Aug 1, 2013

Nişte oameni cultivaţi

Credeam că pasiunea pentru grădinărit e un simptom al bătrâneţii. Nu este aşa. În realitate, afecţiunea pentru plante e cel mai pur semn de maturitate emoţională, pentru că planta răspunde extrem de încet. Astfel, grija pe care i-o oferi nu e condiţionată de un răspuns imediat, ci presupune răbdare, încredere, speranţă.

De aceea, oamenii care trăiesc pe lumea asta doar ca să li se dea şi ca să primească, nu pot avea grijă de plante. Cei care ţin scorul nu pot fi grădinari. Nu cumva e adevărat că aceia care nu sunt capabili să îngrijească o plantă nu pot îngriji nimic?

Nu cumva e adevărat că oamenii repeziţi, care trăiesc pentru a obţine, care apreciază viaţa în funcţie de cât de bine le e lor în momentul prezent, care nu-şi controlează dorinţele, care nu suferă decât când nu li se dă, sunt, de fapt, cei incapabili să aibă grijă de o floare? Pentru că ea nu cere mult, în aparenţă: apă şi cam atât. Dar, de fapt, e nevoie să fii acolo, să te gândeşti la ea, măcar din când în când.

Ea nu oferă răspunsuri. Dar iubirea adevărată nu caută răspunsuri, ea fiind o eternă întrebare. Ea se cere aşteptată, dar a şti să iubeşti înseamnă a şti să aştepţi. 

Am petrecut, în ultima vreme, ceva mai mult timp în grădina noastră. Am făcut cunoştinţă ceva mai bine cu pomii, cu florile, cu iarba. Şi nu mă simt bătrân. Nici nu mă apuc să cânt, melodramatic: "Bun rămas, prieteni dragi de beţie". Îmi doresc însă mai mult timp acasă.

Nu în ultimul rând, observ că orice proiect cu adevărat mare sau important nu seamănă cu o clădire, nu seamănă cu un oraş, nu seamănă cu o maşinărie, ci seamănă cu o grădină.





There was an error in this gadget