Aug 6, 2013

Ultima piesă din puzzle

La ora 6 dimineaţa, în metrou, doi copii făceau o gălăgie insuportabilă pentru mulţimea de călători nedormiţi şi stresaţi. O nouă zi de muncă începută prost. Tatăl lor se afla acolo, cu ei, asistând nepăsător la demonstraţia de nesimţire şi impertinenţă a progeniturior lui, fapt şi mai revoltător.

Scena e povestită de Steven Covey, care s-a întâmplat să fie aşezat pe scaun exact lângă acel tată
nepăsător. La un moment dat, când era limpede pentru toată lumea că au suportat destul, s-a întors către om şi i-a reproşat că nu vorbeşte cu copiii, că nu le spune ce e permis şi ce nu într-un mijloc de transport.

Omul s-a întors spre el cu o privire pierdută şi, parcă trezit dintr-un vis, i-a răspuns: "Da, vă rog să mă iertaţi, cred că ar trebui să le spun ceva, dar nu-mi dau seama ce ar fi potrivit acum. Noi ne întoarcem de la spital, unde mama lor a murit în urmă cu o jumătate de oră."

Ultima piesă din puzzle schimbă înţelesul întregului tablou. Dar nu şi tabloul. De câte ori nu se întâmplă ca un amănunt să schimbe ce simţim într-o anumită situaţie, într-atât încât să modifice şi sensul lucrurilor? De fapt, ceea ce fac astfel de amănunte este să ne sensibilizeze către a vedea lucrurile dintr-o altă perspectivă.

Ultima piesă din puzzle poate schimba nu tabloul în sine, ci doar unghiul de vedere. Nu schimbă imaginea, ci povestea pe care o spunem despre imagine. În spatele fiecărei realităţi se află sute de poveşti şi paradigme posibile. Niciuna nu este neapărat adevărată.


There was an error in this gadget