Mar 31, 2013

Nichita Stănescu - 80 de ani

De 30 de ani, acest poet a devenit legendă. Când ating hârtiile scrise şi semnate de Nichita, sentimentul nu poate fi decât de fascinaţie şi veneraţie, vorba unui filozof.

Iată, bunăoară, manuscrisul celebrei poezii intitulate "Imn", pentru care există şi o înregistrare cu vocea poetului.




Având în vedere obiceiul lui Nichita Stănescu de a-şi dicta poeziile, mai ales în ultimii ani, textele lucrate de mâna lui sunt rare. Dintre cele pe care le deţin eu, iată câteva din anii '60.




Se observă că poetului îi plăceau instrumentele de scris de tip carioca, aşadar tuşele groase, de ca şi cum s-ar fi ţinut departe de hârtie, plutind cumva pe deasupra scrisului.


Semnăturile în stilou sunt, evident, adăugate ulterior, probabil la cererea cuiva cu spirit "legalist", cum era Bunicul meu. Dar iată şi manuscrise în stilou, din acelaşi contingent. Nichita avea vârsta mea de acum.




Astăzi, Nichita Stănescu ar fi împlinit 80 de ani şi aceste manuscrise inedite sunt cadoul meu pentru iubitorii de limbă română care se întâmplă să îmi viziteze blogul. Pentru alte manuscrise şi chiar poeme inedite, va trebui să mai avem un pic de răbdare, că merită.

Totuşi, adaug astăzi o fotografie inedită, din colecţia mea, pour la bonne bouche.



Mar 27, 2013

Un plus de autoritate

Modul de gândi al unui popor, mentalitatea lui şi, în cele din urmă, cultura pe care o produce şi o răspândeşte în lume, au în centrul lor concepţia despre valoarea omului.

Pentru un anumit popor, bunăoară, valoarea umană este dată de posibilitatea de a-ţi depăşi condiţia, de a ajunge pe o treaptă de civilizaţie la care părinţii tăi nici nu visau. Tu însă poţi şi eşti dator să visezi. E visul naţiunii tale.

Pentru un alt popor, omul are valoare întrucât îi serveşte pe ceilalţi prin micile lui fapte zilnice, prin meşteşugul lui, prin purtarea lui convenţională. Orice ieşire din tiparele tradiţionale e sfidătoare. Pentru aceşti oameni, comunitatea e mai importantă decât individul.

Pentru alţii, moştenirea pe care o lasă în urmă cineva dă măsura valorii acelui om. Dacă laşi în urmă un copil bine-crescut, un copac şi o casă, te-ai "calificat". Dacă scrii o carte care să-ţi poarte înţelepciunea peste generaţii, eşti şi mai valoros. Dacă descoperi sau cucereşti ceva, numele îţi rămâne gravat pe "frontispiciul veşniciei".

Mentalităţile se ţes şi se întrepătrund în lume, aidoma culturilor şi raselor. La marele lor bal, un neam viu, vechi şi divers vine şi el, într-un minunat port popular, o adevărată operă de artă străveche, valoroasă, unică, specială, dar şi roasă de vreme, ponosită şi cam nespălată.

Suprema valoare a acestor oameni este dată de posibilitatea lor de a trăi pe spinarea altuia. Ei tind să fie şefi. Pentru ei, în mod tradiţional, şeful nu este cel care poartă responsabilitatea, ci acela care hotărăşte a cui e vina.

Pentru ei, funcţia sau autoritatea reprezintă sfânta îndeletnicire de a le lua banii oamenilor şi de a-i conduce pe unde doreşte un anumit organ al autorităţii. A lua banii oamenilor pentru a le da, în schimb, un serviciu, pentru a-i sluji în vreun fel, reprezintă o prostie inadmisibilă şi se pedepseşte exemplar.

Aceşti oameni au nevoie, pentru a trăi, de această autoritate, la orice nivel de competenţă. Modul lor de viaţă e o căpuşeală generală, unde regula este ca oamenilor care te plătesc şi în slujba cărora te afli, trebuie să le impui neapărat voinţa proprie şi să le desfizi obligatoriu părerile şi nevoile.

De ce? Pentru că autoritatea înseamnă că tu le eşti lor superior, iar asta se demonstrează prin forţă, sfidare, tupeu. Dacă omului care te plăteşte îi faci serviciul pentru care te-a plătit, conform cerinţelor lui, asta te face servitorul lui, nu superiorul lui.

Ce le dă valoare acestor oameni este un plus de autoritate.

În ţara lor, profesorul urlă la elev şi-l învaţă ce pofteşte, în niciun caz ce ar avea nevoie acesta din urmă.

Poliţistul se răzbună pe oamenii care-l plătesc, amendându-i când merg bine pe drumul fără pericole şi ignorându-i atunci când mor pe drumuri proaste.

Ministrul îşi face agenda în funcţie de interesele partidului şi guvernului, fără să se obosească deloc în direcţia celor care-i finanţează autoritatea.

Ospătarul, mecanicul, funcţionarul, jurnalistul, procurorul şi medicul găsesc mijloace de a-şi impune autoritatea asupra inferiorilor care-i plătesc, pentru că, şi ei, au moştenit interesanta concepţie că valoarea unui om ţine de autoritatea lui asupra celorlalţi.

Mar 14, 2013

Versuri regăsite

Pastel (Ţ)

după Ion Nicolescu

Îţi spusesem, iubito, că nu e firescul
La modă, că poate ajunge la zdup
Pastelul acesta de Ion Nicolescu
Nevoie-i şi cazul să nu mă ocup

Să las foaia albă precum Mallarmé
Şi Rembrandt şi Mozart să-mi dea primul ton
Culoare şi sunet şi tot ce mai e,
Nu-i peripatetic acest Organon

Eu nu sunt nebun, însă chiar dac-aş fi
Artist ca artiştii cei mari şi pe care
Azi nu-i mai contestă niciunul, să ştii
Că-n zori am să plec, dureros, la culcare

Iar dacă eşti Kant să ne spui că eşti Kant,
Iar dacă eşti Klimt să ne spui că eşti Klimt
E post, bunăoară, şi vin poste-restante
Să îţi povestesc din privire ce simt.

Secret

Ciudat de mândru sunt de-acest secret
când mă gândesc la tine, în special,
sunt şi ca o colină din Ardeal,
şi ca o înălţime din Tibet

şi ca un prinţ încoronat pe cal,
şi ca un ultim şi uitat ascet,
când gândul vag te poartă în concret
sunt şi un început, şi un final

sunt ca un tun, dar şi ca un afet,
şi toată marea, şi un singur val,
lumina parcă merge mai încet
suind la vale, coborând la deal

şi-aceste contradicţii de poet
le-aş răspândi în lume integral
şi-aş lua chiar pentru Venus un bilet
să mergem în voiaj universal.

Libertate

Biată găină, biată găină,
ţi-au impus liberalismul lor,
aşa, dintr-odată,
te-au obligat să fii liberă, fără gard la poiată,
şi l-au lăsat liber şi pe dihor.

Biată găină folositoare,
au venit să te-nveţe concurenţa liberă
cu vulpea.

Glas

Nici glasul de tunet
al celui mai supărat dintre zei
nu mă cutremură
cu mai multă forţă
decât scâncetul uşor de plâns
al pruncului meu.

Pe fugă

Fără să vreau am vorbit despre a vrea,
nu-mi dăduse voie nicio instanţă,
se făcea,
aşa,
cumva,
că fiecare vorbă se referea la următoarea,
fiecare înţeles era al celuilalt vers,
plin de speranţă,
iar ultimul cuvânt se referea la punct.

Cântec de seară

după George Topârceanu

Acesta-i un cântec pe care nicicum
N-am vrut să vi-l cânt dumneavoastră,
Natura-l ascunde-n cenuşă şi fum,
Acesta-i un cântec pe care acum
Aş vrea să-l arunc pe fereastră

Teribil ca vântul, ca marea de-ntins
Şi periculos precum soarele vara
Acesta-i un cântec pe care l-am prins
Şi l-am învăţat pe de rost, dinadins,
Dar nu vi-l mai spun. Bună seara!






Fotografii pe termen lung

Pe unde-s, Doamne, şi de cînd,
nu căuta ! Cheia-i păstrată
în versul meu : ...Dar unde sînt
zăpezile de altădată ?

În dorinţi încep zgîrcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă ?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.
Și ochii tăi nemișcători
Sub ochii mei rămâie...
De te înalț de subțiori
Te-nalță din călcâie

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi Inchiziţii te cer.


State of California
GOVERNOR'S OFFICE
SACRAMENTO 95814

RONALD REAGAN
GOVERNOR

My Darling Wife

This note is to warn you of a diabolical plot entered into by some of our so called friends — (ha!) calendar makers and even our own children. These and others would have you believe we've been married 20 years.

20 minutes maybe — but never 20 years. In the first place it is a known fact that a human cannot sustain the high level of happiness I feel for more than a few minutes — and my happiness keeps increasing. 

I will confess to one puzzlement but I'm sure it is just some trick perpetrated by our friends — (Ha again!) I can't remember ever being without you and I know I was born more than 20 mins ago.

Oh well — that isn't important. The important thing is I don't want to be without you for the next 20 years, or 40, or however many there are. I've gotten very used to being happy and I love you very much indeed.

Your Husband of 20 something or other.

Fotografie de Jonathan Stampf, cu tatăl său.

Ni-s paşii mici şi rari, porniţi spre gară
Peronul despărţirii să-l refuze:
În părul tău mai e un rest de vară,
Dar - vineţie - toamna-ţi stă pe buze.

Mar 13, 2013

William Lyon Phelps Speech - The Pleasure Of Books



William Lyon Phelps Speech - The Pleasure Of Books


The habit of reading is one of the greatest resources of mankind; and we enjoy reading books that belong to us much more than if they are borrowed. A borrowed book is like a guest in the house; it must be treated with punctiliousness, with a certain considerate formality. You must see that it sustains no damage; it must not suffer while under your roof. You cannot leave it carelessly, you cannot mark it, you cannot turn down the pages, you cannot use it familiarly. And then, some day, although this is seldom done, you really ought to return it.

But your own books belong to you; you treat them with that affectionate intimacy that annihilates formality. Books are for use, not for show; you should own no book that you are afraid to mark up, or afraid to place on the table, wide open and face down. A good reason for marking favorite passages in books is that this practice enables you to remember more easily the significant sayings, to refer to them quickly, and then in later years, it is like visiting a forest where you once blazed a trail. You have the pleasure of going over the old ground, and recalling both the intellectual scenery and your own earlier self.

Everyone should begin collecting a private library in youth; the instinct of private property, which is fundamental in human beings, can here be cultivated with every advantage and no evils. One should have one's own bookshelves, which should not have doors, glass windows, or keys; they should be free and accessible to the hand as well as to the eye. The best of mural decorations is books; they are more varied in color and appearance than any wallpaper, they are more attractive in design, and they have the prime advantage of being separate personalities, so that if you sit alone in the room in the firelight, you are surrounded with intimate friends. The knowledge that they are there in plain view is both stimulating and refreshing. You do not have to read them all. Most of my indoor life is spent in a room containing six thousand books; and I have a stock answer to the invariable question that comes from strangers. "Have you read all of these books?"

"Some of them twice." This reply is both true and unexpected.

There are of course no friends like living, breathing, corporeal men and women; my devotion to reading has never made me a recluse. How could it? Books are of the people, by the people, for the people. Literature is the immortal part of history; it is the best and most enduring part of personality. But book-friends have this advantage over living friends; you can enjoy the most truly aristocratic society in the world whenever you want it. The great dead are beyond our physical reach, and the great living are usually almost as inaccessible; as for our personal friends and acquaintances, we cannot always see them. Perchance they are asleep, or away on a journey. But in a private library, you can at any moment converse with Socrates or Shakespeare or Carlyle or Dumas or Dickens or Shaw or Barrie or Galsworthy. And there is no doubt that in these books you see these men at their best. They wrote for you. They "laid themselves out," they did their ultimate best to entertain you, to make a favorable impression. You are necessary to them as an audience is to an actor; only instead of seeing them masked, you look into their innermost heart of heart.

William Lyon Phelps - 1933

Mar 9, 2013

Persuasiune la minut (8): cucerirea femeii

O adevărată mostră de persuasiune fulgerătoare şi fermecătoare oferă poetul Grigore Vieru, în ultimii săi ani, bolnav de inimă şi slăbit până la neputinţa de a ţine un pahar ridicat. În 2008, la Chişinău, la o masă organizată de ziua limbii române, el îi predă criticului şi istoricului literar Alex. Ştefănescu o lecţie de cucerire a femeii.

Alex, pot să-ţi spun cum procedez eu ca să cuceresc câte o femeie care îmi place. Nu e complicat. Mă uit la ea şi încep să mă tângui: "Vai, vai, vai, sunt mic şi pricăjit, am rămas singur pe lume, mor de foame şi de sete, am ajuns la capătul puterilor şi nimeni n-are grijă de mine." Femeia, ca orice femeie, e mânată de instinctul ei matern. Şi cum mă aude scâncind, mă şi ia la pieptul ei şi îşi scoate din bluză o ţâţă şi îmi dă să sug. Şi mă mângâie, şi mă drăgăleşte, după pofta inimii mele.

Apoi, mărunţelul mare poet, trezit parcă din propriul vis, se uită către masivul critic, poreclit pe drept Elefantul cu Breton, şi adaugă, la fel de seducător:

Mi-e teamă însă că în cazul tău metoda asta n-o să dea rezultate...

(sursa: Alex. Ştefănescu, Bărbat adormit în fotoliu. Întâmplări, Curtea Veche, 2010)




Mar 6, 2013

Însemnări în albastru de Prusia

  • Lucrurile pe care le credem cu cea mai mare convingere sunt şi cele mai vagi, mai imprecise, mai generale. Cu cât un conţinut e mai precis, cu atât e mai dubitabil. Adaugă detalii acelei idei în care crezi necondiţionat şi vei începe să te îndoieşti de ea. În mod paradoxal, precizia este opusul certitudinii. La fel ca inteligenţa.
  • De ce Adam nu are barbă? A trăit atâtea sute de ani... nicăieri nu l-am văzut cu barbă. Poate că el este adevăratul inventator al aparatelor de ras.
  • Chavez a fost un dictator. Bun sau rău, nu-i treaba mea. Mie îmi plăcea de el în virtutea simpatiei pentru Diego Maradona. Dictatorii se definesc în mod normal prin aceea că voinţa lor dobândeşte putere de lege. Însă mai e un aspect al dictaturii, colateral şi mult mai tragic: într-o dictatură, viaţa publică domină, sufocă şi înghite viaţa privată. N-aş fi trăit în Venezuela în calitate de cetăţean.
  • Marile valori personale specifice culturii noastre par, în această epocă, stinse undeva în adâncimea filozofiei. Care, fiind grea, nu ajunge la oameni. Asia veche şi profundă a impus idealul păcii interioare. Pare exotic, destul de uşor de priceput, impregnat de spiritualitate. Fericirea, ca scop al vieţii, a fost impusă de America tuturor posibilităţilor. Pare practică, eficientă, fruct al împlinirii şi dezvoltării. Între acestea două, mică şi strivită de istorie, se mai găseşte şi valoarea Europei culturale: demnitatea. 
  • Blasfemia şi erezia sunt acele invenţii ale dogmaticilor cu care au reuşit să ucidă mai multă inteligenţă pe Pământ decât toate războaiele. Eu nu cred că există blasfemie şi nu există erezie! Cred că acestea sunt nişte şarlatanii mizerabile pentru a feri sufletele slabe de puterea întrebărilor şi de lumina adevărului.
  • Cel mai raţionalist dintre raţionaliştii lumii a fost Spinoza. El spunea că întreaga fericire sau nefericire a oamenilor ţine de structura obiectului de care îşi leagă dragostea.  
  • Sindromul manelelor este contagios la nivelul întregii culturi umane. El nu constă în infecţia propriu-zisă, cu muzică de proastă calitate, ci în slaba imunitate culturală a societăţii. Dacă am avea cât de cât o cultură muzicală, aşa ceva nu s-ar mai întâmpla. Acelaşi lucru în privinţa literaturii: suntem din ce în ce mai privaţi de cultură literară, urmarea fiind că sufletele sărace vor cumpăra texte ieftine şi proaste. La fel, în domeniul oricărei expertize. 
  • Nu e ciudat că oamenii încearcă să-şi construiască o existenţă bazată pe obiecte din supermarket? Prefer un mic magazin de antichităţi.

Mar 4, 2013

Tot mai înveţi, maică?

Observând mulţimea de căutări cu referire la textul genial al lui Călinescu, am hotărât să dau cartea jos din bibliotecă şi să-l transcriu integral. Sunt sigur că va merita efortul, cu fiecare lectură. Pentru cei care şi-au uitat ochelarii, video la final.

Pe vremuri, după ce-mi terminasem studiile universitare şi aveam de acum un rost, şedeam în gazdă la o obişnuită babă care închiria camere mobilate. Baba era cumsecade, casa liniştită, iar eu prea puţin ocupat exterior, în timpul zilei. Scăpat de grijile diplomelor, citeam pentru mine, de plăcere. Pe seară, ieşeam în oraş, cutreieram librăriile şi anticăriile, iar ziua pe arşiţă (era vară) şedeam în casă şi citeam. O altă babă ar fi putut fi mulţumită. Nu făceam nici zgomot, nici o dezordine şi nu pătam prin aducere de tinere fete în casă reputaţia imobilului la care par a ţine atât (dar se prefac) văduvele. De fapt, baba nu era nemulţumită, ci intrigată. În repetate rânduri ea căuta să mă descoasă. Eu îi plăteam chiria nu regulat, ci anticipat, dar vedeam că baba avea bănuiala că n-am nici o ocupaţie serioasă şi că aş putea s-o păgubesc mai târziu. 
-Maică - zicea ea - n-ai dumneata frate, prieten, om care să te vadă?
-Ba am, dar ce nevoie să vină aici?
-Ei, mai vorbeşti, mai petreci, ca tinerii: aveam pe un elev de administraţie, tare mai era vesel, bată-l norocul, cânta şi vorbea toată ziua. De la el am gramofonul. Veneau aici toţi prietenii lui, beau bere, glumeau.
-Eu sunt ocupat.
-N-ăi fi bolnav cumva! La vârsta asta tinerii sunt cam slabi de piept.
-Ba sunt sănătos tun, nu vezi?
-Sănătate să dea Dumnezeu! - declara baba, văzând că nu mă poate dovedi.
Altă dată însă iar mă ispitea:
- Greu e cu dumneavoastră până isprăviţi cartea. O să dai examenele şi ai să scapi de ponos. Am avut chiriaşă tot în odaia asta o studentă. Doamne, ce mai citea! Citea şi lua aspirină, lua aspirină şi citea. Da' a terminat şi s-a şi măritat, şi acum e bine, la rostul ei. Ai să termenezi şi dumneata odată, cu voia lui Dumnezeu.
Baba, şireată, vorbea aşa de repede că n-o puteai întrerupe.
- Da nu ţi-am spus că am terminat demult, că sunt licenţiat? Sunt chiar profesor. Altfel din ce ţi-aş plăti chiria?
- O fi, o fi, dacă zici dumneata.
Şi i-am arătat babei atâtea acte, încât s-a convins. Dar apoi iar m-a sâcâit:
- Grea meserie şi profesoratul ăsta dacă trebuie să citeşti mereu. Copiii citesc, d-ta citeşti!
Într-o zi însă mi-a spus vorba memorabilă:
- Tot mai înveţi, maică?
- Cum asta ?
- Păi dacă zici că ai terminat, ce tot înveţi mereu ? Nu ţi-ajunge atâta şcoală? Şcoală primară, liceu, universitate, ţi s-o fi acrit şi dumitale. Acum mai pune-te şi dumneata pe trai, c-a trecut vremea învăţăturii.
- Dar eu nu învăţ, cocoană, eu citesc.
- Ei, citeşti! Dacă citeşti nu înveţi? Să stau eu toată ziua cu nasul în cărţi!
N-a fost chip s-o scot pe babă dintr-ale ei. Când însă am cunoscut mai de-aproape lumea, am iertat-o. Căci am întâlnit oameni cu titluri, intelectuali, profesori etc., care, deşi se exprimau mai radical, arătau acelaşi dispreţ pentru lectură după epoca şcolarităţii. Am constatat că, pentru majoritatea indivizilor, lectura nu e o plăcere, ci "învăţătură". Doctorul care şi-a luat diploma nu mai urmăreşte publicaţiile de specialitate. A învăţat o dată şi a - vorba babei - terminat. Profesorul care a învăţat la şcoală că un domn s-a născut în cutare an perpetuează această noţiune decenii, chiar dacă între timp ştiinţa a rectificat. Cine a apucat să înveţe că Vlahuţă e un mare scriitor şi Cerna un poet genial rămâne acolo. Baba avea în casă Visul Maicii Domnului, Psalmii şi Viaţa sfântului Sisoe. Dar am văzut case de pretinşi intelectuali, în care "biblioteca" scuturată zilnic de servitoare se compunea dintr-un Almanah, un Mersul trenurilor, Memoriile Reginei Luiza, Misterele casei de nebuni şi discursurile lui Take Ionescu. Cunosc atâţia bărbaţi importanţi cu respectivele lor soţii. Cu câţi aş putea convorbi despre idei în genere, despre calităţile şi cusururile unui autor, despre ultima carte apărută? Propoziţiile emise în convorbirile obişnuite sunt:
-Oare ne-o plăti gradaţia?
-Mare căldură!
-Ce mai faci?
Orice încercare de a ieşi din aceste clişee trezeşte o mirare enormă şi vederea cărţilor indispune ca o dovadă de nemondenitate. Cineva mi-a privit lung rafturile cu volume, m-a privit şi pe mine tot lung, s-a uitat iar la cărţi, fără să se atingă de ele, apoi, plictisit, a răsuflat:
-Mare căldură mai e şi azi!
El a zis asta, dar eu am înţeles ce voia să spună. El voia să spună:
-Tot mai înveţi, maică?

(Tot mai înveţi, maică?, George Calinescu, Jurnalul literar, nr. 26 din 25 iunie 1939)







Mar 2, 2013

Rugăciune

Tu l-ai strigat pe Lazăr "Vino-afară!"
şi-a revenit din moartea lui, rebel,
Te rog, Iisuse, pentru-a doua oară
mai fă minunea, strigă-mă la fel

Dar cheamă-mă, cumva, spre altă viaţă
scăpându-mă din moartea mea de-aici,
exterminat prin dragoste, mă-nvaţă
să-mi mântui sufletul de cicatrici

Căci îmi trăiesc sfârşitul cu uimirea
de-a nu avea nici groapă şi nici zări,
cu paradoxul care e iubirea,
cea mai mortală dintre disperări

Prevăd în veşnicia de suspine
să fiu chiar sufletul ce mi l-ai dat
şi, iată-mă, dorind să plec din mine
mai mult decât mi-e teamă de păcat

Opreşte, Doamne, crunta încercare
strivită-ntre a fi şi a nu fi,
această moarte violentă care
e tocmai neputinţa de-a muri.


There was an error in this gadget