Dec 11, 2013

O dedicaţie specială

Cât de important e să apuci să-i spui cuiva ce simţi! Recent şi brusc, în mijlocul unei conversaţii frumoase, mi-am amintit de o dedicaţie specială. Pur şi simpu, am asistat la o dedublare. Persoana matură şi atrăgătoare, împlinită şi responsabilă, a rămas pe loc şi, în oglinda amintirilor, ca un corp de abur, şi-a văzut chipul de copil. Şi mi-am adus aminte de dedicaţia de la Micul Prinţ.

Antoine de Saint-Exupéry îi dedică lucrarea lui Leon Werth, prietenul său mai mare cu 22 de ani, scriitor şi el.

Era începutul celui de-al doilea război mondial şi Exupéry era la New York. Werth era în Franţa, lângă frontiera elveţiană, la Saint-Armour, o comună modestă. Începând povestea, autorul notează, simplu: "A Léon Werth".

Apoi însă îşi cere imediat iertare că dedică povestea unui om mare. Se justifică arătând că Leon îi e prieten şi e înţelegător şi o duce greu. "Am un motiv serios", spune autorul: "acest om mare e cel mai bun prieten, din câţi am eu pe lume. Mai am un motiv: acest om mare poate să priceapă totul, chiar şi cărţile pentru copii. Am şi al treilea motiv: acest om mare trăieşte în Franţa, unde suferă de foame şi de frig. Are multă nevoie de mângâiere."

Dar genialul povestitor era, în acelaşi timp, un aviator de elită, un pilot temerar, un erou în cele din urmă. Deşi trecut de limita vârstei pentru misiuni de luptă, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a se întoarce nu doar pe continent, ci chiar în război. A zburat şi a fost doborât de un avion german, undeva în Mediterană.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, aflând de dispariţia în luptă a lui Saint-Exupéry, Leon Werth a spus că "pacea fără Tonio (cum îl alinta) nu e tocmai pace".

El însă nu aflase despre existenţa Micului Prinţ!

Lucrul nu e deloc ciudat pentru Exupéry, care mai trecuse sub tăcere şi cu alte prilejuri diferite "amănunte". De pildă, într-o carte impresionantă el a povestit cum un coleg de-al său, Henri Guillaumet, picat pe crestele înzăpezite ale Anzilor, a fost căutat zile în şir de o întreagă escadrilă, până când nu au mai avut motive să creadă că-l vor găsi şi, unul câte unul, au renunţat să-l mai caute. Ceaţa era prea densă şi timpul petrecut în zăpadă prea lung pentru a supravieţui orice fiinţă.

Când în cele din urmă el l-a găsit în viaţă pe Guillaumet, acesta i-a spus că niciun animal nu ar fi fost în stare să facă ce făcuse el: pentru a supravieţui, a mers încontinuu, fără nici cea mai mică pauză, fără mâncare, fără somn, mai multe zile decât se poate trăi în lipsă de hrană. Ştia că orice oprire i-ar fi pus pe ochi un văl definitiv.

Impresionat, Exupéry îi dedică lui Guillaumet cartea, pe care o intitulează aluziv "Pământ al oamenilor". Dar "uită" să amintească şi alt lucru pe care i l-a spus Guillaumet atunci: "Când am auzit avionul am ştiut că eşti tu. Nimeni altcineva n-ar fi zburat atât de razant cu creasta, riscându-şi viaţa pentru a mă zări mai bine".

Probabil uitase, tot la fel, în febra războiului, să-i spună lui Werth despre cartea pe care i-o dedicase.

Ce-o fi simţit acest prieten, la o jumătate de an după dispariţia lui Exupéry, când o ediţie specială a capodoperei i-a fost trimisă de editura Galimard? Câte lucruri o fi simţit atunci că nu au apucat să-şi spună?

Mai ales că, în urma justificărilor amintite, autorul a rectificat dedicaţia aşa: "Dacă toate motivele înfăţişate nu sunt de ajuns, ţin ca această carte s-o închin atunci copilului de odinioară, căci şi acest om mare a fost cândva copil. Toţi oamenii mari au fost cândva copii (dar puţini dintre ei îşi mai aduc aminte). Aşa că fac această îndreptare: Lui Leon Werth, pe când era un micuţ băieţel."

Dec 10, 2013

Iubirea ține cont de dimensiuni

Iubim la scară din ce în ce mai mică.

În Antichitate nu se putea iubi decât la modul grandios, colosal, gigantesc. Frumuseţea şi divinitatea erau deopotrivă enorme. Oamenii Iliadei şi ai Vechiului Testament sunt uriaşi.

Renaşterea aduce iubirea la dimensiuni umane. Iubim omul ca om, pentru el însuşi. Omul este nucleul lumii și măsura tuturor lucrurilor.

Secolele de după Iluminism, parcă odată cu apariţia ştiinţei, au aşezat-o sub microscop: iubim chestiile mici şi, adeseori, marile pasiuni se compară cu mila faţă de animăluţe. Iubim ceea ce ne este inferior ca statură.

Crescând puterea omului, probabil, devenind din nucleu - nuclear, el a început să se uite în jos, către făpturile neajutorate. Mărimea a devenit trufie, slăbiciunea a devenit sensibilitate, emoție, iubire.

Astfel, s-a ajuns de la o cultură în care lucrurile mici și vulnerabile erau demne doar de dispreț, la o cultură a disprețului pentru tot ce este gigantic, exagerat, imperial.

Până și pe Dumnezeu, obișnuiam să-L căutăm în ceruri, iar acum Îl căutăm în energia particulelor elementare.



Dec 8, 2013

Panegiric pentru oamenii creativi

Va veni cu siguranță o vreme când voi tăcea liniștit și definitiv, când nu voi mai da buzna în inima nimănui, când voi porni îndărăt spre regnul mineral. Câteodată am impresia că nu trebuie să fac altceva în viață decât să mă antrenez pentru acea vreme.

Voi fi atât de cuminte, dumnezeiesc de tăcut și infernal de statornic, încât nu voi mai provoca nimănui bătăi de cap și bătăi de inimă. Dar acum sunt viu și lucrurile stau altfel, acum prețuiesc creația.

Sunt atât de puțini oameni creatori în lumea asta vie! Acești puțini care stârnesc idei și sentimente, acești suferinzi ai materiei, care continuă să lupte zi de zi cu moartea, în timp ce toți ceilalți se luptă cu viața, acești puțini nu-i lasă pe restul să fie fericiți și să alunece afară din istorie pe toboganul fără întoarcere al ignoranței și al lipsei de temeiuri.

Cei care dezvăluie în felul lor de-a fi cum e cu putință ceva nou într-o lume care nu pare comprehensibilă decât prin identitate și repetiție, cei pentru care nu există decât începuturi, cei care nu așteaptă ca viața să le dea un sens, ci se oferă să dea ei un sens vieții, sunt oameni pentru care a lăsa o moștenire este la fel de important cu a învăța.

Voi începe să învăț să tac și să mă acomodez cu veșnicia. Ca om al creației am fost iubit de viață atât de mult, încât nu am răbdare în prezența ei nicio secundă. Însă veșnicia o pot aștepta veșnic.




Joaca de-a vorbele

Joaca de-a scrisul
joaca de-a cărțile,
stricta ceasornicărie-a poeziei,
fuga de lume în toate părțile
până la marginea hârtiei

Joaca de-a geniul,
de-a paradisurile,
joaca de-a rima și de-a aluziile,
spiritul clar extrăgându-și visurile
prin toate transfuziile

Joaca de-a mintea
joaca de-a inima,
de-a primăverile și de-a emoțiile,
de-a mincinoasa morala minima
și de-a calitățile

Joaca de-a strigătul
și de-a tăcerea,
de-a munții cei ninși și de-a mările,
de-a slăbiciunea și de-a puterea,
și de-a-ntrebările

Joaca de-a vina
și de-a plecarea,
joaca pe rând de-a durerile,
de-a fericirea și de-a-ntristarea,
de-a nicăierile

Joaca de-a luna,
joaca de-a soarele
și de-a femeilea și de-a bărbatelea,
joaca de-a vorbele carele doare-le...
de-adevăratelea.
There was an error in this gadget