Jun 18, 2013

Adaptări culturale

Am crescut într-o cultură în care părea normal să considerăm că:
  • Nimic în viaţă nu se obţine fără muncă grea.
Acum ştim însă că acela care munceşte nu are când să câştige. Averile se fac, într-adevăr din muncă, dar din munca altora. Un sfat echivalent ca utilitate în lumea de astăzi nu ar fi să munceşti din greu pentru a avea tot ce-ţi trebuie, ci să cunoşti oamenii care trebuie (reţeaua personală). Cultura veche: munca este marea ta resursă. Cultura nouă: oamenii pe care-i cunoşti sunt marea ta resursă.
  • Ai carte, ai parte.
Lumea veche observase că ştiinţa de carte e rară şi se plăteşte mai bine. Astăzi, ştiinţa de carte nu mai face diferenţa principală între oameni în sensul acesta, pe de o parte pentru că analfabeţii se pot descurca şi altfel, cu mijloacele electronice actuale, iar pe de altă parte pentru că literaţilor le pot lipsi alte atribute, devenite între timp mai importante şi mai rare: creativitatea şi inteligenţa practică. Ştiinţa de carte rămâne importantă, dar, fără creativitate, ea ocupă locul deţinut în trecut de munca manuală, pentru că e la îndemâna tuturor. Plătit bine nu vei mai fi pentru că ştii ceea ce oricine poate şti, ci pentru amprenta personală, pentru ceea ce numai tu poţi face, pentru contribuţia ta creativă.
  • Cinstea este cea mai importantă avere.
Cinstit? Preţul cinstei se păstrează în lumea de azi pentru gestionarii şi beneficiarii banilor publici, ca valoare sine qua non. În afara acestui domeniu, cinstea nu îţi mai poate oferi acea pace pe care dictonul o presupune mai importantă decât bunăstarea. Cu alte cuvinte, poţi muri cu dreptatea în braţe dacă nu dispui de mijloace de adaptare socială adecvate. În noua lume schimbătoare şi relativă, dreptatea sau cinstea se află în funcţie de puterea juridică a celor pe care îi păgubeşti. Nu dreptatea, ci justiţia e mai importantă azi.
  • Cărţile se citesc de la prima la ultima pagină. Cititul pe sărite nu este citit. O carte citită pe sărite, nu se consideră citită.
În lumea culturii, a fi selectiv a devenit mai vital decât a fi contemplativ. Lectura "la rând" rămâne doar un fetiş sacru, într-o cultură în care forma e secundară informaţiei. 
  • Ridică o casă, fă un copil, plantează un pom.
Într-o lume globală, care produce prea mulţi copii şi cu inflaţia teribilă a pieţelor imobiliare, doar copacul ar mai putea fi azi un ideal general, deşi el rămâne totuşi prea legat de casă, practic. Oamenii viitorului nu mai sunt fixaţi într-un spaţiu al casei, familiei şi copacului. Ei se mută, închiriază orice (orice!), călătoresc. O vastă risipă. O lume uşoară.


Jun 14, 2013

Astfel se stinse...

"În realitate, slăbit de marile preocupări intelectuale şi de erizipelul, de altfel vindecat, ce i se iscase pe faţă din cauza mînjirii cu necurăţenii a locului zgîrieturii, se simţea ostenit şi doritor de o lungă linişte. Totodată, inima îi era tumefiată mai de mult de o endocardită, provocată de marile ei bătăi. În privinţa clipei pe care a ales-o providenţa spre a reîntoarce pe Eminescu în eternitate, ştirile sunt destul de contradictorii, unele dînd ziua de joi 15, altele de vineri 16 iunie. Aproape sigură este aceea de joi 15 iunie, în zorii zilei, cum arată actul de deces şi cum, de altfel, s-a săpat pe piatra mormîntului. Miercuri seară, Eminescu, cu o ultimă licărire de conştiinţă, chemă pe bătrînul doctor şi i se plînse de mari dureri în trup. Rămas singur, se întinse pe pat şi, cînd limba sorţii sale ajunse pe pragul al doilea al vieţii, inima i se opri şi poetul trecu în univers.

Dimineaţă, găsindu-l mort, l-au dus la Spitalul Brîncovenesc pentru autopsie, unde, cîntărindu-i-se creierul, în stare de ramoliţie, se găsi că are 1400 de grame, cam atît cît al lui Schiller. Doi servitori ai spitalului fură trimişi să declare decesul la Oficiul de stare civilă şi, cruntă ironie!, pe actul de moarte al dlui Mihai Eminescu, poet, cei doi neştiutori de carte puneau pecetea degetelor lor bătătorite: «Registrul Stării civile pentru morţi - Bellu, Ortodox-Român. Nr.2935. Mihail Eminescu de 43 de ani poet, necăsătorit. Cazul morţii s-a constatat de noi prin doctor verificator dl Sutzu care a şi liberat certificatul cu nr. 161. Făcut de noi, Nicolae Hagi Stoica, fiu consiliar al comunei Bucureşti şi oficier de stare civilă. Martori n-au ştiut subscri». În după-amiaza zilei de sîmbătă, 17 iunie, la orele 6, cortegiul, însoţit de un număr mare de studenţi, gazetari şi prieteni, în fruntea cărora se aflau primul ministru Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Theodor Rosetti, Augustin Laurian şi alţii, porni spre cimitirul Bellu, trecînd pe Calea Victoriei, Calea Rahovei şi Cîmpia Filaretului. O ploaie măruntă pica din cerul peste tot acoperit de nouri. Pe drum, în dreptul Universităţii şi la mormînt, se ţinură cuvîntări îndurerate şi banale, după care, pe înserat, coşciugul fu coborît în groapă, între un tei şi un brad. 

Astfel se stinse, în al optulea lustru de viaţă, cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi cîte o stea va veşteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt să-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale".

(finalul capitolului "Agonia morală şi moartea", din Viaţa lui Mihai Eminescu de George Călinescu)

Jun 7, 2013

Ochii de copil

Priveşte cu adevărat în ochii unui copil! Dar nu orice copil, ci copilul din tine.

Oricât am creşte de măreţi, de supranaturali, de cuceritori, de influenţi şi autoritari, de fascinanţi şi captivanţi, de zdraveni şi de straşnici, înăuntrul nostru rămâne, ascuns într-un ungher al sufletului, un copil.

E mic şi slab, plângăcios şi speriat. Îi e frică să nu fie părăsit. Se teme să nu fie lipsit de iubire.

Este înfiorat de spaima de a nu fi suficient de bun pentru cei de la care aşteaptă dragoste. Se îmbolnăveşte şi se zvârcoleşte de durere dacă e abandonat.

Puţinele vorbe, pe care el le poate spune, sunt îngăimate ca tu să simţi un strop de căldură şi să te mai înveseleşti un pic în vremuri stresante.

Îşi doreşte cu disperare să fie apreciat, să i se dea atenţie, să fie mângâiat, să primească o vorbă de încurajare din când în când.

În ochii acestui copil, dacă te-ai putea uita o clipă... cu ochii tăi în ochii lui, care sunt tot ai tăi... să simţi tot ce simte el, să simţi pe buza ta tremurul guriţei lui, să simţi în inima ta redutabilă atingerea micuţei lui mâini care cere doar un strop de înţelegere... 

Să te priveşti în acest fel pe tine, propriul tău copil interior, să simţi toate astea şi să-i spui: "Taci în p...a mă-tii de mucos!" 


Jun 6, 2013

Paradoxul brichetei

Un prieten din liceu a venit într-o zi la şcoală cu nişte brichete absolut fenomenale, bestiale, incredibile. Nimeni nu mai văzuse asemenea minunăţii în anii '90, iar noi fumam, din principiu, la vârsta aceea, mai degrabă pentru cum se vede decât pentru cum se simte. De aceea, bricheta era un amănunt care nu era deloc amănunt.

Aşadar, toată lumea îşi dorea o brichetă de la prietenul meu, care le vindea foarte ieftin. Mie n-a vrut să-mi vândă niciuna.

De fapt, nu putea să-mi vândă, pentru că eu eram prietenul lui. Cum s-ar fi simţit să-i vândă bricheta unui prieten? Ar fi vrut să mi-o dăruiască. Însă nici asta nu putea, pentru că avea nevoie de bani.

Eu voiam bricheta. Nu am reuşit sub niciun fel de cuvânt să-l conving să-mi dea şi mie una. Aş fi vrut să-i dau banii pe ea. Nici pomeneală! Nu merge aşa între prieteni.

Putea să-mi dăruiască bricheta şi eu să-l ajut cu nişte bani, dar ce sens avea să-l ajut eu cu bani, când el putea să vândă nişte brichete pentru ei?

Discuţia s-a terminat cu promisiunea că o să mai facă rost în viitor şi o să-mi dea. Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată, bineînţeles.

Nu am fost în niciun fel supărat pe prietenul meu, dar toată situaţia mi s-a părut extraordinar de absurdă.

Totuşi, ea reflectă un mod de gândire pe care toţi îl practicăm cu cei la care ţinem. Îi lăsăm pe ultimul loc, pentru că sunt prea importanţi pentru a-i trece în agendele noastre şi, în acelaşi timp, agendele sunt prima urgenţă.

Paradoxul brichetei este paradoxul tuturor relaţiilor. Nu le tratăm ca pe obligaţii pentru că le-am dezonora, dar nici nu le onorăm, din pricina obligaţiilor.


Jun 3, 2013

Dincolo de tristeţe

Eu nu pot fi trist, pentru că nu-mi stă bine. Nu reiese. Maximum, pot arăta ca un retardat bătrân, iar acest gând nu mă întristează mai mult, ci mă desprinde de tristeţe cu un sentiment de ca şi cum ai sufla într-o păpădie.

Şi zboară fulgii ăia, şi te uiţi după ei, şi ţi se pare că totul pe lumea asta e la fel de uşor, călător, aleator şi trecător. De fapt, te prefaci a uita că acelea sunt seminţe pornite după fecundat, obsedatele mici.

Dar ce trist aş mai fi dacă aş putea... E excepţional de eficient şi de simplu să fii trist. Dar trrrrist!
TrrrrRRRrrrriiiiisssst! Pui o moacă adâncă, de prăpastie nedescoperită, iar apoi îţi înfiori sprâncenele ca aripile unui vultur bătrân şi plictisit, care nici nu-şi mai aminteşte că a existat un timp în care zbura ca un dement. Inspiri fum, expiri foc. Deodată, sentimentele tale devin foarte importante.

Se va zice că sunt importante oricum. Fals. Oamenii judecă exclusiv aparenţele. Dacă pari bolnav, eşti bolnav. Dacă ai simptome de chelie, atunci eşti chel. Iar dacă delirezi, atunci eşti ori nebun, ori beţiv, ori politician. Dacă pari trist, atunci eşti trist.

Dacă eşti trist, înseamnă că ai un motiv serios, pentru că, în timp ce tu eşti un om cu înalte standarde sociale, morale, culturale şi umane, cineva s-a găsit să te dezamăgească. S-a găsit! Of, viaţa e greu. Obţii respect. Compasiune. Stimă. Pentru tine şi umanitatea din tine, care merită mai mult.

Dar dacă nu eşti trist, pentru că nu poţi fi trist... atunci aparenţele înşeală. Le arăţi oamenilor cerul, iar ei se uită la deget. Priveşti cu chip de statuie o lume ca un stol de porumbei. Tu te uiţi, ei se uită. Fiecare pe tine şi pe sine. E un uitat peste tot, în stânga şi-n dreapta.

Nu-mi stă bine trist. Trebuie să trăiesc cu asta. Sufăr de lipsa simptomelor. 
There was an error in this gadget