Jun 6, 2013

Paradoxul brichetei

Un prieten din liceu a venit într-o zi la şcoală cu nişte brichete absolut fenomenale, bestiale, incredibile. Nimeni nu mai văzuse asemenea minunăţii în anii '90, iar noi fumam, din principiu, la vârsta aceea, mai degrabă pentru cum se vede decât pentru cum se simte. De aceea, bricheta era un amănunt care nu era deloc amănunt.

Aşadar, toată lumea îşi dorea o brichetă de la prietenul meu, care le vindea foarte ieftin. Mie n-a vrut să-mi vândă niciuna.

De fapt, nu putea să-mi vândă, pentru că eu eram prietenul lui. Cum s-ar fi simţit să-i vândă bricheta unui prieten? Ar fi vrut să mi-o dăruiască. Însă nici asta nu putea, pentru că avea nevoie de bani.

Eu voiam bricheta. Nu am reuşit sub niciun fel de cuvânt să-l conving să-mi dea şi mie una. Aş fi vrut să-i dau banii pe ea. Nici pomeneală! Nu merge aşa între prieteni.

Putea să-mi dăruiască bricheta şi eu să-l ajut cu nişte bani, dar ce sens avea să-l ajut eu cu bani, când el putea să vândă nişte brichete pentru ei?

Discuţia s-a terminat cu promisiunea că o să mai facă rost în viitor şi o să-mi dea. Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată, bineînţeles.

Nu am fost în niciun fel supărat pe prietenul meu, dar toată situaţia mi s-a părut extraordinar de absurdă.

Totuşi, ea reflectă un mod de gândire pe care toţi îl practicăm cu cei la care ţinem. Îi lăsăm pe ultimul loc, pentru că sunt prea importanţi pentru a-i trece în agendele noastre şi, în acelaşi timp, agendele sunt prima urgenţă.

Paradoxul brichetei este paradoxul tuturor relaţiilor. Nu le tratăm ca pe obligaţii pentru că le-am dezonora, dar nici nu le onorăm, din pricina obligaţiilor.


There was an error in this gadget