Maeștrii timpului

Oare când a început nevoia oamenilor de mai mult timp? A fost cândva o vreme, evident, când oamenii făceau pur și simplu ceea ce natura și viața îi îndemnau să facă. Trăind în același ritm cu zilele și nopțile, cu ploile și vânturile, cu primăverile și toamnele, singurul management al timpului de care aveau nevoie era mișcarea Pământului și cunoașterea vârstelor. Cu vorbele scriitorului, timpul avea nesfârșită răbdare.

Și apoi au apărut calendarele, agendele, sau listele cu lucruri de făcut. Oamenii și-au născocit oficii, iar
activitatea lor nu mai avea o singură dimensiune (procurarea hranei). Au început să facă tot soiul de lucruri a căror urmărire nu mai ținea de bunul simț sau de vreo succesiune naturală a evenimentelor.

Originea organizării timpului se află în căutarea unei soluții la tendința firească a oamenilor de a pierde din vedere obligațiile impuse. Într-un mod cât se poate de logic, ceea ce nu e natural să fac, este natural să nu fac. Rezolvarea a venit pe calea scrisului, cel mai vechi instrument al minții omenești. Au apărut calendarele și agendele de toate soiurile.

Aglomerarea agendelor a dus, în lumea industrială, la apariția managementului propriu-zis al timpului, axat pe prioritizare. Stabilirea priorităţilor a rămas până în ziua de astăzi marea artă şi subtila ştiinţă a oamenilor ocupaţi. Este mult mai mult decât ingineria aşezării unor activităţi pe o linie a timpului.

Modul în care ne stabilim priorităţile are mult mai multă legătură cu ceea ce ne dorim de la viaţă decât cu programarea timpului. Cele mai performante sisteme de management al timpului pe care le cunosc pornesc de la stabilirea unei misiuni cât mai clare pentru fiecare dintre rolurile îndeplinite de cineva de-a lungul unei săptămâni. Ele fac pentru un om ceea ce face strategia pentru o organizaţie.

Cum se câştigă o controversă

Am aflat, recent, despre un studiu foarte complicat, efectuat direct asupra creierelor unor susţinători ai celor doi candidaţi la preşedinţia Statelor Unite în campania electorală din 2004. Susţinătorii lui Bush urmăreau fragmente din discursurile lui Bush, iar susţinătorii lui Kerry îl urmăreau pe favoritul lor, în vreme ce creierele le erau investigate în amănunt şi în timp real cu aparatura medicală performantă a laboratoarelor americane.

Punctul de interes al studiului privea momentele în care politicienii se contraziceau pe ei înșiși, când erau inconsecvenți sau lipsiți de logică. Cu alte cuvinte, fragmentele de discurs erau alese special pentru a scoate în evidenţă inconsistenţa discursurilor celor doi contracandidaţi.

Rezultatele studiului au arătat clar că, atunci când candidatul preferat vorbea prostii, zonele din creierul susţinătorului responsabile cu gândirea logică îşi încetau pur şi simplu activitatea! Cea mai avansată și dezvoltată parte a creierului omenesc se oprește efectiv din funcționare într-o situație de acest fel.

În acelaşi timp, creierul susţinătorului îşi activa automat mecanismele de reacţie rapidă în caz de pericol sau atac (cunoscute şi ca reacţii de tipul "luptă sau fugi"). Aceste mecanisme sunt specifice unei formațiuni mult mai primitive a creierului, cunoscută și sub numele de creier reptilian.

Studiul americanilor a dovedit că oamenii, atunci când observă că nu au dreptate, sau că părerile lor sunt contrazise, încep să devină automat agresivi şi reactivi, încetând totodată de a mai fi logici şi rezonabili.

Atunci când o controversă începe, reacţiile noastre automate nu se îndreaptă către modalităţile de argumentare mai eficiente, ci către anihilarea, cu orice preţ, a adversarului. Chiar şi cu preţul de a fi inumani, distructivi sau ridicoli. Pur și simplu, atunci când contrazici pe cineva, îi blochezi mecanismele de înțelegere, activându-le totodată pe cele de tip emoțional-agresiv.

Astfel, pe baza cercetărilor, putem elabora un răspuns scurt şi unul lung la întrebarea: cum să câştigi orice controversă?

Răspunsul scurt este: recurge la cele mai inumane mijloace de rezolvare a conflictului! Adică, dacă tot ce te interesează este să câştigi disputa, de ce te-ai mai învârti în jurul cozii, în loc de a trece direct la fapte, pieptiş?

Elementul principal care distinge arta de ne-artă

M-am întrebat adesea dacă nu cumva e mai bine să fii prost şi să te bucuri, extaziat, de toate imbecilităţile pământului, în loc să gândeşti şi să ajungi dezamăgit, în cele din urmă, de manifestările zilnice de insuficienţă mintală care trec drept acte culturale, educative sau administrative. 

Problema e că procesul prin care ne cultivăm minţile nu prea mai poate fi inversat fără aportul vreunei drame nedorite. Nu mai poţi să dez-citeşti cartea, nu poţi să dez-asculţi un concert, nu mai poţi acoperi cu praf gros de ne-simţire ceea ce ai simţit în preajma unei opere de artă.

Deschizi radioul, deschizi televizorul, deschizi o revistă şi, în calitate de om educat, n-ai decât să suferi. Eşti violent izbit de subcultură, de kitsch, de pseudoartă. Un minim de educaţie artistică în ţara asta echivalează cu un interminabil surghiun.

Pe de altă parte, există şi ciudăţenia unor fanatici ai culturii, pentru care tot ce nu e Bach e zgomot, tot ce nu e Shakespeare e grosolănie, tot ce nu e Spinoza e balamuc. Unde e echilibrul corect? Ce face arta să fie artă? 

Încerc un răspuns simplu, fără concepte axiologice şi fără judecăţi de ontologie a obiectului artistic. Arta este exprimarea potrivită şi elevată a unui sentiment unic şi special în felul său. Astfel, ea poate fi mult mai uşor distinsă de ne-artă prin ceea ce nu este şi nici nu poate fi.

Arta nu este niciodată expresia directă a unui sentiment (sau emoţie, stare). Versuri de tipul: "Când noaptea vine/ te vreau lângă mine" nu se califică nici drept artă şi, în opinia mea, nici drept mesaj public. 

Poveste de toamnă

Când vine toamna

Am aflat dintr-un text al lui Ion Minulescu, din presa bucureşteană de acum mai bine de-un veac.

“Pentru a ne încredinţa că am intrat cu adevărat în toamnă, n-avem decât să privim Calea Victoriei.

Pentru schimbarea anotimpurilor, bucureştenii n-au indicator mai precis, mai plăcut şi mai puţin costisitor decât această stradă ciudată, care, asemenea unei femei galante, nu se înşală niciodată de toaletă şi niciodată nu întârzie de a se înveşmânta la timp în stofele şi culorile corespunzătoare capriciilor cerului nostru.

Rândunelele pot pleca, frunzele de nuc se pot scutura în tihnă şi bruma se poate aşterne cât mai groasă peste vii... Pentru bucureşteni însă, toate aceste simptome nu însemnează câtuşi de puţin un început de toamnă.

Cât timp pe Calea Victoriei se vor vedea încă pălării de paie şi bluze decoltate, Bucureştii n-au intrat în toamnă.” (Ion Minulescu, 1909)

A-i spune muzicii că e doar muzică

A discuta cu propriile sentimente,
a le implora mai întâi de toate să nu te ucidă,
aruncându-ţi privirea spre orizont,
ca şi cum ai putea vedea până la podul de peste Styx.

A rămâne în mijlocul lor ca într-un labirint răsturnat.

A te preface mai apoi plictisit de vechile lor drame,
a-i spune sufletului că e doar suflet,
a-i spune muzicii că e doar muzică,
a privi amintirile cum merg pe străzi târând în spate oameni,

Ce bine este să poţi folosi glasul poetului pentru versurile tale de nepoet!

Ca râurile care nu-şi mai pot separa apele,
ca aştrii care nu-şi mai recunosc fiecare lumina,
ca arborii toamnei cu frunzele pierdute,
emoţiile noastre de toamnă.