Nov 29, 2013

Confuzia este o stare-medicament

Înaintea fiecărui moment important din viaţă se află o perioadă de confuzie. Revelaţia, acea revelaţie suficient de puternică pentru a îndemna la acţiune, nu vine decât pregătită. Ea umple un gol interior, ca fluxul după reflux, ca soarele după furtună. Cu cât momentul de iluminare e mai semnificativ, cu atât confuzia care-l precede şi-l anunţă e mai mare. Insuportabila confuzie! Poate fi atât de nesuferită uneori încât să devină spaimă, depresie, disperare.

Uneori, foarte rar, oamenii sunt răpuşi de aceste stări. De cele mai multe ori însă pur şi simplu supravieţuiesc. Nu întotdeauna îşi dau seama însă de acest tipar al alternanţei dintre confuzie şi claritate, dintre teamă şi decizie, dintre a spera şi a dispera.

Totul ajunge să fie perfect nu atunci când confuzia dispare din viaţa noastră, căci acest lucru nu e doar imposibil, ci şi de nedorit. Fără confuzie am sta pe loc. Ne-am mulţumi cu ceea ce este. Or, există o lege a lumii vii care spune că dacă nu creşti, dacă nu te dezvolţi, mori. Puţin câte puţin. Avem nevoie de confuzie ca de semnalul că urmează să creştem iarăşi. Aşadar totul ajunge perfect când poţi preţui confuzia.

E un moment în care nu te găseşti, nu-ţi afli locul, nu ştii ce-i cu tine, nu poţi vedea în viitor, ţi-e teamă de ce va urma? Am o veste excepţională atunci: urmează vremuri bune. Vine un moment memorabil. Mereu a fost aşa. Nu poţi rămâne prea mult în starea asta. Te vei ilumina în cele din urmă. Într-una din zilele astea, te vei trezi de dimineaţă şi vei descoperi că ai ceva foarte important de făcut.


Nov 23, 2013

Capetele seci și pline de uscăciuni

Te-ai duce la un doctor a cărui primă calitate constă în faptul că a memorat la perfecţiune toate cărțile de anatomie studiate în facultate acum 10 sau 20 de ani? În mod normal nu, pentru că acela nu s-ar numi un doctor, ci un ciudat.

Ai asculta sfaturile de viaţă ale unui expert în domeniul psihologiei? Ca regulă, ele ar trebui să fie mai valoroase decât sfaturile unei ghicitoare în cafea, zic eu. Dar dacă „specialistul” are singura calitate de a şti pe dinafară două sau trei definiţii dintr-un manual scris în urmă cu 40 sau 50 de ani? În acest caz, prefer vrăjitoarea, noţiunile ei fiind cât de cât mai utile.

Eminescu numea astfel de oameni învățați ai cuvântului și spunea despre ei că „citesc mult și au în capul lor o mulțime de definiții, formule și cuvinte despre a căror adevăr nu se îndoiesc niciodată, căci n-au vreme de-a se îndoi. Îi numesc ai cuvântului pentru că înțelepciunea lor consistă în cuvinte, în cojile unor gândiri pe cari memoria lor le păstrează. Căci o gândire este un act, un cutremur al nervilor. Cu cât nervii se cutremură mai bine, mai liber, cu atâta cugetarea e mai clară. La ei acest act, prin care cugetarea străină să se repete întocmai în capul lor (sec, nota mea Mihai Cuza), nu se 'ntîmplă, pentru că mulțimea citirei și obosirea creierului n-o permite. Cele citite trec ca niște coji moarte în hambarul memoriei, de unde iese la iveală apoi tot în aceeași formă.”

Sistemul nostru de educație își propune ca ultim țel să producă astfel de indivizi. Firește că, țintind atât de jos, rezultatele efective sunt și mai jalnice. Doar cei mai buni, elita elitei, ajung la stadiul de învățați ai cuvântului la noi.

Trăim încă într-o societate care acordă statut profesional unor capete seci. De fapt, problema ei nu este doar că permite unor capete seci să dobândească licenţe. Problema ei este că dă întâietate capetelor seci. Dacă reuşeşti să redai ideile altuia în mod fidel, aceasta este o calitate, fără îndoială. Dar este o calitate care nu-i interesează pe ceilalţi, pentru că nu rentează de una singură.

Importantă este capacitatea de a produce idei. Incapacitatea de a produce idei noi şi utile defineşte capul sec. Dacă tot ce ştii şi ce poţi produce din propriul tău cap se reduce la ce au spus alţii, atunci telefonul meu mobil e mai deştept decât tine. Şi are mai multă substanţă şi strop de divinitate decât capul tău. Care e sec.

Şi această meteahnă face din noi un popor de forumişti. Nu suntem capabili să expunem o idee cu cap şi coadă, dar când o face altul îl înjurăm în coada articolului, la comentarii. Adesea, fără ca măcar să fi citit sau să fi reflectat la ideile expuse.


Nov 22, 2013

Ce nu știai despre intuiţie

Fiecare dintre noi are o capacitate intuitivă excepţională. Cei mai mulţi, însă, nu ştiu cum să o utilizeze şi nici măcar la ce foloseşte ea. De fapt, intuiţia este un subiect atât de obişnuit, încât puţină lume ştie cu adevărat despre ce e vorba. Intuiţia nu te ajută să câştigi la casino, dar te poate ajuta să te fereşti de un fals prieten. Intuiţia nu te ajută dacă vrei un loc de muncă mai bun, dar îţi poate salva viaţa în caz de pericol.

Intuiţia funcţionează în felul următor: pe baza unei experienţe bogate, ocolind conştientul pentru a câştiga viteză, creierul transmite un mic semnal care înseamnă că este ceva în neregulă într-o anumită situaţie. Aşa funcţiona daimonul lui Socrate. Îl avertiza când era pe cale să ia o decizie rea. Aşa consideră şi ayurveda că Universul comunică cu noi: ne transmite ori ceva neliniştitor, ori nimic, adică ne lasă liniştiţi.

Sunt mulţi care consideră, în mod greşit că intuiţia te poate ajuta să câştigi, într-o afacere sau joc de noroc sau orice altceva care implică şansă. Intuiţia nu se ocupă cu aşa ceva. Intuiţia este făcută să ne salveze viaţa. Intuiţia ne avertizează nu în preajma unei oportunităţi, ci a unui pericol. Intuiţia este semnalul de alarmă al creierului!

Socrate, în situaţia în care tribunalul atenian avea să-l condamne la moarte, a mărturisit că acceptă această situaţie întrucât daimonul său nu l-a împiedicat să apară în faţa instanţei. Daimonul (de unde se trage cuvântul nostru demon) era intuiţia care îl avertiza de fiecare dată când era pe cale să facă ceva care ar fi avut consecinţe rele. Aşadar intuiţia nu l-a ghidat pe Socrate către glorie, virtute sau faimă, ci doar l-a ferit de rău. La fel şi pentru noi.

Unii oameni, crezând că anumite forţe "demonice" îi pot ajuta să-şi depăşească condiţia, apelează la prezicători, astrologi sau chiar vrăjitoare. Nu neg capacităţile acestora de a percepe mai mult decât oamenii obişnuiţi. Însă limita capacităţilor lor este prevenirea răului, în nici un caz deschiderea de oportunităţi. În realitate, noi avem în viitor toate oportunităţile care există, toate lumile posibile, cum ar spune un filozof, la fel cum dispunem de tot timpul care există. Nimeni nu ne poate da mai mult timp şi nimeni nu ne poate da mai multe oportunităţi.

De reţinut este că intuiţia atrage atenţia asupra a ceea ce nu este bine, ce lipseşte, ce poate fi periculos etc. Intuiţia nu remarcă ceea ce este pozitiv, ci numai negativ.

Anunţat de un foc izbucnit într-o casă, un echipaj de pompieri a intrat în bucătărie. Focul ardea într-un colţ. O flacără mică, dar care făcea o căldură considerabilă. Ai fi jurat că se poate stinge cu o singură găleată de apă. Proprietarul casei le strigă pompierilor că a aruncat apă, dar flacăra nu s-a stins. În acea secundă, şeful echipajului de pompieri a ordonat retragerea din casă, de urgenţă. Nu a ştiut ce l-a determinat să ia o astfel de hotărâre. Noi ştim: intuiţia. La un minut după ce au ieşit din casă, podeaua bucătăriei s-a surpat. Ar fi murit cu toţii dacă nu ieşeau. Şeful a spus că pur şi simplu ceva nu i s-a părut în regulă.

Explicaţia fenomenului este următoarea. În urma vastei experienţe, pompierul învăţase să recunoască, subconştient, tipurile de incendii. Acesta nu se încadra în nici un tipar: flacără mică, nu se stinge cu apă, căldură foarte mare. Aşadar creierul său l-a avertizat de pericol printr-un act al intuiţiei. Anomalia în acel caz a fost că focul se aprinsese în subsol, încinsese podeaua şi izbucnise prin plafon, de aceea nu putea fi stins. Conştient, pompierul nu ştia toate acestea, intuiţia însă l-a ajutat.

Iată deci cum se poate folosi cel mai bine intuiţia: Ascultă reacţia corpului în situaţiile în care încrederea îţi este pusă la încercare!

De ce se spune că femeile au o intuiţie mai bună? Pentru că sunt mai sensibile fizic. Sunt mai conştiente de ce le spune inima. Nu numai inima trebuie ascultată. Cel mai longeviv şef al poliţiei din New York a fost întrebat, la ieşirea lui din activitate, care este cel mai bun mod de a ne apăra de infractori. Omul care ştia mai multe decât orice alt muritor în privinţa infracţiunilor a spus: cel mai eficient mod este să acordăm atenţie uşoarelor mâncărimi care pot apărea în zona cefei. Aceasta este modalitatea subconştientului nostru de a ne avertiza în cazul unui posibil atac.

Nov 20, 2013

Ce ne dorim cu adevărat: experienţe sau amintiri?

Experienţa de viaţă şi amintirea experienţei de viaţă par a fi unul şi acelaşi lucru, în fond. Răspunsul simplu la întrebare ar putea fi: ne dorim experienţe de neuitat. Psihologia omului e mai complicată în această privinţă, pentru că memoria nu reţine pur şi simplu, ci face şi unele asocieri.

Atunci când ne alegem destinaţia pentru o vacanţă, nu ne uităm doar la elementele de confort ale călătoriei, ci ne gândim dinainte la amintirile pe care le vom lua cu noi. Este important şi cum dormim, dar şi ce vizităm. Şi, în definitiv, ne luăm un aparat de fotografiat la noi.

Această fină distincţie dintre experienţa pură şi memorie se află, printre altele, la originea disciplinei numite economie comportamentală, care i-a adus lui Daniel Kahneman premiul Nobel în 2002. Fericirea, mergând de la exaltare şi euforie până la mulţumire şi comfortul simplu, se împarte deci între satisfacţia asupra unei experienţe şi satisfacţia asupra amintirii unei experienţe, care este mai durabilă, mai temeinică, mai importantă şi mai înşelătoare în acelaşi timp.

Oamenii nu se comportă raţional, aşa cum presupune economia. Dacă doreşti să faci pe cineva fericit, raţionalitatea te împinge să-i oferi experienţe de calitate. Realitatea psihologică însă îţi va dicta să-i oferi amintiri de calitate.

Mai e încă un fapt, destul de spectaculos, care, în lumina celor două tipuri de „fericire” clarifică dependenţa acesteia de bani: nefericirea este direct legată de bani, în sensul că, pentru un sărac, orice creştere a veniturilor aduce şi un plus de fericire. Deci banii aduc fericirea, dar – mare dar! – numai atunci când nu-i ai.

Peste un anumit nivel, care în SUA este de aproximativ 5000 de dolari pe lună ca venit, nici un plus financiar nu mai aduce vreo creştere de satisfacţie, mulţumire, fericire. Studiul Gallup care a pus în lumină această situaţie se referă la fericirea ca experienţă. În mod just, calitatea experienţelor noastre de zi cu zi nu poate fi crescută indefinit. Totuşi, dacă ne referim la fericire ca memorie, ca poveste, atunci banii mai mulţi s-a constatat că aduc, într-adevăr, o creştere indefinită a ei.

Un alt studiu, de dată recentă, referitor la regretele cele mai mari ale oamenilor, arată de asemenea importanţa de a nu investi doar în experienţă. Îndemnul care reiese este de a cumpăra experienţe mai degrabă decât lucruri şi de a cumpăra amintiri mai degrabă decât experienţe.

Prevalenţa amintirilor mai reiese şi din împrejurarea, probată la rândul ei de o serie de studii conduse de Kahneman, că tindem să apreciem calitatea unei experienţe după felul în care se termină. De ce? Pentru că finalul unei experienţe are un impact mai mare asupra memoriei. Dacă, bunăoară, la sfârşitul unei vacanţe de vis ţi se fură bagajele în aeroport, vei asocia toată vacanţa cu acel sentiment neplăcut.

Interesant e faptul că acelaşi principiu se aplică în felul în care percepem durerea. Dacă, spre exemplu, o durere intensă (studiul lui Kahneman are în vedere un soi de operaţie rectală teribil de neplăcută) este urmată de o durere de intensitate mai mică, întreaga experienţă este apreciată ca fiind mai suportabilă sau mai puţin dureroasă decât în cazul în care durerea de intensitate mai mică nu ar fi fost provocată. Astfel, se ajunge la paradoxul că, adăugând o procedură dureroasă, poţi diminua durerea pecepută. Condiţia este ca durerea percepută la final să fie mai mică.

Secretul fericirii totale ar fi, probabil, vechea şi aurita cale de mijloc: să contopeşti cele două forme de bucurie de viaţă, să-ţi trăieşti legenda în prezent, să munceşti în vacanţă şi să te relaxezi la serviciu. Buddha era minunat de precis în această privinţă. El spunea că nu există nicio cale către fericire: fericirea este calea!
There was an error in this gadget