May 13, 2013

Dreptul la timp

Nu avem în Univers o resursă mai uşor de epuizat şi mai imposibil de regenerat decât timpul, iar civilizaţia face tot ce-i stă în putinţă să ne jefuiască de puţinele şi preţioasele noastre minute.

Descopăr totuşi că exact momentele petrecute în civilizaţia de cea mai cronofagă speţă sunt cele mai importante pentru umanitatea din noi. De exemplu, să luăm pe rând câteva aspecte ale lumii noastre care, aparent, ne jecmănesc timpul şi să le privim dintr-o perspectivă mai justă. Sau dacă nu, cel puţin mai utilă.

Traficul este o excepţională ocazie de socializare la un înalt nivel de conştiinţă. În trafic, inginerul care merge la serviciu pentru a proiecta un cablaj extraordinar şi cercetătorul care se grăbeşte la institut pentru studiul său de istorie a logicii româneşti se pot transforma instantaneu în două haimanale.

În trafic, nimic din spoiala civilizaţiei nu rezistă peste fondul nostru animalic profund. A fi calm şi relaxat în trafic fără să enervezi pe nimeni, a profita de timpul pierdut pentru a învăţa ceva nou, pentru conversaţie de calitate sau chiar pentru introspecţie, iată probele oficiale ale conştiinţei umane care a depăşit stadiul paleoliticului inferior.

Punctualitatea, devenită o manie nu doar în instituţiile militare este una dintre cele mai teribile agresiuni împotriva dreptului nostru la timp. Se spune că e politeţea regilor. Eu cred că e politeţea oricui. Nimănui nu-i place să aştepte.



Subtilitatea stă însă în a judeca lucrurile cu nuanţele corecte. Un om punctual care dispreţuişte pe cel ce întârzie (fără să conteze situaţia sau intenţia) este tocmai el cel necivilizat.

Punctualitatea ţine, după observaţiile mele, de un anume mod sau regim de viaţă. Există pur şi simplu oameni făcuţi pentru aşa ceva. Se trezesc cu noaptea-n cap şi se îngrijorează până dau în hepatită de posibilitatea întârzierii. Dar asta nu cred că-i face mai puţin zamparagii decât cei care întârzie inocent şi sistematic, din lipsă de prevedere, iar nu din lipsă de respect.

Evident, pe aceşti din urmă zamparagii nu-i poţi angaja în armată.

Televiziunea şi Internetul: iată inamicii numărul 1 şi numărul 2 ai timpului pe care Dumnezeu ni l-a dat nouă cu mărinimie şi noi îl risipim cu dezinvoltură. Şouri şi jocuri, ştiri şi filmuleţe, chestii care la sfârşitul zilei nu te vor deosebi, din punctul de vedere al calităţii vieţii tale, de unul care doarme sub pod.

Totul ţine însă de alegerea canalului şi a site-ului, în cele din urmă, pentru că toţi ştim ce mare este puterea civilizatoare, de culturalizare şi socializare a mijloacelor tehnologice avansate de comunicare.

Iată o idee: pe telefonul mobil se pot citi cărţi în cele mai bune condiţii. Cărţi!

Munca. Ce este munca? Este cel mai mare mâncător de viaţă. Atâta vreme cât nu te identifici cu meseria ta. Ador îndemnul lui Confucius: "Fă ce-ţi place şi nu va trebui să munceşti nicio zi din viaţa ta". Unde mai pui că meseria pe care o faci cu drag o faci bine, spre deosebire de cei care o fac în silă.

Problema civilizaţiei, specifică erei industriale, este că avem o standardizare destul de rigidă a locurilor de muncă. Şi atunci, cei mai mulţi oameni lucrează unde sunt siliţi (cuvânt care vine de la silă, care mai înseamnă şi scârbă, ca atunci când îţi vine să vomiţi). Nu prea drăguţ.

Totuşi, în noua eră digitală, diversitatea locurilor de muncă e mult mai mare şi creativitatea ocupă un loc mult mai important decât în trecut, ceea ce oferă mai multora şansa de a-şi găsi o ocupaţie potrivită. De asemenea, creativitatea poate fi folosită şi pentru a ameliora regimul prea strict al unui loc de muncă nemulţumitor.

Spinoza şlefuia lentile. Albert Einstein considera că jobul perfect pentru el ar fi acela de paznic de far. Atât de puţin îl interesau pe el banii şi atât de mult posibilitatea de a citi ce are chef în orele de program.

Apropos de asta, o scenă excepţională s-a produs în momentul când Einstein a fost angajat de Universitatea Princeton. Am citit întâmplarea povestită de Carl Sagan şi o redau pe scurt, din memorie. Aşadar, profesor de universitate. La americani, salariul se negociază. Geniul european îşi încordează muşchii persuasiunii şi îşi pregăteşte o strategie: va arunca la înaintare o sumă mai mare, ca să aibă de unde să scadă. Funcţionarul care se ocupa de acte l-a întrebat, cu nasul în hârtii care e salariul pe care-l estimează, iar Albert Einstein a avansat tremurând suma de 3500 de dolari. Funcţionarul i-a aruncat o privire şocată peste ochelari: "Cât?" Einstein a rectificat instantaneu: "3000 de dolari", renunţând, de emoţie, la orice strategie. Asta e tot. Aaaa, da, mai era un amănunt: în cele din urmă au semnat pentru 17.500 de dolari.

Aş mai fi vrut să vorbesc despre vizite, despre statul la terasă, despre cititul revistelor, despre umblatul prin mall-uri, despre spălatul şi călcatul hainelor, despre coafor, manichiură şi celelalte orori de acelaşi tip şi despre încă nişte ocupaţii trăznite, dar mi-e să nu vă fur prea mult din timp.




There was an error in this gadget