Jun 3, 2013

Dincolo de tristeţe

Eu nu pot fi trist, pentru că nu-mi stă bine. Nu reiese. Maximum, pot arăta ca un retardat bătrân, iar acest gând nu mă întristează mai mult, ci mă desprinde de tristeţe cu un sentiment de ca şi cum ai sufla într-o păpădie.

Şi zboară fulgii ăia, şi te uiţi după ei, şi ţi se pare că totul pe lumea asta e la fel de uşor, călător, aleator şi trecător. De fapt, te prefaci a uita că acelea sunt seminţe pornite după fecundat, obsedatele mici.

Dar ce trist aş mai fi dacă aş putea... E excepţional de eficient şi de simplu să fii trist. Dar trrrrist!
TrrrrRRRrrrriiiiisssst! Pui o moacă adâncă, de prăpastie nedescoperită, iar apoi îţi înfiori sprâncenele ca aripile unui vultur bătrân şi plictisit, care nici nu-şi mai aminteşte că a existat un timp în care zbura ca un dement. Inspiri fum, expiri foc. Deodată, sentimentele tale devin foarte importante.

Se va zice că sunt importante oricum. Fals. Oamenii judecă exclusiv aparenţele. Dacă pari bolnav, eşti bolnav. Dacă ai simptome de chelie, atunci eşti chel. Iar dacă delirezi, atunci eşti ori nebun, ori beţiv, ori politician. Dacă pari trist, atunci eşti trist.

Dacă eşti trist, înseamnă că ai un motiv serios, pentru că, în timp ce tu eşti un om cu înalte standarde sociale, morale, culturale şi umane, cineva s-a găsit să te dezamăgească. S-a găsit! Of, viaţa e greu. Obţii respect. Compasiune. Stimă. Pentru tine şi umanitatea din tine, care merită mai mult.

Dar dacă nu eşti trist, pentru că nu poţi fi trist... atunci aparenţele înşeală. Le arăţi oamenilor cerul, iar ei se uită la deget. Priveşti cu chip de statuie o lume ca un stol de porumbei. Tu te uiţi, ei se uită. Fiecare pe tine şi pe sine. E un uitat peste tot, în stânga şi-n dreapta.

Nu-mi stă bine trist. Trebuie să trăiesc cu asta. Sufăr de lipsa simptomelor. 
There was an error in this gadget