, sau Şerban Huidu, în acest context? Câte exemple ne trebuie pentru a vedea lucrurile aşa cum sunt, expurgate de iluzia ridicării de jos, a vieţii ca spectacol, a vieţii private ca telenovelă?

Face parte din cultura noastră iluzia prostească după care ai avea ceva de demonstrat pe lumea asta. Că trebuie să te zbaţi, să te sacrifici, să lupţi, să loveşti cu coatele, să treci peste orice, să dovedeşti, să te afirmi, să urci. În cele din urmă, să calci pe cadavre.

Ce prostie uriaşă! Nimic mare nu se face fără sacrificii. Dar rareori vreo performanţă justifică sacrificarea omeniei.

Poate se termină totuşi, cândva, această goană după vânt. Poate vom ajunge odată să vedem măreţia vieţii obişnuite, a paşilor mici, a răsăritului de soare.



There was an error in this gadget