Sep 27, 2013

Elementul principal care distinge arta de ne-artă

M-am întrebat adesea dacă nu cumva e mai bine să fii prost şi să te bucuri, extaziat, de toate imbecilităţile pământului, în loc să gândeşti şi să ajungi dezamăgit, în cele din urmă, de manifestările zilnice de insuficienţă mintală care trec drept acte culturale, educative sau administrative. 

Problema e că procesul prin care ne cultivăm minţile nu prea mai poate fi inversat fără aportul vreunei drame nedorite. Nu mai poţi să dez-citeşti cartea, nu poţi să dez-asculţi un concert, nu mai poţi acoperi cu praf gros de ne-simţire ceea ce ai simţit în preajma unei opere de artă.

Deschizi radioul, deschizi televizorul, deschizi o revistă şi, în calitate de om educat, n-ai decât să suferi. Eşti violent izbit de subcultură, de kitsch, de pseudoartă. Un minim de educaţie artistică în ţara asta echivalează cu un interminabil surghiun.

Pe de altă parte, există şi ciudăţenia unor fanatici ai culturii, pentru care tot ce nu e Bach e zgomot, tot ce nu e Shakespeare e grosolănie, tot ce nu e Spinoza e balamuc. Unde e echilibrul corect? Ce face arta să fie artă? 

Încerc un răspuns simplu, fără concepte axiologice şi fără judecăţi de ontologie a obiectului artistic. Arta este exprimarea potrivită şi elevată a unui sentiment unic şi special în felul său. Astfel, ea poate fi mult mai uşor distinsă de ne-artă prin ceea ce nu este şi nici nu poate fi.

Arta nu este niciodată expresia directă a unui sentiment (sau emoţie, stare). Versuri de tipul: "Când noaptea vine/ te vreau lângă mine" nu se califică nici drept artă şi, în opinia mea, nici drept mesaj public. 


În acelaşi timp, arta nu este niciodată expresia unei stări de spirit comune sau gregare. Sentimentul artistic este unic în felul său, nu se poate exprima în forme standardizate de comunicare. Eminescu spune foarte simplu: "Mă cunoşteau vecinii toţi/ Tu nu m-ai cunoscut". Şi nu e om să nu simtă aici tot acest amestec inefabil de suferinţă, dragoste, dor, ciudă, ruşine, disperare şi aşa mai departe, pe care poetul nu le numeşte. Nici nu le poate numi, pentru că arta nu e expresie directă, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru că sentimentul e unic şi special.


În fine, arta nu este niciodată o expresie neelevată, nici chiar atunci când sentimentul exprimat este unic şi special. "Fac duş, sunt fresh, în buzunar am cash/ Vreau să mai beau un fresh" este o exprimare mizerabilă şi semidoctă. E total absurd să pretinzi că faci artă înainte de a învăţa alfabetul...


There was an error in this gadget