Jul 30, 2013

Vorbe şi cadenţe

Se spune că eschimoşii au multe cuvinte pentru zăpadă. Nu ştiu cât e de adevărat, dar cu cât o limbă evoluează, cu atât apar mai multe cuvinte cu denotaţii generale, cu sferă foarte extinsă. Marea măiestrie, fineţe, pot zice marele miracol al unei limbi evoluate constă în paradoxul că descrierea senzorială a lumii e cu atât mai proprie, mai fidelă şi mai atractivă cu cât noţiunile folosite au sfere mai generale. E ca şi cum limba oamenilor primitivi ar fi orientată spre lucruri, în vreme ce oamenii evoluaţi îşi indreaptă noţiunile către reflectarea, în conştiinţă, a lucrurilor.

Expresia brută a unui fapt este tot o metaforă, la urma urmei, „mai mult sau mai puţin spălăcită” (Blaga), pentru că toate vorbele au un grad mai mic sau mai mare de generalitate. Daca aş descrie, de pildă, colţul unei camere folosind noţiunile referitoare la obiectele propriu-zise, covor, fotoliu şi aşa mai departe, cuvintele ar rămâne în zona sferelor mici - să le numim, de amorul cozeriei, cuvinte eschimoase - iar descrierea, seacă, nominalistă, ar semăna probabil cu un proces verbal de constatare sau cu un inventar obişnuit. Dacă aş folosi, în schimb, cuvintele sferelor largi, categorice - să le zicem platonice - din specia formelor, culorilor, texturilor, aromelor, trăirilor sau sentimentelor, contactul neurologic cu realitatea s-ar intensifica exponenţial.

Iată deci, încă o dată, în ce constă paradoxul: cuvintele eschimoase, cu valenţe simple, individuale, sunt mai degrabă potrivite pentru realităţi vagi şi abstruse, pentru acte administrative, în vreme ce cuvintele generale şi generoase redau mult mai bine realităţile aflate la îndemană.

De bună seamă că descrierea colţului unei camere nu e cel mai bun exemplu, nu fascinează pe nimeni, dar e o bună modalitate de a nu scrie acum despre muza poetului, bunăoară, cu schimbătoarele ei culori, arome şi vibraţii, pentru că acest intens contact neurologic ar rătăci departe de intenţiile acestui text.

Acelaşi lucru care e valabil pentru noţiunile noastre e valabil şi pentru muzică. Diferenţa între general şi particular e dată aici de cadenţă. Ritmul alert, care rupe fraza în porţii mici, aşadar percuţia, nu tempoul, corespunde cuvintelor cu sfere mici şi face muzica eschimoasă. Aceasta, ca şi conţinut, seamănă cu un proces verbal pe portativ: te-am văzut, pam pam pam, şi ce tare te iubesc, bam bam bam, dar tu pleci, hau hau hau şi eu sufăr mul mul mult.

Muzica frazelor lungi şi foarte lungi, pe de altă parte, cu mult conţinut neurologic, cu substanţă culturală, nu ajunge să descrie într-o oră întreagă o poveste de dragoste, trădare şi suferinţă precum cea de mai sus. Abia dacă poate să descrie în minute întregi - dar ce descriere! - o emoţie abia perceptibilă, ca aceea a unui zâmbet misterios de încredere şi recunoştinţă, ca în Fantaisie Impromptu de Chopin. O trăire simplă, neobservată de omul agitat al scopurilor pe termen scurt, este purtată de muzica mare pe valurile calme, calde şi multicolore ale notelor croşetate miraculos, ale bemolilor şi diezilor care, în contextul întregii frazări, capătă, pentru platonic, parfumuri şi texturi unice, neîntâlnite în viaţa de zi cu zi şi care pentru eschimos nici nu există.

Aşadar, prin ritmul sacadat al muzicii cu fraze scurte, poţi exprima (sau raporta) realităţi cu un uriaş conţinut de generalitate, ca de pildă "of, viaţa mea", iar prin muzica mare, cursivă, a respiraţiei catifelate, percepem zone intime şi mărunte ale lumii, reflectate de sensibilitatea noţiunilor cu sfere largi.

Jul 29, 2013

Cele trei virtuţi

Marile virtuţi creştine ale credinţei, dragostei şi nădejdii acoperă, cumva, şi dau seamă de nevoile umane fundamentale. Cunoaştem minunatul text din scrisoarea Apostolului către corinteni, ştim, de asemenea, cerinţa bisericii de a practica aceste aşa-numite virtuţi teologice, dar puţini dintre noi conştientizează cât de profund sunt acestea legate de viaţa noastră de fiecare zi, fiecare minut, fiecare secundă.

Avem nevoie de hrană, adăpost şi siguranţă. Nimic nu ne garantează traiul. Orice am face, nu poate vreodată exista o garanţie că nu vom ajunge mizeri sau bolnavi. Oricât am agonisi pe lumea asta, totul se poate pierde într-o clipă. Pentru a nu dispera, ca fiinţă slabă, într-o lume ostilă, omul are nevoie de credinţă (ca în Epistola către Evrei, sau în Matei 6, încrederea în cele ce încă nu se văd, siguranţa venită din interior că va fi bine, certitudinea că obişnuinţele vieţii noastre nu vor fi tulburate).

Nu putem trăi fără dragoste, dar nimic nu ne poate asigura că nu vom rămâne singuri. Tendinţa naturală a omului de a cere iubirea sperie prin posibilitatea de a nu mai avea, la un moment dat, de la cine. Cea mai simplă şi utilă raţiune ne arată că, pentru o colectivitate, maximum de afecţiune şi acceptare se poate obţine, pentru membrii săi, prin imperativul de a oferi dragoste înainte de a o pretinde.

În fine, avem nevoie de dezvoltare. E o lege a acestei lumi: viaţa este un efort, iar acest efort trebuie să merite. Dacă nu creşti, mori. Nu putem merge mai departe aşteptându-ne doar la rău. Avem nevoie de un viitor, dacă nu irezistibil, precum al oamenilor de mare succes, măcar confortabil. Lipsa lui se numeşte disperare sau deznădejde şi face mult rău, atât persoanei care o suferă, cât şi celor din jurul său.

De aceea e, poate, firesc pentru tineri şi oamenii maturi să aibă cele mai mari dificultăţi cu credinţa. Pe umerii lor se sprijină binele tuturor şi asigurarea traiului le pune la încercare principiile. Ştiind cât de greu se procură o pâine, nu e tocmai uşor pentru aceştia să se lase convinşi că vor fi îngrijiţi şi ei, precum păsările cerului sau nuferii apelor. E uşor însă să nădăjduiască şi iubească.

Jul 26, 2013

La limita firescului

Conceptul de accident, provenit din filozofia greacă, desemnează ceva care nu ţine de esenţa lucrurilor, care nu face parte din natura acestora, ceva întâmplător, la marginea existenţei, la limita lumii logice, nefiresc, paranormal. Aşa precum povestirile lui Stephen King.

Amănuntele accidentului suferit de marele scriitor sunt bine descrise pe Wikipedia: «În vara anului 1999, King lucra la volumul „On Writing: A Memoir of the Craft” (Despre scris: mărturie asupra meşteşugului). În după-amiaza zilei de 19 iunie, a ieşit la o plimbare pe marginea drumului local 5 din Center Lovell, Maine. Conducătorul auto Bryan Smith, distras de rottweilerul său de pe bancheta din spate a maşinii, un Dodge Caravan din 1985, l-a izbit pe King, care a fost aruncat într-o adâncitură aflată la aproximativ 4 metri de marginea drumului. King a fost în stare să dea şerifului numerele de telefon pentru a-i contacta familia, deşi era în dureri considerabile. El a fost transportat cu elicopterul la Spitalul Central din Maine, unde a rămas timp de aproape trei săptămâni datorită rănilor suferite — plămânul drept străpuns, o fractură de bazin, fracturi multiple la piciorul drept şi o tăietură la scalp. După cinci operaţii în zece zile şi terapie fizică, King şi-a reluat lucrul la „On Writing” spre sfârşitul lunii iulie, în ciuda faptului că nu putea să şadă mai mult de circa patruzeci de minute din cauza durerii intolerabile.»

Smith, şoferul camionetei, a murit în somn un an mai târziu, în data de 21 septembrie 2000, care este, întâmplător, ziua de naştere a lui Stephen King. Iată o coincidenţă demnă de dramele paranormale ale acestui autor. Dacă derulăm filmul înapoi, din acest punct, aflăm că, în momentul în care a fost limpede că va scăpa cu viaţă, una dintre primele preocupări a fost să cumpere Dodge-ul care l-a lovit. Pe de o parte, ar fi vrut să îl distrugă cu barosul. Pe de altă parte, dorea să nu ajungă obiect de licitaţie.

King a fost întotdeauna un om cu viaţă simplă. A rămas să locuiască acolo unde s-a născut, în Maine, un stat în care nu s-a întâmplat niciodată nimic, în care viaţa decurge banal, oamenii sunt cu toţii aşezaţi, tăcuţi, anonimi. A fugit întotdeauna de interviuri şi popularizare. Scrisul pentru el a fost mereu un efort tăcut, intens, acribic, nicidecum o aventură. La fel şi viaţa de zi cu zi.

Din copilărie el începuse să scrie şi chiar să îşi vândă lucrările. Nici măcar la colegiu nu s-ar fi dus dacă nu era dorinţa mamei. Lui, oricum, colegiul nu i-a folosit la nimic în carieră. Erau oameni săraci, o mamă singură cu doi băieţi. Tatăl îi părăsise când Stephen avea doi ani. După ce a terminat liceul, el trebuia oricum să muncească 8 ore pentru traiul lor. Colegiul mai mult l-a încurcat. Însă mama lui avea această dorinţă, să-i facă băiatul facultate şi, deşi convins de inutilitatea demersului şi copleşit de efortul studiilor făcute în paralel cu munca, s-a dus şi a obţinut bursa. Explicaţia lui: mama a fost o femeie care nu a avut niciodată nimic; măcar atâta lucru merita şi ea.

Succesul lui Stephen King ca scriitor a depăşit orice posibilitate de definiţie. E uriaş. E paranormal de uriaş. Contrastul cu viaţa retrasă de Maine nu poate fi mai mare. Ar fi fost culmea ca, acum, maşina care aproape i-a pus capăt carierei şi vieţii să ajungă obiect de veneraţie pe e-Bay. Aşa încât a distrus-o. Cât timp a fost în spital, şansele lui de a supravieţui şi apoi de a reveni la o viaţă normală păreau minime. Dar el a fost conştient tot timpul. Cu atât mai grotesc şi obsesiv s-a format în mintea lui filmul horror al accidentului.

În liniştea aceea de început de lume, brusc şi halucinant, se făcea că se află cu oasele zdrobite şi cu toată viaţa zdrobită, într-un şanţ. Nu avea nici măcar posibilitatea să se enerveze. Cel care într-o fracţiune de secundă îi spulberase existenţa creatoare i-a apărut deasupra ochilor. Nu putea să-i spună nimic, nu putea să se mişte, dar auzea şi vedea mai intens ca niciodată. Timpul se dilatase enorm. Smith şi-a aprins o ţigară, calm, incredibil de calm, şi a oftat a pagubă, spunând un singur lucru, la fel de paranormal ca toată această poveste: “Ăsta e norocul meu. Dintre toţi locuitorii din Maine, eu omor singura celebritate!”.

Jul 24, 2013

Să nu!

  • Să nu se mai facă gurile de canal pe carosabil, fix pe benzile de rulaj. Ce naiba, mă, sunteţi nebuni? La noi totul se construieşte atât de anapoda... toate proiectele de infrastructură sunt lăsate pe mâna unor ingineri, dar nu inginerii ăia buni, care sunt în străinătate, ci retardaţii ăştia care au făcut câte 9 ani de Politehnică. 
  • Să nu scriu doar despre ce v-ar interesa pe voi, ci şi despre ce mă interesează pe mine şi să folosesc blogul drept canal de refulare.
  • Să nu mai stea poliţiştii după colţ. Ei stau după colţ exact acolo unde o regulă de circulaţie contravine bunei circulaţii. Prin urmare, oamenii ori nu o remarcă (cel mai adesea), ori nu o respectă din motive practice. Soluţia este adaptarea regulilor la circulaţie, nu a circulaţiei la reguli. Acolo unde se instituie o regulă nouă, ea se impune prin aducerea ei la cunoştinţă. Pare un truism? Pentru Garcea nu e. Pentru Garcea, o regulă nouă nu se aduce la cunoştinţă, ci se sancţionează necunoaşterea ei. Argumentul lui? Că el a acţionat legal. Da, legal dar nu legitim.
  • Să nu mai existe pieţe fără toalete curate şi gratuite. La noi, puţinele toalete din pieţe sunt fie mizerabile, fie mizerabile şi cu taxă. Şi eu nu aş avea nimic împotriva taxei, dar ea se aplică şi pieţarilor. Or, pentru aceşti oameni, e preferabil să se ducă la gard decât să plătească nenorocita de taxă. Prin urmare, până când în ţara asta nu vor fi toalete curate şi gratuite, măcar pentru pieţari, noi putem fi siguri că pe legumele alea nu toţi stropii sunt de apă şi nu toată brânza e de oaie.
  • Să nu mai caute femeile în magazine haine de bărbaţi! Noi avem spaţii foarte reduse pentru haine oricum. Un bărbat normal e capabil să cuprindă cu o singură privire toată gama vestimentară dintr-un magazin. Nouă ne place aşa, cu haine puţine, perfect ordonate şi aranjate după tip, culoare şi măsură. Într-o secundă, noi ştim precis: are sau n-are. De obicei, n-are. Dar femeile nu pot face asta. Ele scotocesc Chiar dacă rufele pe care le scotocesc sunt toate la fel, trebuie să le vadă şi să le analizeze pe fiecare în parte. Şi e cel mai ciudat lucru când bărbaţii se plimbă, distanţi, prin mica lor lume pe care o contemplă pasiv, să se găsească câte o disperată, îmbulzită complet printre ţoale, cu o mână deranjând umeraşele şi cu cealaltă pe post de depozit pentru un maldăr de rufe, din care mai apoi urmează să aleagă o şosetă sau ceva pe care să i-o ducă victorioasă bărbatului acasă. Şi să-l roage s-o probeze. Şi lui să nu-i vină, sau să-l deranjeze nu ştiu ce fir. Sau să nu-i placă materialul. Sau să urle la ea că de ce i-a luat cu dungă. Soro, trimite-l pe cretin să-şi cumpere singur ţoalele! El va privi raftul de la distanţă, ne va lăsa hainele în ordine, cum ne place nouă şi aşa mai departe. Dacă nu vrea, să umble tot cu pantalonii ăia lejeri, care s-au mulat în timp pe forma burţii, cu cămaşa aia îngălbenită la subraţ şi cu mizeria aia de sacou cusut pe mânecă, pătat şi cu miros de naftalină.
  • Să nu mai fie hărţuiţi oamenii de către ziarişti în numele meu. De ce zic în numele meu? Pentru că ei pretind că eu îmi doresc să văd vedete filmate pe closet, cu mâinile la faţă, sau alergând cu pantalonii în vine. Ei bine, nu vreau. Sunt anunţat că urmează imagini cu nu ştiu ce vedetă, pe care fireşte că mi-aş dori să le văd dacă ar fi vorba despre un act de presă, un interviu, un reportaj, ceva. Urmează însă imagini furate, jefuite practic, penibile şi stânjenitoare, de multe ori, agasante şi jenante. E ca şi cum mi s-ar servi ciuperci otrăvitoare la restaurant, sub eticheta de mâncare sănătoasă. Iar după ce m-au otrăvit, se strâmbă la mine şi-mi spun să mănânc în altă parte dacă nu-mi convine.
  • Să nu mai Alex Velea. E mai rău decât orice manelist, dacă e să compari după voce, bun gust, aspect sau versuri (mă rog, vorbele pe care le miorlăie el acolo).




Jul 23, 2013

Cafea

Fără ea lumea n-ar fi fost ce este.

Iluminismul, născut în cafenelele Parisului, nu ar fi existat. Prin urmare, majoritatea ideilor acestei lumi n-ar fi existat.

Epoca industrială, în care oamenii puteau fi, datorită cafelei, prezenţi cu toţii la muncă dimineaţa, în acelaşi timp, nu ar fi început. Aşadar majoritatea lucrurilor din jurul nostru n-ar fi fost nici ele. 

Fără cafea, marea literatură a lui Balzac şi Rebreanu e posibil să nu fi existat nici ele, poate nici fizica lui Richard Feynman şi invenţiile lui Edison.

Dar e sigur că n-ar fi existat opera celui mai prolific matematician din toate timpurile, ca număr de studii, Paul Erdős, despre care se spunea că este o adevărată maşină de transformat cafeaua în teoreme.

În cartea "The Man Who Loved Only Numbers" (Omul care iubea numerele şi numai numerele, aş fi tradus eu, păstrând tipul de terminologie) Paul Hoffman povesteşte că Erdős, care lucra câte douăzeci de ore la rând, păstrându-se în formă cu ajutorul multor cafele espresso, dar şi a tabletelor cu cofeină şi a unor amfetamine, a fost provocat de un prieten la un pariu.

Trebuia să reziste o lună fără pastile. A putut rezista fără probleme, a câştigat deci pariul, dar în tot acest timp s-a simţit incapabil de muncă serioasă. Încasându-şi cei 500 de dolari, i-a reproşat amicului: "Ai oprit matematica în loc timp de o lună!".

America de Sud n-ar fi fost ce este fără cafea, pentru că ei o exportă masiv, dar nici estul Europei n-ar fi fost ce este. De ce? Spune-se că mare parte din forţa Revoluţiei de la 1917, complet străină de apatia rusească întemeiată pe vodcă, se datora spiritului de mare cafegiu al lui Troţki. 

Viena ar fi fost altceva decât este, mersul trenurilor şi al avioanelor ar fi fost diferit, călătoriile lungi cu maşina ar fi fost cel puţin mai premejdioase, sesiunile de examene la fel, n-ar fi existat pesemne romantismele de niciun fel...

Nici măcar dimineaţa asta n-ar fi existat, din punctul de vedere al meu, subiectiv, bineînţeles.

Într-un articol din The New Yorker (30 iulie 2001), Malcom Gladwell oferă mai multe şi spectaculoase instantanee din istoria consumului de cofeină (cafea, ceai, cola). 

Traduc şi redau următoarea relatare:

"Regele Gustav III, care a domnit în Suedia la sfârşitul secolului al optsprezecelea, era atât de convins de faptul că, dintre toate formele de cofeină, cafeaua este în mod special periculoasă, încât a pus la cale un experiment elaborat. Un criminal deţinut a fost condamnat să bea cană după cană de cafea până când moare, în vreme ce un alt deţinut, drept control, a fost condamnat la ceai pe viaţă. Din nefericire, cei doi medici care conduceau experimentul au murit înainte de toţi; apoi a fost ucis Gustav; în cele din urmă, băutorul de ceai a murit la 83 de ani, de bătrâneţe, lăsându-l pe cel dintâi criminal cu espressoul său şi lăsând, totodată, presupusa toxicitate a cafelei nelămurită."





Câteva date recente (BBC).

Jul 17, 2013

Aproximotive

mâna ta de aer mâna mea de piatră
vis de diamante lume de nisip
arbori care zboară inimi care-noată
camera îngustă patul răvăşit

din toată o parte dar o parte toată
şoapta încordată parfumul marin
lumânare laptop labirint lavandă
ultimele raze ultimul suspin

muzica-năuntru liniştea afară
infint aproape de departe mit
pătura de flăcări perna de răcoare
vocea ta albastră vocea mea de schit

ioni şi săruri albe fire de noţiune
mâna ta stafie mâna mea simbol
spune încă-o dată haide şi mai spune
amorţeală ploaie paracetamol


Jul 16, 2013

Între generaţii

  • Nu m-aş simţi confortabil să fiu privit de copii în vreme ce mă străduiesc să dansez. Poate că ar trebui să existe o regulă care să interzică privitul părinţilor care dansează. Dar a-ţi privi copiii dansând e o senzaţie care transcende esteticul. Este o împlinire. O absolvire. Este ca şi cum ar urma să auzi de undeva din preajmă: "Tăiaţi!" pentru ultima scenă din film.
  • A aflat foarte târziu şi întâmplător că tatăl lui este campion olimpic. Om extraordinar de modest, bătrânul doctor îşi păstra medalia într-un sertar. Nici mama lui nu era mai puţin reţinută. Britanici de cel mai pur spirit, trecuţi prin război, aceşti oameni nu detestă nimic mai mult decât ifosele, ambiţia şi risipa. N-au fost niciodată mulţumiţi de el. Un copil născut în vremuri bune, la Oxford, şi crescut din sacrificiile extreme ale unei generaţii, a fost crescut cu pretenţia de a da un randament excepţional sau, cel puţin, "să se tortureze cu gândul atâtor privilegii nemeritate". Ceea ce el nu avut pe agendă, pur şi simplu. A făcut ce i-a plăcut, a trecut prin lume ca un puşti rebel, a făcut actorie şi muzică şi nu s-a simţit vinovat de viaţa grea a bunilor săi părinţi. Părinţi pe care i-a mulţumit, în cele din urmă, nu numai când a primit o distincţie pentru jocul său dintr-o piesă de teatru, la şcoală, şi i-a privit după un pliu al cortinei bucurându-se în sală, ci şi mai târziu, ajungând cunoscut de toată lumea şi în toată lumea ca Sir Hugh Laurie. Un tip reţinut şi modest, care, din copilărie, a păstrat refuzul risipei, ca urmare a educaţiei primite de la părinţi. Acum suferă şi când se distrug maşini în filme: "Nu, nu, nu - spune - n-o distruge, puteai doar să te prefaci că o distrugi, cineva ar fi putut folosi maşina aia!"
  • Există două tipuri de maturizare. Primul spune: "Inima mi-a oferit totul. E rândul creierului să intre în joc". Al doilea spune: "Inima şi-a bătut joc de mine. Voi cere ajutor creierului".
  • Părinţii au tendinţa naturală şi justificată de a-şi creşte copiii pentru lumea în care au crescut ei. Dacă pe vremea mea important era să înveţi matematică pentru un serviciu bun, voi cere copiilor mei să înveţe matematică, pentru că asta îmi dictează mie instinctul că e bine pentru ei. Astăzi, matematica se clasează pe ultimul loc în topul specializărilor care asigură servicii bine plătite. Lumea se schimbă mai repede decât instinctele noastre. 



Jul 11, 2013

Elemente

Te iubesc de un mileniu, un mileniu şi,
vremea în care te-am descoperit s-a acoperit de istorie.
Mai întâi, ţi-am dezvăluit miezul meu de cuvinte,
metaforele, ideile şi unele sentimente.
Tu mi-ai dezvăluit valurile şi flăcările.

Acum, îţi scriu pe impulsuri electrice.
Nu mai am nimic nou şi nimic original,
în afară de arbori şi de stânci
care continuă să crească în mine.
Culorile, aerul şi celelalte frumuseţi sunt împrumutate.

Ţi-am spus cuvinte cu foarte mult înţeles,
codate în semne, codate în cifre, codate în pixeli,
transformate în câmp electro-magnetic,
transmise printre meteoriţi,

în vreme ce eu mă făceam pod peste tine
şi tu curgeai...
cunoscându-mi şi făptura de piatră,
miezul meu, nucleul, elementul meu central,
aceeași piatră pe care am început să-ţi scriu toate acestea
cu un mileniu în urmă.



Jul 10, 2013

Siguranţă şi încredere

Fotografia asta, după cum arată semaforul din spate, nu pare făcută în România...


Povestea vieţii mele

Mi-l amintesc pe Nichita Stănescu spunând: "În tinereţe mi-am rupt braţul şi durerea a fost sfâşietoare până la strigăt. Pe vremea aceea însă eu aveam o părere atât de mare despre durere, încât am crezut că aceea este doar un preambul, o introducere la adevărata durere care care urma să vină. N-a mai venit. Era chiar durerea." (Citatul este aproximativ, ca şi cel ce urmează).

În filmul "The Hours", din 2002, personajul lui Meryl Streep, Clarissa, îi povesteşte fiicei sale cea mai importantă clipă a vieţii ei, o dimineaţă când ieşise în faţa casei, pe verandă, după o noapte de iubire, şi în lumina aceea proaspătă, venită atât din exterior cât şi din interior, a avut un sentiment special.

Zice: "Ştii acel sentiment că totul e posibil? Şi mă gândesc: deci acesta este începutul fericirii. Acum începe. Şi negreşit va creşte cu timpul. Niciodată nu mi-am dat seama că nu a fost începutul: a fost fericirea. În acel moment. Chiar atunci!"

Interesantă asemănare. Se pare că poetul şi personajul respectiv au surprins, în imagini şi cuvinte asemănătoare, o singură trăsătură, dar ce fină şi ce eminentă, ca o auroră boreală, a naturii umane: poveştile noastre cântăresc mai mult decât experienţele noastre; viaţa noastră e un sac cu poveşti despre trecut, despre momentul acesta şi despre cele ce vor urma, despre noi şi despre ceilalţi, despre bine şi rău, iubire şi ură, bucurie şi suferinţă...

În realitate, nu avem decât clipa de-acum.



Jul 8, 2013

Efectul sepia

  • Ionuţ a împlinit 34 de ani. Zice: "Ce-a fost frumos e în trecut!" Glumeşte, evident. Dar ar fi avut dreptate dacă am fi fost... în trecut. Tinerii sunt o chestie de dată recentă. Acum 150 de ani, durata medie de viaţă într-un mare oraş european nu ajungea la 34 de ani. Mai mult decât atât, cu 100 de ani în urmă nici măcar cuvântul sau noţiunea de "tineret" nu exista. Fireşte că au existat mereu oameni tineri, dar o categorie aparte nu au apucat să formeze decât în vremea foarte recentă. Şi totuşi, părem a avea amintiri adânci.
  • Am trecut acum un an prin Costineşti şi, cu toate că vin din epoca digitală, amintirea plajei din 2012 s-a păstrat în culorile cu tentă cafenie ale fotografiilor din anii '80. Nisipul, marea, epava, digul, obeliscul, mergând mai departe, îngheţata, farmacia şi toate celelalte s-au arhivat în folderul cu amintiri din adolescenţă. E drept, nu am prins cea mai însorită zi şi am fost în trecere, doar o după-amiază. Călătoria în timp m-a transformat într-un hipiot bătrân. Briza aducea acorduri rătăcite prin lume de la Woodstock.
  • Toate romanele de dragoste pe care-mi amintesc să le fi citit în adolescenţă începeau bine, se construia vrăjeala minuţios, cu talent, uneori urma şi nişte sex, foarte nemaipomenit, însă, când ţi-era lumea mai dragă, începea războiul. Moment în care o dădeam în mă-sa de carte. Mai târziu, m-a interesat războiul şi am suferit din aceeaşi cauză, în revers: când era mai a naibii bătălia, se punea de o poveste de amor. Şi îl dădeam în mă-sa de război, de asemenea. Probabil că există, undeva, la orizont, o înţelegere înţeleaptă a faptului că sunt inseparabile.
  • I-am păstrat o amintire frumoasă poetului Romulus Vulpescu, un cărturar spectaculos. Avea masa plină de cărţi şi ziare, în vreme ce urmărea două televizoare simultan. Unul dintre ele era al lui, iar celălalt îl avea de la un post de televiziune la care avea o rubrică de critică cinematografică. Mi-a explicat că, la el, vizionarea unui film durează deseori 6 sau 7 ore, în care opreşte imaginea, derulează şi aşa mai departe, pentru toate detaliile de care are nevoie. Albumele de artă, dicţionarele, cataloagele, enciclopediile, cronologiile, cărţile de istorie şi toate celelalte surse şi referinţe îi erau instrumente obligatorii în timp ce urmărea filmele. Numai genericul pentru el era o chestiune de o oră întreagă.

  • Trebuie să se vadă starea de bine pe faţa ta. E ca şi cum te-ai aranja nu doar pe dinafară, ci şi pe dinăuntru, cu eleganţă. Cosmetică emoţională. Ca şi paharul care, pentru a străluci în lumină, trebuie să fie curat şi pe dinăuntru, şi pe dinafară.
  • Amintirile sunt modul în care îţi imaginezi trecutul. Când îţi imaginezi viitorul, poţi folosi această imaginaţie întrucât ea se păstrează în memorie. Imaginaţia şi memoria se întrepătrund şi se despart ca yin şi yang, ca dragostea şi războiul, ca seara de duminică şi dimineaţa de luni. Secretul constă în a le discerne şi a trăi din imaginaţie, iar nu din memorie.
  • Am avut, în urmă cu mulţi ani, ocazia excepţională să pot sta de vorbă câteva minute cu Mitzura Arghezi. Mi-a povestit că tatăl ei a fost pentru copii un părinte foarte blând. Niciodată nu a ridicat glasul şi niciodată nu a trebuit să spună ceva de două ori. Era ascultat întocmai şi la timp, nu i se ieşea din cuvânt. Pe de o parte, m-am gândit, ce minune să fii copil şi să nu ieşi din cuvântul lui Arghezi! Să rămâi acolo. Pe de altă parte, mi-a spus Bunicul, era normal să-l asculte orbeşte, la ce instrucţie făcea coana Paraschiva cu ei, ca să-i asigure bărbatului locul de stăpân.
  •  Există amintiri care ne schimbă felul de a vedea lumea. Există locuri şi oameni care le evocă. Şi e bine să ştii că ai un drum lung în urmă, că ai trecut prin locuri minunate şi îndepărtate. Dar e la fel de bine să îţi aminteşti că e o călătorie cu infinite oportunităţi înainte. Cât de spectaculoasă poate fi viziunea despre lume a acelui chinez pentru care râul curge spre trecut... El aşează pe apă un lampion, reprezentând un anume spirit, şi-l priveşte cum dispare sub un pod, sub o salcie sau în întunericul nopţii. Cu sufletul liber, călătorind odată cu pământul, el ştie însă că se va întoarce cândva.
  • A reciti o carte înseamnă a o citi cu adevărat. Acest amestec perfect de nou şi vechi, de descoperire şi re-cunoaştere, este modelul oricărei experienţe depline. Există un farmec inegalabil al începuturilor, dar adevăratul gust al vieţii nu se poate simţi fără sentimentul deplin al unei valori confirmate.

Jul 4, 2013

Vă împuşc din zece-n zece!

Una dintre cele mai interesante, savuroase, ieşite din comun, spectaculoase, dar ce să mă complic cu epitete - cea mai tare poveste din lumea tirului, de-a dreptul, nu a fost scrisă niciodată până acum. Ea s-a transmis pe cale orală, o pleiadă întreagă de trăgători o cunoaşte din auzite, cunoscându-i şi personajele principale, mulţi dintre martorii direcţi la întâmplare trăiesc, iar personajul principal al poveştii este încă în stare să împuşte cinci ciori aflate pe un gard, înainte ca vreuna dintre ele să apuce să-şi ia zborul.

Istorie vie

Datele circumstanţiale ale întâmplării nu sunt esenţiale, de aceea nu voi da deocamdată nume şi cifre, important este faptul în sine, care s-a produs cu adevărat pe un poligon de tir sportiv din România.

Era campionatul naţional de pistol-viteză. Anul, 1970, cel mai probabil. Proba de pistol-viteză în acest an este una dintre cele mai spectaculoase probe sportive din ţară. Puţine sporturi au nobleţea tirului, iar tribuna din spatele standurilor este ticsită cu spectatori entuziaşti. Mă rog, ei nu pot fi mai entuziaşti decât spectatorii de tenis în ziua de azi, dar comparaţia este pertinentă.

Incursiune în psihologia ţintaşilor

În faţa fiecărui trăgător, la o distanţă de 25 de metri, se află câte 5 siluete, cu câte o ţintă pe fiecare, întoarse cu profilul (cantul) spre standul de tragere, astfel încât pistolarul vede muchiile ţintelor. După ce arbitrul de poligon dă comanda "Încărcaţi!", sportivul îşi pregăteşte arma şi se aşează în poziţie de tragere. Apoi coboară pistolul spre pământ, la o înclinaţie de maximum 45 de grade, şi dă comanda de tragere: "Da!"

Jul 3, 2013

Convingerile succesului

Programarea neurolingvisitcă se bazează pe un set de aşa-numite presupoziţii operaţionale. Aşadar nimeni nu le tratează drept adevăruri. Sunt pur şi simplu nişte convingeri de la care se pleacă în abordarea oricărei probleme. Oricărei probleme? Da.

Presupoziţiile pot fi puse la lucru imediat şi în felul următor: priveşte o problemă personală prin prisma fiecăreia dintre presupoziţii. Unele se vor potrivi mai bine, altele mai puţin, dar, în orice caz, perspectiva asupra problemei se schimbă cu totul. De regulă, efectul produs este trecerea de la o atitudine de tipul "n-am ce face" la o atitudine responsabilă şi angajată, de tipul "nimic nu mă poate împiedica".

Un comportament conform cu aceste principii face din noi comunicatori foarte buni şi ne face mai eficienţi, în orice caz.

Presupoziţiile nu sunt nicidecum răspunsuri ale tuturor problemelor, ci moduri de abordare. Am preferat, pentru traducerea şi redarea lor, varianta lui Richard Bandler:

  • Modificarea procesului prin care experimentăm realitatea este deseori mai profitabilă decât schimbarea conţinutului experienţei noastre. 
E mai uşor să te schimbi pe tine decât să schimbi lumea. Când nu poţi schimba o situaţie inconfortabilă, e mai folositor să-ţi poţi schimba reacţiile, emoţiile ori sentimentele faţă de acea situaţie, fie ea trecută, prezentă sau viitoare.

  • Sensul comunicării este răspunsul pe care-l primeşti.
Fiecare are responsabilitatea asupra a ce se înţelege în urma mesajelor sale. Eficienţa în comunicare implică flexibilitatea de a-ţi schimba în permanenţă abordarea, până când obţii feed-back-ul dorit.

  • Toate distincţiile pe care fiinţele umane sunt capabile să le facă în ceea ce priveşte mediul şi comportamentul nostru pot fi util reprezentate prin simţurile vizual, auditiv, kinestezic, olfactiv şi gustativ.
Nimic nu este abstract, nici în învăţare, nici în comunicare. Tot ce se transmite de la o minte la alta se poate traduce în limbajul concret al simţurilor. Mintea şi corpul sunt un sistem.

  • Toate resursele de care avem nevoie pentru a efectua o schimbare sunt deja în noi.
Pentru a obţine ce dorim, resursele exterioare (bani, timp, tehnologie, cunoştinţe) sunt secundare faţă motivaţia intrinsecă, dorinţa şi voinţa de a face o schimbare, cu un cuvânt, emoţiile care determină acţiunile noastre.

  • Harta nu este teritoriul.
Fiecare îşi reprezintă lumea în felul său. Pentru a transmite un mesaj clar va trebui să mă raportez la "harta" mintală a interlocutorului.

  • Valoarea pozitivă a fiecărui individ este constantă, în timp ce valoarea stărilor şi comportamentelor sale stă sub semnul întrebării.
Oamenii nu sunt comportamentele lor. Poţi judeca fapte sau vorbe, dar nu poţi judeca oameni.

  • Există o intenţie pozitivă care motivează fiecare comportament şi un context în care fiecare comportament are valoare.
Oamenii nu fac niciodată răul intenţionat. Este pur şi simplu o nepotrivire între context şi comportament. În funcţie de opţiunile pe care (consideră că) le au, oamenii fac în orice situaţie cele mai bune alegeri.

  • Feedback vs Eşec - Tot ce obţii în urma unui comportament este o realizare, indiferent dacă aceasta este dorită sau nu.
Nu există eşec. Dacă vrei să obţii altceva, trebuie să faci altceva. Dacă faci ce-ai mai făcut, obţii ce-ai mai obţinut. Flexibilitatea în acţiune te apropie de rezultatele dorite. În orice sistem, elementul cel mai flexibil domină sistemul.

Jul 2, 2013

Persuasiune la minut (9): Mobilizarea

Henri Barbusse
"STALIN: Cum staţi cu semănatul? 
RESPONSABILUL: Cu semănatul, tov. Stalin, am făcut mobilizarea. 
S: Da, şi? 
R: Am pus problema energic! 
S: Bun, şi? 
R: Se preconizează o schimbare favorabilă, tov. Stalin, în curînd se va produce o schimbare favorabilă! 
S: Adică? 
R: Se lucrează cu abnegaţie la ample proiecte de ameliorare! 
S: Bine, bine, dar pîn-la urmă, care este stadiul semănăturilor la voi? 
R: Cu semănatul, deocamdată, nu am realizat nimic, tov. Stalin"

H. Barbusse


Jul 1, 2013

Iluzia unei insule

Fiecare dintre noi are tendinţa de a da crezare propriilor gânduri şi păreri, automat, fără dubiu. Uiţi că eşti şi tu un om ca toţi ceilalţi. Supus greşelii. Failibil. Refutabil.

Ciudăţenie şi oroare: să susţii o opinie doar pentru că e a ta! Tu, cine? Un om la nimereală, dintre atât de mulţi oameni.

De fapt, suntem atât de nebuni şi dezechilibraţi, încât luăm personal orice ne trece prin minte. Chiar şi amintirile. Chiar şi iluziile. Chiar şi visele.

Ai visat un loc minunat şi, când te-ai trezit, ai descoperit că el nu se află pe hartă. Dacă altcineva l-ar fi visat, nu te-ar fi interesat mai mult decât, să zicem, părerea lui Derrida despre conceptul de hermeneutică fenomenologică la Heidegger.

Amintindu-ţi însă visul iarăşi şi iarăşi, ai continuat să-l cauţi pe hartă, zadarnic. Tendinţa ta primitivă de a te ataşa de propriile vedenii şi a-ţi susţine orice fantasme te îndeamnă să crezi că e posibil să-l găseşti pe undeva. Să te confirmi.

Fără această tendinţă, nicio idee religioasă nu ar fi apărut vreodată pe planetă. Nu că nu ar fi rezistat pe piaţa gândirii: nu ar fi luat fiinţă măcar.

Negăsindu-l, l-ai desenat pe hartă cu mâna ta, într-o zonă fără acces. Ceva exotic, ceva special, în afara câmpului experienţial, în afara sferei raţionale, în afara lumii concrete şi a bunului simţ. Ai creat o nouă credinţă.

Tu nu mai trebuie să te convingi că punctul desenat de tine pe hartă e un paradis exotic, care te aşteaptă dacă ai suficientă credinţă şi răbdare. Tu o crezi cu îndârjire, în virtutea faptului că ţi s-a arătat în vis.

Pentru tine, e adevărat deoarece ţi s-a năzărit. Nu mintea ta, calificată pentru jocurile paralimpice ale inteligenţei, l-a plăsmuit, ci el ţi s-a revelat în vis. Nu schizofrenie, ci epifanie.

Deci tu eşti gata convins. Dacă însă i-ai putea convinge şi pe alţii, ai avea o nouă religie. Măcar te-ai simţi bine că nu eşti obligat să crezi ce i-a căşunat altuia.

Şi, de atunci, umbli cu harta măsluită la tine. O mai scoţi din buzunar când eşti singur. Mai tragi cu ochiul la ea, cu mintea goală, ştiind, în adâncul conştiinţei, că totuşi mirajul tău nu numai că nu interesează pe nimeni, ci mai are şi măruntul defect că pur şi simplu nu există.

There was an error in this gadget