Dec 16, 2014

Ruperi de ritm

  • Câteodată, performanța unei țări se poate evalua și prin performanța hoților ei. Mare parte din ceea ce este Las Vegasul de astăzi i se datorează lui Jimmy Hoffa, care a folosit fondul de pensii al sindicatului pentru împrumuturi către Mafie, destinate în special construirii de cazinouri și hoteluri. În România, un om politic remarca ironic: „Nici hoții nu sunt organizați la noi. Ei funcționează spontan, individualist, fără a tenta marile performanțe mondiale, ce nu se pot obține decât prin pregătire acerbă, prin dăruire câinească și perfecționarea mijloacelor.”
  • Nu înțeleg ce înseamnă sarmale de post sau pateuri de post. În primul rând, dacă sunt sarmale sau pateuri, sau alte găteli cu ulei, nu pot fi de post. În al doilea rând, nu pricep ce se petrece în mintea cuiva care vrea să țină postul și, în același timp, vrea sarmale.
  • Dimensiunea corectă a progresului tehnologic, într-o remarcă a lui Prunariu: „10 000 de ani de cartografie au fost rezumați în 10 zile de observații din satelit”. De altfel, tehnologia spațială e una dintre cele mai potrivite și rentabile investiții publice, nu doar pentru că acoperă toate politicile posibile în afară de justiție (mediu, securitate, cercetare și dezvoltare etc.), ci și pentru că este pur și simplu foarte profitabilă. O legendă urbană spune că o țară s-a dezvoltat mai bine atunci când a înlocuit regii asfaltului și bordurilor cu prietenii spațiului. 
  • M-am uitat noaptea târziu la un spot TV care a început prin a spune: „Uită tot ce știai despre saltele!” Și, deci, așa am făcut. Apoi, am observat că, prin acel spot, ei doreau de fapt să-mi vândă niște saltele, numai că eu nu mai știam ce sunt alea...
  • Ai umblat printre noi rupt de foame și desculț, ne-ai dat cel mai curat exemplu de umilință, ai adus pe pământ o viziune asupra vieții bazată pe simplitate, frugalitate, bun simț, inocență, milă și iubire. Oare știai că te vor picta pe uriașe bolți de catedrale împopoțonat în cel mai scump aur și ți vor închina numai întru slava și gloria pe care atât le-ai disprețuit?
  • Ne este mult mai ușor să ne descurcăm cu lipsurile și penuria decât cu luxul și abundența. Cu cât suntem mai bine hrăniți, cu atât suntem mai bolnavi. Cu cât suntem mai bogați, atât individual, cât și ca națiuni, cu atât avem datorii mai mari. Cu cât avem mai mult, cu atât ne vine mai greu să ne ținem în limitele posibilităților noastre.
  • Nu există timp. Există doar ceasuri.
  • Puterea reflectă caracterul adevărat al omului. Și ședințele! Caligula a convocat la un moment dat o ședință cu unicul scop de a-i informa pe participanți că el poate dispune să fie omorâți oricând vrea el. Atât.  
  • La confluența dintre civilizația informațiilor și natura umană pură și simplă se petrec uneori lucruri surprinzătoare. În anul 2002, tribul Masai din Kenia a donat Statelor Unite 14 vaci. Pentru ei, vaca este elementul fundamental al supraviețuirii, piedestalul vieții. Așa au înțeles ei să ajute, cu câte vaci au putut strânge în câteva luni, o țară care auziseră că suferă în urma atentatelor din septembrie 2001. Deodată, lumea pare foarte, foarte nedreaptă. 
  • O idee de marketing este să pui premii în cutiile cu tampoane. Ceva de genul: „Știm că nu e plăcut prin ce treci în această perioadă a lunii, dar, hei!, uite un voucher de reducere cu 20% la înghețată!”

Nov 25, 2014

Emoția de toamnă pe înțelesul tuturor

Vreau să arăt în acest text că poezia „Emoție de toamnă” este îndeobște înțeleasă superficial și că există cel puțin încă un mod de a o citi, cu avantajul unui sens mai deplin, mai închegat al poeziei.

Poezia unei alte epoci

Poezia lui Nichita Stănescu pune încă probleme foarte interesante de interpretare, după ce a trecut granița dintre două epoci atât de diferite ca mentalitate. Venind dintr-o vreme în care se scria și se citea cu o sete maniacală de a ascunde și de a descoperi sensuri, de a masca și demasca înțelesuri, poezia lui Nichita s-a revărsat într-o perioadă de fundamentalism cultural, în care totul se ia ad literam și nimic nu se mai supune interpretării sau interogației.

„Emoție de toamnă” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui, în parte pentru că a fost pusă splendid pe muzică de către Alifantis, în parte pentru că primul vers este absolut genial și în parte pentru că se face la școală și nu scăpăm de comentariile literare, atât de enervante, chiar și când sunt corecte, darmite când bat câmpii.

Interpretarea comună

Oricâte interpretări și comentarii am face, ele trebuie să ducă spre o înțelegere mai adâncă a frumuseții și misterului poeziei, în niciun caz să coboare o ceață groasă asupra ei. Dacă interpretarea nu aduce un plus de frumusețe în înțelegerea operei de artă, este ori făcută prost, ori fără rost. Toată lumea este de acord, în cazul nostru, cu o serie de lucruri: mai întâi, că este vorba despre o poezie de dragoste, iar nu de un pastel.

În aceasta stă, de fapt, și secretul primului vers. Orice om sensibil din țara asta, când aude constatarea banală că a venit toamna, aude ca un ecou al conștiinței sale și: „acoperă-mi inima cu ceva”! Este un contrast excepțional între mărunta observație meteorologică și adânca rugăminte metafizică.

Dar ce spune restul poeziei? Înțelegerea obișnuită spune că „emoția de toamnă” este teama de a nu fi părăsit de femeia iubită. În același timp cu răcoarea toamnei, în sufletul poetului se strecoară frigul despărțirii, frica de faptul că ea se va ascunde în privirea altuia, iar el n-o s-o mai poată vedea. Și atunci, va trebui să se întoarcă la pietre și la lună pentru a-și regăsi liniștea sufletească.

Dar haideți să mai citim încă o dată, cu atenție, poezia:

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva
Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta

Mă tem că n-am să te mai văd uneori
Că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori
C-ai să te-ascunzi într-un ochi străin
Şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin

Şi-atunci m-apropii de pietre şi tac
Iau cuvintele şi le-nec în mare
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
Într-o dragoste mare.

Umbrele poeziei

Dacă interpretarea obișnuită, cu care majoritatea lumii pare să fie de acord, este corectă, dacă profesorii de literatură au dreptate, așadar, rămân parcă, în sufletul meu de cititor niște „umbre” nelămurite. De exemplu, cum poate teama de a nu fi părăsit să-mi ascută aripile până la nori? Nu se leagă, nu se potrivește. Am auzit interpretarea cum că poetul a dorit să creeze un contrast între ascunderea, retragerea iubitei și o anume expansiune a eului liric. Dar ideea aceasta de contrast nu justifică totuși expansiunea. Când îți e teamă să nu fii abandonat, când cerșești măcar o umbră de la iubita care e pe cale să te părăsească, expansiunea e singura reacție care nu se întâmplă.

Oct 9, 2014

Cum vedea Platon lumea

A existat un om care, nereuşind să înţeleagă altfel lumea asta, a făcut o teorie în care, pe lângă lumea ca lume, mai apare încă o lume, populată de nişte entităţi pe cât de familiare, pe atât de stranii.

Această teorie, care astăzi, după orice standarde nu ar mai putea fi catalogată decât ca basm, a modelat totuşi întreaga mentalitate a omenirii. Printre altele, de această viziune se leagă şi religiile monoteiste, şi sistemul politic occidental, ba chiar şi un anume mod de a înţelege iubirea. Hai să ne amintim un pic de filozofie.

Un uriaș al gândirii

Pe adevăratul său nume Aristocles, Platon (poreclă venită de la lăţimea neobişnuită a umerilor săi de uriaş) s-a născut la Atena cu 427 de ani înainte de Christos.

A fost elevul lui Socrate şi întemeietorul unei şcoli superioare de filozofie care, de la numele lui Akademos, cel care stăpânea grădinile în care se preda, a căpătat numele de Academie, prototipul inegalabil al educaţiei superioare.

La Academia marelui profesor Platon a studiat şi marele elev Aristotel din Stagira. Platon a murit (se pare că din cauza unor păduchi antici) în anul 347 î.Ch.

Ideile ca tipare ale lucrurilor

Dacă Heraclit vedea lumea ca pe o luptă între lucrurile contrarii ale lumii, ca recele şi caldul, uscatul şi umedul şi aşa mai departe, dacă Socrate vedea lumea ca pe o luptă între idei, Platon combină cumva aceste viziuni şi face din dialectică o lege universală, care se aplică atât la idei, cât şi la lucruri.

De fapt, pentru Platon, lucrurile sunt doar nişte copii infidele ale Ideilor eterne. Ideile sunt Formele arhetipale ale lumii, esenţele pure ale tuturor genurilor de lucruri.

Oct 8, 2014

Eroi puri și simpli

Eu nu știu ce înseamnă cu adevărat un erou, pentru că fiecare dintre oamenii pe care îi întâlnesc duce o luptă despre care eu nu știu nimic. Există o dimensiune glorioasă a eroismului, care presupune recunoașterea meritelor la scară mare, prezența în locuri publice a eroilor sub formă de statui, în manualele școlare sub formă de poze, poezii, povești sau în filme sub forma unor personaje legendare.

Dar există și o dimensiune mai umană a eroismului, care nu se pretează la glorie, din pricină că modestia însăși face parte din ecuație. Sunt impresionat de eroismul care nu încearcă să impresioneze, chiar și atunci când meritele s-ar preta la măreție.

Necunoscuții Ananenko, Bezpalov și Baranov

Ananenko, Bezpalov și Baranov sunt genul de eroi foarte dragi mie, pentru că, pe de o parte, s-ar putea să le datorez foarte mult, în mod direct, iar, pe de altă parte, ei sunt genul de eroi care nu au avut timp să se gândească la eroism.

Ei sunt cei trei băieți de la Cernobîl care s-au oferit să deschidă valvele unui rezervor de sub reactorul care explodase, oprind astfel un posibil dezastru de dimensiuni continentale cu un preț care nu i s-ar putea cere nimănui.

Explozia de la Reactorul 4

Sub reactorul nr. 4 de la Cernobîl se afla un rezervor de apă care alimenta, pe de o parte, pompele de răcire și, pe de altă parte, servea drept condensator de abur pentru situațiile de urgență. Cu alte cuvinte, dacă o țeavă cu abur sub presiune s-ar fi spart, aburul eliberat era preluat într-un compartiment aflat imediat sub reactor și condus către acest rezervor de răcire, eliberând presiunea și căldura periculoase.

Explozia din noaptea de 26 aprilie 1986 a dus la expunerea la aer a moderatorului de grafit al reactorului, care s-a aprins, declanșând incendiul în urma căruia o cantitate uriașă de material radioactiv a fost propulsată în atmosferă. Intervențiile asupra incendiului au dus, printre altele, la inundarea compartimentului de sub reactor, cel care făcea legătura cu rezervorul de apă rece.

Ceea ce a urmat putea fi începutul unui dezastru cu mult mai mare. Pe fundul reactorului, miile de tone de grafit radioactiv, în combinație cu combustibili la o temperatură de peste 1200 de grade Celsius începuseră să topească podeaua și, în reacție cu cimentul protector de dedesubt, au produs așa-numitul corium, un soi de lavă semi-lichidă incandescentă. Dacă această lavă ar fi intrat în contact cu apa, explozia care s-ar fi declanşat ar fi aruncat în aer reactorul producând pagube inimaginabile.

Soluția imediată era golirea rezervorului. Accesul la valvele de deschidere însă nu se putea face decât prin compartimentul inundat cu apă iradiată. Scufundarea prin acele țevi complet întunecate era o misiune sinucigașă. Dar nu mai era timp...

Coborârea în Iad

Alexei Ananenko, Valeri Bezpalov și Boris Baranov au salvat viețile a milioane sau, după unele estimări, chiar zeci de milioane de vieți omenești în acele minute decisive. Inginerul Ananenko era unul dintre cei care știau unde sunt valvele, Bezpalov s-a oferit să-l ajute, iar Baranov a luat o lanternă cu care să le lumineze calea. Ultimii doi erau soldați. În cele din urmă, lanterna lui Baranov n-a funcționat și au fost nevoiți să lucreze în beznă completă.

Odată operațiunea încheiată, au ieșit la suprafață și singura explozie produsă a fost aceea a bucuriei lor când au primit confirmarea că reușiseră să deschidă valvele pe pipăite. Imediat după aceea, au început să se simtă rău.

Sep 8, 2014

Eşarfa galbenă

Aceasta este o poveste adevărată.

Când a fost luat cu arcanul la război, un bărbat a apucat să-i spună soţiei lui că va încerca să se întoarcă viu şi nevătămat, dar că ştie şi înţelege că războiul e lung. Durează ani! În tot acest timp, ea ar trebui să stea singură, să îl aştepte şi, după ce războiul se va termina, după ce vor trece şi anii următori, în care se mai întorc prizonierii, e posibil ca el totuşi să nu se întoarcă. Astfel, ea şi-ar pierde viaţa aşteptându-l.

Bărbatul i-a spus că îşi poate găsi pe altul, cu binecuvântarea lui. Nimănui nu i se poate pretinde un astfel de sacrificiu. I-a spus că o iubeşte prea mult ca s-o ştie suferind atâta, de singurătate, de teamă, de trecerea timpului. Dar ce s-ar întâmpla totuşi dacă ea şi-ar găsi un alt bărbat, a întrebat femeia, iar el s-ar întoarce în cele din urmă?

În noaptea dinaintea înrolării, au făcut o înţelegere. În afara satului lor era un salcâm uriaş, undeva la marginea drumului mare, către deal. Acel salcâm va fi acolo şi peste zece, şi peste cincizeci de ani. Pe acel drum se va întoarce el, dacă va trăi. Bărbatul i-a spus că el se va uita în salcâm, iar dacă ea îl aşteaptă acasă, dacă vrea ca el să se întoarcă, atunci să lege o eşarfă galbenă de o ramură a salcâmului. Galbenul e o culoare care se vede de departe, fie vară, fie iarnă, fie zi sau noapte.

Acesta era semnul că are voie să vină acasă. Dacă venind, nu va zări eşarfa, înseamnă că ea îşi va fi găsit alt om şi atunci se va duce în lume şi va rămâne dus, ca nimeni să nu mai ştie dacă a fost ucis sau, pur şi simplu, nu a mai vrut să strice noul rost al casei pe care o făcuse.

Şi a plecat. Şi s-a bătut. Şi au trecut toţi anii grei. Şi a fost prizonier. Şi i s-a dat drumul. Şi s-a întors mult după sfârşitul războiului în sat. Şi a aşteptat ca, urcând dealul, pe partea cealaltă să-i apară salcâmul. A mers din ce în ce mai încet rugându-se să vadă într-o ramură, undeva, o eşarfă galbenă. O, doamne, salcâmul e un arbore plin de spini! Biata lui soţie nu s-ar putea urca să o atârne prea sus... Va trebui să spere, să se apropie, să o caute atent...

Sep 4, 2014

Povestea unui băiețaș rău

Mark Twain, 1875. O veche și foarte scurtă poveste cu final actual, în minunata traducere a lui Petre Solomon.



Aug 1, 2014

Luxul cizmei şi luxul culturii

Apariţia poetului în stat este un lux.
Nichita Stănescu

Posesorii de obiecte de artă nu sunt
neapărat cei care se bucură
cel mai mult de pe urma lor.
Într-una dintre Omiliile la Matei, Sf. Ioan Gură de Aur perorează cu mult patetism împotriva celor care îşi împodobesc încălţările cu fir auriu. Pentru vremurile noastre poate părea un pic surprinzător, însă încălţările scumpe reprezintă esenţa a tot ce este mai anticreştin, mai smintit şi mai rău, în următorul sens: încălţările sunt menite să apere piciorul, ele se află în slujba trupului pe care ni l-a dat Dumnezeu. 

Dacă faci încălţări scumpe, inversezi valorile, ajungi să pui mai mult preţ pe cizmă decât pe picior, ceea ce pentru sfânt este exact ca şi cum L-ai târgui pe Creator pe bani. Mai mult, exemplul contagios pe care îl dai tinerilor, societăţii în general, sminteşte.

Recunosc că, din punctul meu de vedere, raţionamentul este fără cusur şi indignarea sfântului îndreptăţită. Dar rămâne întrebarea ce anume determină acest fel de comportament. De ce s-ar gândi cineva să-şi împodobească cizmele? 

Răspunsul îl intuiesc în noţiunea de lux. Definiţia acestuia cuprinde două aspecte importante. Unul se referă la traiul somptuos, extravagant, iar celălalt la obiecte inutile. 

Bogatul a dorit întotdeauna să arate că este superior şi, dat fiind că în ierarhia valorilor umane nu este superior, singura metodă pe care a găsit-o (vă amintiţi încercările disperate şi eşuate ale lui Gog, personajul lui Papini, de a investi în spirit?) este să-şi exhibe lipsa nevoilor. Astfel, el împodobeşte şi concepe lucrurile cele mai inutile şi futile, cu care îl jigneşte pe sărac şi-l enervează pe înţelept.

Spiritul a căpătat în lume şi el un caracter de lux prin aceea că timpul şi inspiraţia lui Michelangelo se puteau obţine numai cu foarte mulţi bani. 

S-a ajuns, în opoziţie cu lupta pentru subzistenţă dintre secolele trecute, să fie considerată un lux cultura în ansamblul ei. Şi a rămas aşa. Important este însă de a face deosebirea dintre cultura ca posesie de opere de artă şi cultura ca asimilare, înţelegere, altfel spus, dintre cultura ca obiect de lux şi cultura ca suflet bogat.

Jul 20, 2014

Mult noroc, domnule Gorsky!

Toată lumea îşi aminteşte celebrele cuvinte rostite de astronautul Neil Armstrong în momentul în care, coborând treptele modulului lunar, a făcut primul pas pe solul selenar: "un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire".

Neil Alden Armstrong (1930 - 2012)
Dar el a mai spus și o altă frază, nu tocmai la fel de celebră, însă cu totul enigmatică. Ultimele vorbe rostite de Armstrong pe Lună, imediat înainte de a urca înapoi treptele modulului, au fost: "Mult noroc, domnule Gorsky!".

Cei de la NASA au crezut că a fost o remarcă la adresa unui cosmonaut rival sovietic. Cu toate acestea, la verificare, nu s-a constatat existenţa niciunui Gorsky în programele spaţiale ruse sau americane.

De-a lungul anilor mai multe persoane l-au chestionat pe Armstrong cu privire la înţelesul acelei remarci, dar el întotdeauna s-a mulţumit să zâmbească misterios.

În data de 5 iulie 1995, în Tampa Bay, Florida, în timp ce răspundea la întrebările din urma unui discurs, un reporter a adus în discuţie problema veche de 26 de ani. După tot acest timp, Armstrong a oferit un răspuns. Domnul Gorsky murise în cele din urmă şi cosmonautul a simţit că putea răspunde la întrebare.

Când era mic, se juca baseball cu un prieten în curtea din spate. Prietenul lui a lovit o minge care a aterizat în faţa ferestrei vecinilor săi, domnul şi doamna Gorsky. Când s-a aplecat pentru a ridica mingea, micul Armstrong a auzit-o pe doamna Gorsky strigând la domnul Gorsky: "Sex doreşti tu? Sex?! O să mai fac sex cu tine atunci când copilul de alături o să umble pe Lună!"

Aceasta este o legendă urbană despre Neil Armstrong, cel mai probabil falsă, care circulă din 1995.

Jul 12, 2014

Aşa se câştigă

Un oarecare Sylvester Stallone

Era pe vremea când apăruse în câteva roluri minore şi dorea să devină actor de film... un oarecare Sylvester Gardenzio Stallone care locuia în New York cu soţia şi câinele.

Deşi erau atât de săraci încât, la un moment dat, rămăseseră fără bani de mâncare şi li se tăiase curentul electric pentru neplată, tipul n-a avut niciun chef să-şi ia o slujbă cumsecade, preferând în schimb să suporte toată ziua refuzurile impresarilor la ale căror uşi a bătut de peste 1000 de ori.

În NY nici nu sunt 1000 de impresari artistici. Asta înseamnă că a trebuit să fie refuzat de toţi, în mai multe rânduri!!! Zicea că dacă îşi ia o slujbă, atunci va ajunge să se mulţumească aşa şi o să se plafoneze etc.

E greu de-nţeles cât de nesimţit să fii ca să preferi să vinzi bijuteriile soţiei pentru mâncare, în loc să-ţi iei o slujbă, în condiţiile în care ţi s-a spus de 1000 de ori, la propriu, că actor nu vei ajunge, pentru că arăţi ca un prost, vorbeşti ca un prost, că eşti strâmb (săracul, a fost tras cu forcepsul la naştere într-un mod care l-a mutilat)?

Şi soţia l-a părăsit, normal. El a suferit, normal, dar a rămas cu câinele, credinciosul Butkus, care i-a fost un adevărat frate, care l-a iubit fără condiţii şi fără pretenţii, care l-a înţeles şi cu care a suportat mizeria şi foamea împreună, până în ziua în care l-a vândut şi pe el, pe stradă pur şi simplu, contra sumei de 25 de dolari.

Revelația


Şase săptămâni mai târziu, tipul ăsta strâmb, prost şi nesimţit avea să-şi cumpere câinele înapoi cu 15000 de dolari şi nişte privilegii. Ce s-a întâmplat în acest timp? Unde s-a retras cea mai umflată cocoaşă de refuzuri pe care a dus-o vreodată cineva în cârcă?

Aflat în halul cel mai de jos, acest oarecare Sylvester Stallone din New York a găsit de cuviinţă să urmărească un meci de box, ce-i drept un meci important, care i-a dat ideea unui film.

S-a apucat să scrie şi a scris 24 de ore la rând şi această zi în care a pus un scenariu pe hârtie avea să-i transforme viaţa.

Ești tâmpit? Nu, sunt Rocky!

Pentru scenariul cu pricina a primit o ofertă de 125.000 de dolari. Casa de producţie dorea să facă filmul cu Ryan O'Neal (tipul din Love Story) în rolul principal. Stallone a refuzat, pe motiv că vinde scenariul cu condiţia să joace chiar el în film.

I s-au oferit 250.000 şi apoi chiar 325.000 (trei sute douăzeci şi cinci de mii) de dolari, doar pentru scenariu, şi a refuzat. L-au întrebat: "Eşti tâmpit?" A răspuns: "Nu, sunt Rocky!"

A primit numai 35 de mii de dolari pentru scenariu, dar a primit în cele din urmă şi rolul şi, cum era normal, un procent din încasări, ceea ce s-a dovedit rentabil, de vreme ce filmul a încasat mai multe sute de milioane de dolari...

Filmul a luat 3 premii Oscar şi încă alte 15 premii de prestigiu şi 19 nominalizări, iar Sylvester Stallone, în vârstă de 30 de ani, a devenit al treilea om din istoria Academiei Americane de Film, după Charles Chaplin şi Orson Welles, nominalizat în acelaşi timp la categoriile pentru cel mai bun actor în rol principal şi cel mai bun scenarist.

Jun 10, 2014

Fericirea se decide duminică seara

Deşi a făcut carieră într-un domeniu eminent din punct de vedere intelectual, niciodată nu i-a plăcut şcoala! De fapt, i-a displăcut atât de mult, încât serile de duminică, atunci când noua săptămână devine ameninţătoare şi inevitabilă, erau pentru el un adevărat coşmar.

Obişnuit de mic copil să muncească şi să-şi câştige proprii bani, ba spălând maşni, ba aranjând grădini sau peluze, ba făcând tot soiul de comisioane, a înţeles din primii ani de şcoală importanţa muncii şi efortului pentru a obţine în viaţă ceva de preţ, dar nu a putut înţelege cu niciun chip importanţa chimiei şi fizicii.

A părăsit şcoala la 16 ani.

În 2010, săptămânalul The Statesman l-a desemnat între primii 50 dintre cei mai influenţi oameni din lume. Într-adevăr, spectacolele inventate de el sunt urmărite în mai multe ţări decât poate ţine minte o persoană normală. Se ocupă de muzică. Are mai multe case decât el însuşi poate ţine minte, dintre care cea din Beverly Hills valorează peste 22 de milioane de dolari.

Acest lucru nu e de mirare, el fiind unul dintre magnaţii din show-bizz, cu o avere estimată la peste 200 de milioane de lire (toate sterline) şi unul dintre puţinii bogaţi care au ştiut să-şi crească activele în perioada crizei financiare. Este un om realizat prin propriile forţe, o celebritate mondială, bărbat încă tânăr, puternic, arătos, filantrop, iubitor de copii şi de animale, necăsătorit, un om al cărui succes s-a decis într-o seară de duminică.

Jun 9, 2014

Kant şi formele minţii

Câteodată cred că e bine să ne luăm câteva minute de răgaz pentru a instila puţină filozofie în graba cu care trăim. Hai să ne ţinem conştiinţa în formă, să ştergem praful de pe ideile vechi şi să povestim niţeluş despre cel care a încercat să împace filozofia lui Leibniz cu cea a lui Hume, adică raţionalismul cu empirismul. Din această încercare a ieşit un idealism care a schimbat pentru totdeauna felul oamenilor de a înţelege lumea.

În minte și în afara ei

Hume spunea că există două feluri de adevăruri: sintetice a posteriori şi analitice a priori. Sintetic este adevărul care aduce în minte ceva nou. După Hume, ceva nou nu poate apărea în minte decât din afara ei, adică din experienţă. Adevărul sintetic este deci a posteriori, ceea ce înseamnă că vine ca urmare a actului cunoaşterii. Analitic e adevărul care nu se referă decât la concepte. De aceea, el nu poate aduce niciodată ceva nou, pentru că atunci când analizăm un concept se cheamă că îl avem deja în minte, definit. Nuanţele pe care le distingem erau din capul locului în locul capului, ca să fac aşa un spirit. Adevărurile analitice nu pot fi decât a priori.

Lui Kant i-a plăcut ideea unor adevăruri sintetice a priori şi chiar s-a străduit să demonstreze că ele sunt posibile.

Totul pleacă de la faptul că nu mintea noastră trebuie să se conformeze obiectelor pentru a dobândi cunoaşterea, ci obiectele trebuie să se conformeze regulilor minţii pentru a fi transformate în idei. Tot ce are de făcut filozoful este să studieze aceste reguli ale minţii, pentru a afla în ce măsură ele permit cunoaşterea. Aceasta este întrebarea de căpătâi a epistemologiei.

Regulile minţii omeneşti sunt un soi de şabloane pe care noi le aplicăm lumii. E ca şi cum raţiunea ar fi un instrument, ca şi simţurile. Kant cercetează instrumentul, ca să vadă ce poate el măsura. Este ca şi cum, vrăjit de tainele alchimistului, s-ar strecura în laboratorul acestuia, încercând să-şi dea seama de limitele ştiinţei sale după structura instrumentelor pe care le deţine.

Lumea ca reflecție în simțuri și intelect

Kant e de acord cu empiriştii în privinţa deosebirii dintre lucrurile în sine şi lucrurile aşa cum ne apar nouă (fenomene). E clar că instrumentul de cunoaştere nu poate lucra decât asupra fenomenelor. Lucrurile în sine sunt incognoscibile! Nu avem „organ” pentru ele.

Principiul cel important este deci că fenomenele se ordonează după felul în care e construit instrumentul cunoaşterii: la Kant, lumea se structurează în funcţie de spaţiu, timp şi categorii. Iată cum şi de ce.

Jun 6, 2014

Poveste pentru băieţi. Louis vs. Schmelling

Una dintre cele mai mari legende ale sportului este meciul secolului Louis vs. Schmelling. Box!

În anii '30, înaintea războiului, două meciuri de box între americanul Joe Louis şi neamţul Max Schmeling au simbolizat cumva conflictul internaţional de la acea vreme. Schmeling, supranumit Cavalerul Negru al Rinului, a câştigat primul meci şi a fost felicitat de Hitler personal, cu toate că el nu era implicat politic de partea naziştilor. Pur şi simplu s-a pregătit mai bine din punct de vedere tactic, studiindu-l pe campionul american, care a fost unul dintre cei mai mari bătăuşi din toată istoria boxului.

Cavalerul, Bombardierul și Cenușăreasa

Mai bătrân şi mai experimentat, fostul campion mondial Schmeling observase un soi de tic al mai tânărului şi mai puternicului şi neînvinsului Bombardier din Detroit, cum era poreclit Louis, de a lăsa mâna stângă jos după un jab (directa de stânga, cum e cunoscut mai bine la noi procedeul). Exploatând această slăbiciune, a reuşit să-l facă KO pe Louis în repriza a 12-a.

În acel moment (1936), campionul mondial la categoria grea era James Braddock, pe care noi îl cunoaştem mai bine din filmul The Cinderella Man, cu Russell Crowe. Braddock a fost un luptător năpăstuit, aşa cum îi arăta şi porecla de Cenușăreasă a boxului: a avut mai multe fracturi la braţul drept, tot soiul de probleme de sănătate şi, în timpul marii crize, a falimentat. A muncit în port şi a fost nevoit să accepte un ajutor social, care pentru el a fost cea din urmă umilinţă. La noi, dacă nu primeşti un ajutor social te consideri umilit de către stat. La ei, acceptarea ajutorului e mai umilitoare.

Mie mi se pare că toată istoria boxului e foarte emoţionantă, pentru că e plină de astfel de exemple de demnitate. Dar să vedem şi ce a urmat. După meciul în care l-a bătut pe Louis, Max Schmeling a sperat că poate să se bată cu Braddock pentru titlul mondial. Acesta însă nu i-a acordat şansa. Pe de o parte, Schmeling aparţinea sistemului nazist, care probabil nu ar mai fi dat drumul centurii după o victorie. Pe de altă parte, făcuse deja aranjamentele pentru a-şi pune titlul în joc împotriva lui Louis.


Întâlnirea Sportului cu Istoria

Anul următor, Louis l-a bătut pe Braddock cu KO în repriza a opta, după ce căzuse şi el în prima repriză. Acesta a fost un moment de istorie nu doar pentru sport. A fost unul dintre momentele importante ale istoriei negrilor din America. Mii de afro-americani au invadat străzile cântând şi manifestând în maniera cu care noi, românii, ne-am obişnuit 60 de ani mai târziu, în timpul CM de fotbal din America.

Interesant este şi aranjamentul financiar pe care bunul James Braddock l-a făcut cu Louis. Acesta din urmă trebuia să-i plătească 10% din toate câştigurile venite din box, fie premii, fie publicitate, timp de 10 ani. Suma aceasta s-a ridicat în total la aproximativ 150.000 de dolari - impresionantă pentru acea perioadă. Braddock, Cenuşăreasa boxului, a avut grijă după ce şi-a revenit financiar, nu numai de cei care trecuseră prin foamea prin care trecuse şi el, cu donaţii şi sprijinirea unor fundaţii caritabile, ci şi să returneze statului toţi banii primiţi drept ajutor.

Jun 3, 2014

Dezvoltare şi adaptare. Calea liderului

"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" spunea Socrate cu toţi înţelepţii lumii pe urmele lui. Dar de ce? La ce bun? Şi cum anume şi cât de bine şi până când? În loc de a te cunoşte pe tine însuţi poate ai dori mai degrabă să realizezi dublu pentru tine cu jumătate din efort... să dobândeşti un mod propriu de rezolvare a situaţiilor dificile... să simţi că viaţa ta e pe drumul cel bun...

De fapt, metoda e aceeaşi, trebuie doar clarificată. Ştiinţa ultimilor ani a ajuns la nivelul la care să ne poată da o idee despre ce să facem cu această cunoaştere de sine, cum să o sistematizăm şi cum să o punem să lucreze în interesul împlinirii noastre.

Creșterea capacității personale

Una dintre descoperirile oarecum surprinzătoare ale acestei "generaţii" de studii este legată de modul în care oamenii împliniţi abordează situaţiile care îi depăşesc, în care nu se descurcă.

Între cele mai importante secrete ale managementului personal se află echilibrul dintre dezvoltare şi adaptare.

Dezvoltarea este procesul prin care devenim mai performanţi, mai capabili, mai pricepuţi într-un domeniu.

Adaptarea este procesul prin care potrivim abilităţile dobândite cu sarcini concrete de lucru.

Aceşti termeni sunt mult mai uşor de mânuit decât celebrele puncte tari şi puncte slabe pe care mulţi le folosesc, dar nu le foloseşte. Toţi ştim că avem puncte tari şi puncte slabe, că punctele tari sunt rezultatul unor eforturi de învăţare şi muncă, iar punctele slabe sunt lipsuri care trebuie suplinite, acoperite, completate sau, în cel mai rău caz, ascunse.

Devenim noi mai puternici sau problemele mai ușoare

Percepţia comună este că trebuie să ne adaptăm punctele tari la situaţiile pe care le avem de rezolvat şi să ne dezvoltăm punctele slabe, idealul fiind de a nu avea puncte slabe deloc. Se pare însă că o astfel de abordare este mai degrabă specifică oamenilor care eşuează, adică majorităţii.

May 19, 2014

Valorile fundamentale

Valorile noastre stau la baza alegerilor pe care le facem în viață. Ele ne definesc așa-numitele afinități elective și sunt, probabil, conceptele cu cel mai mare impact în practică, atunci când luăm decizii. Este important nu doar sa ne definim valorile, ci și să le cunoaștem pe cele care definesc lumea în care trăim, ca să știm cine suntem.

Lumea greacă ne-a lăsat moştenire valorile de Bine, Adevăr şi Frumos. În vieţile noastre zilnice, acestea continuă să aibă ultimul cuvânt de spus atunci când apreciem un om şi faptele sau vorbele sale.

Niciodată nu va fi greşit să repetăm copiilor îndemnul lui Socrate de a nu spune nimic din ce nu este ori bun, ori adevărat, ori frumos. Scurta tradiţie a culturii europene ne-a impus aşadar idealul unui om frumos - ceea ce înseamnă sănătos, printre altele, care săvârşeşte binele şi se află în căutarea adevărului.

După greci, au urmat la conducerea lumii romanii. Ei au dovedit că forţa militară nu este atât de importantă precum capacitatea de a gestiona cuceririle.

Imperiul Roman, acest mastodont administrativ, cu ajutorul unei maşinării birocratice excepţionale, a reuşit să înghită culturi diferite şi să creeze, pentru prima dată în Istorie, comunităţi bazate nu pe tradiţie, ci pe lege.

May 5, 2014

Poduri și semnificații


După căutări frustrante, după așteptări îndelungi, după eforturi și speranțe risipite, cineva găsește o cale de a progresa, de a evolua, de a trece „dincolo”: din tărâmul neîmplinirii, în lumea făgăduinței; din întuneric, spre lumină; din trecutul apăsător, spre un viitor irezistibil.

În limba engleză există termenul breakthrough care semnifică „o descoperire bruscă și importantă survenită după îndelungi încercări ale cuiva de a înțelege sau explica un lucru”. Să o numim trecere: din lumea care simți că nu e potrivită cu tine spre lumea care simți că ți se potrivește. Aceasta este prima semnificație a podului.

Cele mai apropiate și mai depărtate, în același timp, lucruri din lume sunt malurile unei ape curgătoare, pentru că împărtășesc același drum de-a lungul existenței lor fără a se atinge vreodată. Există între ele o forță ciudată, un dans al meandrelor, o tatonare, o urmărire, un început perpetuu. 

Limba yagan, din Țara de Foc, are un cuvânt unic și foarte interesant: mamihlapinatapai. Sensul său este de „privire rezervată, dar plină de înțeles, pe care o schimbă între ei doi oameni care doresc același lucru, dar niciunul nu ar dori să fie inițiatorul acțiunii și fiecare speră că celălalt va face primul pas”. Este o explicație lungă, nu degeaba termenul deține recordul Guinness pentru cel mai comprimat termen. Limba yagan surprinde faptul că vorbitorii ei prețuiesc momentul dinainte, tensiunea esențială, așteptarea plină de speranță, nerăbdarea intensă, încordarea care, uneori, culminează cu un sărut. Și acesta este un alt înțeles al podului.

O serie de experimente științifice a demonstrat că percepțiile asupra realității au mare legătură cu noțiunile pe care le folosim. De exemplu, spaniolii își imaginează podurile peste ape ca fiind construcții solide, puternice, masive, din cauză că genul cuvântului este masculin în limba lor. În vremea asta, vorbitorii de germană își închipuie podul ca un lucru delicat și mai degrabă mic, întrucât cuvântul are, în limba lor, genul feminin.

În limba engleză, o expresie precum water under the bridge (apă trecută pe sub pod) are semnificația de „parte din trecut”, lucru terminat, dispărut sau demn de a fi dat uitării. De fapt, nu numai în engleză, ci în multe culturi ale lumii, apele curgătoare sunt o metaforă a timpului. Chinezii așează pe apă lampioane care pornesc spre trecut, cu toate grijile și problemele care trebuie lăsate în urmă. În acest sens, podul are și semnificația de reper, de permanență, de ceva care rămâne dincolo și deasupra trecătoarelor ape.

May 2, 2014

Înțelepciunea e o pasăre rară

A fi înțelept înseamnă a fi dispus să faci două eforturi deosebite. Pe de o parte înseamnă să ignori setea profund umană pentru vești bune și să faci efortul de cunoaștere și realism pentru a te situa mental în tărâmul adevărului, iar nu în cel al iluziei.

Pe de altă parte, înseamnă să reziști în izolare, să fii dispus să plătești prețul veștilor rele, fără prea mulți prieteni.

A fi înțelept înseamnă a fi o pasăre rară, nu foarte des la vedere. Cunoașterea te va îndepărta de lume. Veștile tale nu vor fi plăcute. Izolarea îți va permite să vezi de la distanță și obiectiv modul în care oamenii se iluzionează cu minciunile fericirii.

De la adăpostul nopții, prin filtrele fine ale razelor de lună, vei putea observa sforăitul enorm al ființelor solare. Vei fi printre puținii care știu cu adevărat ce rămâne în urma zilei.

 În acest fel, cele două eforturi se completează și se ajută unul pe celălalt. Izolarea și cunoașterea. Dar de ce ar vrea cineva să facă aceste eforturi? De ce ar urca cineva din văile înverzite ale prostiei până pe culmile sterpe ale înțelepciunii? De ce ar renunța cineva la orbirea fierbinte a soarelui pentru claritatea rece a nopții?

„În curând, tu vei fi cenuşă sau un schelet,
şi un nume sau nici măcar un nume;
şi numele: un zgomot şi un ecou.
Lucrurile cele mai apreciate în viaţă sunt goale, putrede, mărunte,
căţeluşi care se muşcă între ei,
copilaşi care se ceartă,
care acum râd şi după puţin timp izbucnesc în plâns.“
(Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuşi, V, 33)

Apr 22, 2014

Gândeşte-te de două ori

Gândeşte-te de două ori înainte să faci ceva, zice vorba despre lucrul bine făcut. Dar vorba despre omul bine făcut zice: gândeşte-te de două ori înainte să nu faci ceva! Cine ştie dacă vei mai avea ocazia?

Sau, cum spunea o stimată doamnă, greşelile pe care le vei regreta cel mai mult sunt cele pe care nu le-ai făcut atunci când ai avut prilejul. Dacă e un sfat pe care să-l fi auzit mai mult, mai tare şi mai des decât pe oricare altul e acesta: trăieşte fiecare zi ca şi cum ar fi ultima.

Şi dacă este un sfat pe care să-l fi înţeles mai puţin decât pe oricare altul, tot despre acesta e vorba. Cum poţi trăi gândindu-te că ziua de mâine nu va mai fi?

Şi totuşi acesta este un sfat atât de important încât nu degeaba e invocat atât de des: este singurul sfat. Este singurul îndemn fundamental. El înseamnă: a fi tu însuţi, a trăi autentic, a recunoaşte care este lucrul tău, talentul tău, bucuria ta, plăcerea ta, oamenii care contează pentru tine, a şti care îţi sunt slăbiciunile, ce îţi displace, ce vrei să eviţi, a înţelege ce vrei să-ţi rămână în urmă, ce lucruri, ce sentimente, a-ţi concentra gândurile pe ceea ce poate deveni scopul vieţii tale, a învăţa, a iubi, a trăi în prezent.

Apr 19, 2014

Oul dogmatic

Nu că aş avea ceva cu ouăle roşii, dimpotrivă, de ele se leagă unele dintre cele mai frumoase amintiri-stări ale copilăriei mele, nici că i-aş considera nerozi pe cei ce le mănâncă sterpe, dar nu mă pot abţine să mă minunez, încă o dată, acum, de Paşte, de acel galben icusar care-şi conţine în sine toată istoria.

„Ceasul galben”, cum îl numește poetul, este necesar. Cuvântul  este utilizat filozofic: necesar înseamnă care nu este accidental, care nu poate fi altfel, determinist, condus de dogmă. Dar nu o dogmă recitată în predici şi tipărită în cărţi, ci una scrisă cu duh sfânt în adâncul existenţei, ca o iscălitură a Divinităţii în interiorul fragil al unui ou cu plod.

Un foarte mare poet, Ion Barbu, alături de un foarte mare pictor, Salvador Dali, ne oferă un înţeles mai subtil al sărbătorii celei mai mari a creştinătăţii.


E dat acestui trist norod
Şi oul sterp ca de mâncare,
Dar viul ou, la vârf cu plod,
Făcut e să-l privim la soare!

Apr 18, 2014

Furia este un cărbune încins

Furia este unul dintre acele subiecte sensibile, importante, universale, de care ştiinţa se ocupă îndelung (fără cine ştie ce rezultate), dar faţă de care eu cred că abordarea religioasă e mai eficientă, ba chiar mai temeinică.

Ne-am obişnuit cu explicaţii ştiinţifice pentru aproape orice şi problema este că logica noastră are o capacitate slabă de a subîntinde complexitatea fenomenelor. Psihologia şi sociologia, ştiinţele sociale în genere, au arătat de-a lungul câtorva generaţii de teoreticieni că, deşi pot conceptualiza cu uşurinţă, sunt aproape nepuntincioase în a aduce vreun folos real oamenilor şi societăţii.

Înţelegerea de care cei mai mulţi dintre oameni au nevoie a fost furnizată de religie şi de filozofie în moduri care nu au putut fi complet înlocuite de ştiinţă. Consider faptul regretabil, în paranteză fie spus. Totuşi, modul nostru de a înţelege lumea este esenţialmente metaforic. Înţelegem prin analogii şi comparaţii.

În acest sens, lumea a avut patru Învăţători, oameni de o însemnătate crucială, cum le spunea filozoful Karl Jaspers, care au ştiut să predea cele mai adânci cunoştinţe despre lume şi om în cele mai simple şi digerabile forme. Ei au fost Buddha, Confucius, Socrate şi Iisus. Probabil cel mai frumos exemplu de persuasiune l-a oferit Iisus chiar de la nivelul discuţiei cu apostolii. Pescarilor Andrei şi Petru nu le spune că îi trimite să recruteze adepţi sau să facă prozeliţi. Le spune să devină pescari de oameni. Aşa vorbeşte un Învăţător.

Majoritatea învăţăturilor acestor maeştri sunt psihologie de înaltă clasă, explicată pe înţelesul oricui. Iisus insită asupra iertării greşelilor celuilalt ca modalitate de a obţine iertare pentru propriile greşeli. Toţi avem momente când ne ieşim din fire, când suntem furioşi şi nu mai vedem limpede faptele şi îi judecăm pe ceilalţi prea emoţional. Atunci e momentul să ne amintim de bârna din propriul ochi, cum spune Iisus, să nu judecăm pentru a nu fi judecaţi.

Iar Buddha a găsit următoarea superbă explicaţie. A te înfuria pe celălalt e ca şi cum ai dori să arunci în el cu un cărbune încins. Te apleci şi-l apuci, dar tu eşti cel care se arde!

Apr 11, 2014

A ce miroase iadul?

De câteva zile nu-mi dă pace o întrebare. E o întrebare cu adânci legături teologice.

De multe ori, argumentarea teologică urmează o cale cu totul diferită de cea a raționalității sau a experienței. Asemeni părintelui care nu are timp să-i explice copilului de ce arde focul, ea nu pornește de la fapte și ipoteze pentru a induce teorii sau a deduce concluzii, ci pornește de la niște concluzii pe care le consideră pur și simplu indubitabile, după care, uneori, se deranjează cu niște argumente sub formă de exemple folclorice.

În timp, această manieră de argumentare s-a dovedit eficientă. De ce ar trebui să respecți omul oferindu-i argumente pe care ar putea foarte simplu să nu le priceapă, în vreme ce amenințările funcționează mai bine? De exemplu, trebuie să faci, să spui și crezi ce îți spunem noi, argumentul fiind că, în caz contrar, vei păți, pur și simplu, cele mai groaznice lucruri imaginabile.

Nu crezi? Avem niște povești îngrozitoare despre unii care nu au crezut și au pățit lucruri și mai teribile. Nu crezi nici asta? Avem povestiri și despre cei care nu au crezut în povestiri...

Când erai mic, ți-am spus că focul arde și era cât pe-aci să nu crezi. A trebuit să-ți povestim ce lucruri îngrozitoare a pățit acela care s-a apropiat de foc. Între timp, ai cunoscut și tu astfel de cazuri. Apoi, ți-am spus că nu doar focul arde, ci și plita încinsă, cărbunii și jarul ard, de asemenea. Nu te puteam lăsa să te arzi pentru a verifica acest adevăr, a trebuit să facem în așa fel încât să ne crezi pe cuvânt. Ți-am spus deci o povestire despre cel care nu a știut că jarul e fierbinte și, prin urmare, i s-au întâmplat niște lucruri înfiorătoare.

Acum, mulți ani mai târziu, cu aceleași argumente, te-am convins că și apa arde, și berea arde, la fel ca și uleiul, la fel ca și benzina, nu poți spune nu, pentru că vei arde și tu, la fel, avem niște povestiri care dovedesc acest lucru fără putință de tăgadă.

Iată una dintre aceste povestiri, așa cum a fost spusă de părintele Cleopa, referitoare la cum miroase iadul:

«Daca s-ar aduna toate putorile de pe fata pamantului la un loc n-ar face nici un miligram fata de putoarea care este acolo (în iad, nota mea, Mihai Cuza). Ca sa va dati seama ce putoare este in iad, am sa va spun o istorioara.

Apr 1, 2014

10 lecții învățate despre abilități de management

De la Richard Branson la Steve Jobs, oamenii cu adevărat bogați deoarece au reușit să creeze valoare pentru societate sunt dispuși să ofere din înțelepciunea practică acumulată de ei, în beneficiul oricărui antreprenor. 

Paradigma românească de management gravitează încă în jurul conceptului de șef și al ideii de profit personal. Eficiența, la noi, înseamnă, cel mai adesea, obținerea unui maximum de beneficii din partea societății, cu un minimum de investiție.

Managerii de top ai lumii par a lucra după altă idee: aceea de a te concentra pe a produce cât mai multă valoare pentru societate.

Managerii care au succes știu, de obicei, care le sunt punctele forte. Cei care eșuează, de asemenea, știu unde au greșit. Iată 10 lecții învățate de la manageri de companii mai mari sau mai mici:

1. Cele mai bune produse sunt cele pe care oamenii le proiectează pentru ei înșiși.

2. Majoritatea angajaților sunt mai buni decât tine la jobul lor. Desprinde-te de activitățile zilnice, dă-le credit specialiștilor și vei descoperi că ai o echipă de profesioniști minunată.

3. Un nou proiect înseamnă o investiție în bani, timp, efort și emoții ceva mai mare decât te aștepți. Asupra primelor trei, ești mereu prevenit de ceilalți. Încărcătura emoțională însă este cea mai importantă, pentru că trebuie să faci față stresului și să iei personal toate mărunțișurile.

4. Creșterea are nevoie de o planificare prealabilă, în următorul sens: mulți își planifică dezvoltarea, dar, odată ajunși la un anumit nivel, nu mai știu ce să facă. Indiferent că ești companie, sportiv, artist, trebuie să ai un plan pentru când vei fi mare.

5. Ca manager, vei reuși dacă vei renunța la postura de strateg-șef și de stăpân al ideilor, devenind cel care e obsedat de a-i ajuta, determina și împuternici pe ceilalți să producă valoare. Puțini manageri sunt născuți cu calitățile unui lider legendar. A fi cu picioarele pe pământ înseamnă să înțelegi că jobul managerului este să le asigure celorlalți condițiile de a face ceea ce știu ei să facă mai bine. Ei, de asemenea, trebuie să te perceapă ca unul de-al lor, dintre ei și pentru ei, cineva cu un job specific mai degrabă decât cu o funcție superioară.

6. Richard Branson crede că succesul are legătură cu pasiunea angajaților. În birouri trebuie să existe un spirit de joacă și distracție. Entuziasmul oamenilor, chiar dacă unora nu li se pare productiv pe termen scurt, produce un profit enorm în timp, prin fidelizarea lor, consolidarea echipelor, dezvoltarea personală și profesională.    

7. Reguli pentru ședințe: A. Întotdeauna trebuie să fie ceva de hotărât pentru a justifica ședința. B. (regula celor două pizza a lui Jeff Bezos) Două pizza trebuie să fie suficiente pentru participanții la o ședință, pentru că, dacă sunt prea mulți oameni, se produce un acord de grup și opiniile personale se estompează.

8. Toate compartimentele unei firme au nevoie de management de proiect.

9. Angajează oameni după atitudini, nu după aptitudini. Cei mai mulți urmăresc aptitudinile la angajare, după care concediază din pricina atitudinii. Foarte rar e concediat cineva pentru lipsa abilităților.

10. Prioritizare și concentrare: „Dacă acum ai putea face doar un singur lucru, care ar fi?”, obișnuia să întrebe Steve Jobs. Secretul reușitei este concentrarea. Dacă reușești să faci bine acel lucru, treci la următorul și apoi la următorul.  

Mar 31, 2014

Jegul suprapus al Capitalei

Asociez mizeria acestui oraș nu cu cerșetorii, ci cu BMW-urile lui. A se înțelege că nu mașinile sunt de vină, dar reprezintă un simptom destul de precis al pecinginii răspândite pe fața Bucureștilor.

Nu țin neapărat la cultura „Micului Paris”. Astăzi, pe Calea Victoriei nu mai locuiește nimeni, sunt doar instituții, ba chiar ar fi de foarte prost gust să se ambiționeze cineva să locuiască la acel nivel.

Nu țin neapărat nici la statutul de mare oraș industrial. Niciodată transformarea țăranilor în muncitori nu s-a făcut fără oarecare mizerie. A durat ani de zile până când uriașa populație îngrămădită de sistemul comunist în Capitală a învățat să folosească ghenele de gunoi, să tragă apa și să se descotorosească de apucături tradiționale din categoria tăiatului găinilor pe balcon sau la canal.

Cred că fiecare comportament are valoare într-un anumit context și cred că, în contextul capitalei României, multe dintre comportamentele locuitorilor ei de astăzi nu sunt potrivite, pur și simplu. Nu cadrează.

Ceea ce au în comun Micul Paris și capitala industrială este un anume soi de comunitate, sau, cel puțin, de spirit al orașului. Nu mai există un spirit în București, astăzi, decât, poate, în amintirea celor care au trăit aici de cel puțin 25 - 30 de ani.

Nu cred însă că există o deosebire majoră de spirit civic al bucureștenilor după durata cetățeniei lor în oraș. Cunosc un ardelean care se poartă în București cu grija pe care orice om o simte pentru orașul lui. Cunosc un bucureștean cu care mi-e rușine că am locuit, cândva, în același bloc.

Diferența adevărată ține de un anume soi de educație, care, în țara noastră și în contextul acestui oraș aglomerat, este o educație a muncii și a modestiei. Astfel apare și fenomenul că mulți dintre cei proaspăt picați în comunitatea capitalei pot vedea aici orice, în afară de comunitate. Și se comportă asemenea unor toxine. Alții, educați în spiritul amintit, se integrează ușor.

Diverse organisme suportă diverși agenți patogeni, după cum își formează anticorpii. În această analogie, aș spune că Bucureștii suferă de o respingere organică a profitorilor, bișnițarilor și curvelor de ambe sexe. Faptul nu împiedică însă aceste infecții sociale să găsească în organismul orașului un mediu extrem de propice parazitării lui.

Actualul spirit bucureștean a devenit, paradoxal, unul predominant comercial, în adâncă opoziție cu vechile spirite ale locului. Administrațiile locale ale ultimelor zeci de ani au încurajat, mercantil, deturnarea profundă a conceptului urban bucureștean, deși l-ar fi putut proteja sau chiar defini mai clar, la nivelul comunității.

Ne plângem de câini vagabonzi, dar, la orele de vârf ale circulației, mult mai rău fac sutele de camioane de mare tonaj care bântuie, fără nicio regulă, pe toate străzile. Ne plângem de gunoaie și țânțari, dar mai rău ne fac multe specii umane, între care includ și inconștienții care forțează oameni normali să se dea la o parte din calea lor, mai întâi pentru a-i proteja chiar pe ei, de propria lor inconștiență, care-i împinge să se creadă în vreun fel câștigători în competiția socială contra bunului simț.

Parazitul însă, prin definiția sa de parazit, simte că este de datoria lui să se remarce prin afișarea închipuitei sale superiorități. Și unul dintre semnele sale devine BMW-ul, poate doar întrucât Mercedesul a căzut deja în derizoriu. Paraziții identificați prin Mercedes erau probabil dintr-o tulpină inferioară.

Am tot respectul pentru tehnologia germană. Ea însă nu are o valoare civilizatoare în sine, asemenea aurului, asemenea pământului. Păcat că bunul simț nu se poate cumpăra cu bani. Ar putea fi un comerț excelent, pentru care Bucureștii ar fi marele vad. 

Scrisoare despre noi şi Occident

I pak dau ştire domnie tale za lucrul cesta  greu dă priceput...

Scrisoarea lui Neacșu, 1521
Iată cum scria Neacşu ot Dlăgopole: „Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovannomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole”.

Această frază în limba slavă se traduce: „Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung”.

În 1521 a scris Neacșu acest prim document cunoscut în limba română, referitor la nişte corăbii turceşti de-ale lui Suleiman Magnificul, care veneau în sus, pe Dunăre. În acelaşi an, a murit Ferdinand Magellan, dând ocol Pământului cu flota lui impresionantă.

Tot în 1521, Papa Leon al X-lea l-a excomunicat pe Martin Luther, prin bula papală Decet Romanum Pontificem. În Britania, se publica un volum de colinde de Crăciun, iar tălmaciul lor Andrew Chertesey a tradus din franţuzeşte cartea „Patimile Mântuitorului” (The Passyon of Oure Lorde).

Dar, și la noi, Neagoe Basarab (pomenit de Neacșu ca Băsărab) tot atunci scria, în slavonă, „Învăţăturile” către fiul său Teodosie, după ce terminase de zidit Mănăstirea Curtea de Argeş, considerată de Paul de Alep, un cleric gruzin, în 1654, una din minunile lumii.

Ornamentele de inspiraţie caucaziană de pe frontispiciul mănăstirii fuseseră folosite anterior în decorul turlelor de la Mănăstirea Dealu, unde se află racla cu capul lui Mihai Viteazul care, în 1593, cu ajutorul patriarhului Constantinopolului, dar și al otomanilor, a devenit voievod al Țării Românești.

Tot în 1593, poetul, dramaturgul şi traducătorul Christopher Marlowe a fost arestat, pe nedrept, pentru blasfemie, urmare a denunţului altui mare dramaturg, Thomas Kyd, şi ucis, în acelaşi an, în condiţii misterioase, într-o casă de pe malul Tamisei. Şi, tot în acelaşi an, a fost tipărit poemul “Venus şi Adonis” al unui autor tânăr, William Shakespeare.

Marele Will a murit în aceeaşi zi calendaristică cu Miguel de Cervantes, în 1616, an în care Universitatea din Poitiers i-a decernat Bacalaureatul şi Licenţa în Drept junelui Rene Descartes. Acesta din urmă, după ce a dat lumii o operă cu care Hegel considera că Franţa şi-a făcut datoria față de umanitate cu vârf şi-ndesat, a murit în 1650.

Atunci s-a născut Antim Ivireanul, de care bucureştenii îşi amintesc şi astăzi. Era gruzin, ca şi Paul de Alep, despre care am vorbit. El a înfiinţat prima bibliotecă publică la noi. Constantin Brâncoveanu l-a adus în Ţara Românească.

În ultimii ani ai lui Brâncoveanu, când țara asta îşi căuta autenticitatea ei, între expansiunile otomană şi ţaristă, Occidentul avea alte treburi. Îi avea pe Voltaire şi pe Montesquieu în plin elan creator, pe Alexander Pope, pe Jonathan Swift, iar Daniel Defoe a scris capodopera lui, „Robinson Crusoe”, la numai 5 ani după uciderea Brâncoveanului.

Brâncoveanu era mai tânăr decât Leibniz, care totuşi i-a supravieţuit doi ani. De asemenea, era mai tânăr cu 11 ani decât Newton.

Supremaţia ştiinţei lui Newton a dominat întregul spirit occidental, iar în ştiinţă, propriu-zis, paradigma lui a rămas validă până la Einstein, care a fost un intelectual fără bacalaureat. A avut norocul să găsească o facultate care nu cerea astfel de diplomă.

Absolvise totuşi un gimnaziu din München, care astăzi se numeşte cum altfel decât „Albert Einstein”, în anul 1894.

Iată un an interesant: în 1894, Friedrich Stenner a descoperit, în Arhivele Naționale ale județului Brașov, primul document scris în limba română, Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung.

Eu spui domniietale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniia ta la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.

I bog te veselit (şi Dumnezeu să te bucure). Amin.

Mar 29, 2014

Maestrul știa că lumea nu mai putea fi salvată

Maestrul știa că lumea nu mai putea fi salvată. Frumusețea murise. Bunul simț dispăruse ca și când nu ar fi existat.

Oamenii deveniseră însingurați, sălbăticiți și inculți. Cărțile abia dacă mai erau bune de aprins focul, de ca și cum o imensă Bibliotecă a Alexandriei ar fi fost întregul Pământ.

Muzica nu mai avea înțeles pentru nicio ureche din lume, toate fiind adaptate numai pentru un soi ciudat de zgomote ritmice.

Pictura nu mai avea niciun înțeles, într-un timp în care tehnologia putea produce imagini care, pentru mințile simple și greoaie ale acelei generații, erau mai captivante decât viziunile vechilor artiști. 

Universul părea că plânge.
Strada părea că plânge.
Statuia veche, acoperită de mizerie, părea și ea că plânge. Maestrul se opri lângă ea și-și înălță privirea, implorând parcă timpul să aducă înapoi vremea artei, a moralei, a geniului, a divinității din ceruri și din oameni.

Ce spune filozofia despre poezie

„S-o spunem deschis: cultură de performanţă nu înseamnă poezie, cel puţin aşa cum se practică astăzi la noi şi în multe alte părţi ale lumii. Poezia contemporană nu are meşteşug, iar o artă nu există fără meşteşug, adică fără acea «techne», ce însemna deopotrivă artă şi meşteşug la greci. S-a impus aproape peste tot bietul model francez, al ţării în care s-a spus: «Victor Hugo, helas!»

Poezia de astăzi nu mai ştie de ritm; dar, de la ritmurile cosmice, trecând prin cele circadiene şi apoi prin bioritmuri, până la pulsaţiile vorbirii şi gândului, totul pe lume este ritm. Când totuşi întrebi pe un poet tânăr de astăzi ce este o strofă alcaică, în care a scris Holderlin, el nu ştie, cum nu ştie de strofă safică şi, în general, de metrică şi de prozodie.

Mi s-a întâmplat să întâlnesc în Craiova un inginer-poet, ce trece drept înzestrat şi poate că este, dar care, neştiind toate acestea, a exclamat, el, inginerul: «Asta înseamnă mecanicism!» I-am răspuns că nu e vorba de simplu mecanicism, ci de respiraţia gândului (poezia contemporană este irespirabilă şi, în mod curios, doar recitată bine mai poate spune câte ceva). Pe de altă parte, am spus inginerului că a existat un ceas frumos al mecanicismului, ca al oricărei idei în naştere: ceasul lui Leonardo da Vinci. L-am trimis să citească, în caietele lui Leonardo, ce frumos, ce geometric, ce mecanic descresc ramurile pe crengile unui brad şi i-am mărturisit că văd în fiecare zi pe geamul odăiţei mele din Păltiniş unde am în faţă un singur brad, cât adevăr «mecanic» este în spusa lui Leonardo.

Poeţii noştri abia dacă ştiu de iambi şi trohei. Cunosc un poet — de valoare deosebită — care şi-a îngăduit să traducă în vers liber strofele în pentametru ale lui Holderlin, dovedind în chip evident că nu ştie ce este un pentametru. Ce poţi oare spera de la o asemenea poezie, la îndemâna oricărui adolescent, pe care îl îndemnăm să sporească maculatura poetică de astăzi, ba chiar îl premiem pentru mica lui virtuozitate fără nici o virtute?

Mar 28, 2014

15 idei de business pentru dezvoltare, negociere și vânzări

Trăim într-o economie în care nu tot timpul, dar foarte adesea, problemele de business apar din pricina a două tipuri de fracturi. 

Mai întâi, este vorba despre ruptura dintre proiectarea sau dezvoltarea de concepte de business (produse, servicii etc.) și relațiile cu publicul. La noi, cel puțin, conceptele de business rar includ și experiențele clienților, iar când o fac, ajung să cedeze din calitate. De asemenea, zona de testare este, practic, inexistentă. Se investește în produse care se așteaptă să funcționeze pe piață din prima, iar dacă nu merg, resursele sunt practic epuizate și afacerea e la pământ. Ne lipsește abordarea din aproape în aproape. 

În al doilea rând, este vorba despre ruptura dintre vânzări și strategie. Strategiile de business presupun că vânzările își vor face treaba lor, iar acestea din urmă nu au niciun fel de abordare strategică în afară de formula vadului. La noi, nu ai vad, nu vinzi. Ai vad, îl distrugi cu produs prost.

Indiferent ce afacere ar conduce un antreprenor român, va putea să găsească cel puțin o idee benefică în lista următoare, pe care am alcătuit-o studiind mărturii ale unor diverși antreprenori americani. 

În interviuri, în articole de pe Internet și așa mai departe - deci nu în teorie! - oamenii sunt deseori dispuși să arate unde au greșit și ce lecții le-a predat viața. Iată câteva dintre ele: 

Mar 27, 2014

Să ne inventăm un alt spirit public

Avem nevoie de proiecte românești, ca și de un proiect românesc în genere


Un institut din Franța, care studiază cimentul, se laudă cu descoperirea unor tehnologii cu adevarat spectaculoase pentru omul obișnuit, căruia îi vine greu să creadă că niște obiecte care par făcute din material textil ar putea fi, în realitate, făcute din ciment. Acest institut capătă o finanțare din partea bugetului european mai mare decât orice finanțare în domeniul cercetării pe care ar putea-o visa România.

Un oraș din Anglia se redefinește, din punct de vedere al conceptului urbanistic, făcând trecerea, pe parcursul mai multor ani, de la oraș industrial, la oraș dedicat conferințelor și turismului. Procesul atrage bani europeni mai mulți decât întreaga noastră țară.

În anul 1868, Titu Maiorescu diagnostica astfel societatea noastră: „În aparență, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Singura clasă reală la noi este țăranul român, și realitatea lui este suferința, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare.” (citat din studiul „În contra direcției de astăzi în cultura română”)

Astăzi, țăranii nu mai reprezintă singura clasă reală în România, dar nici nu au apucat să se transforme complet în orășeni. Aglomerările urbane de la noi nu-și merită deplin denumirea de oraș, dacă facem comparația cu Occidentul. Noi nu avem nici cercetare, nici orașe cu un anume concept urbanistic. Pe noi ne interesează banii care se varsă în agricultură, ca ajutoare, să nu trebuiască nici măcar să scriem proiecte.

Scrierea de proiecte înseamnă să gândești un mod de a ajunge de la o stare de lucruri, acutală și concretă, la o altă stare de lucruri, viitoare, inteligibilă, definibilă și, mai ales, de dorit, nu doar din punctul de vedere al profitului, ci și al rezultatelor „multiplicative”, adică al impactului asupra mediului, civilizației, culturii și așa mai departe.

Proiectul înseamnă, în acest sens, prevalența ideii asupra efortului brut, superioritatea inteligenței asupra șmecheriei. În România, această abordare este la fel de mincinoasă ca și toate celelalte forme fără fond identificate de Maiorescu. Noi nu suntem încremeniți în proiect, vorba lui Gabriel Liiceanu, noi suntem încremeniți fără ca măcar să avem un proiect!

Unui străin care s-ar mira de ce la noi lucrurile merg cum merg, de atâtea zeci de ani, i-am putea supune mirării și faptul mai adânc că noi nu știm încotro vrem să mergem sau să mișcăm lucrurile, că noi nu avem o viziune sau un minim proiect de viitor.  


Nu avem idei! De fapt, avem idei, dar ele nu circulă, nu sunt puse în valoare, nu se dezbat, nu interesează pe nimeni.

Mirarea străinului a fost imaginată și de Horia-Roman Patapievici, cu referire la tema uriașă a lipsei unei piețe a ideilor în societatea românească: „Dacă un călător ideal ar poposi în România culturală a ultimelor decenii, ar fi frapat de faptul că aici ideile nu se dezbat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai când autorii au murit ori când numele lor a primit confirmarea canonică a Occidentului.” („Despre idei & blocaje”, Humanitas, 2007)

Mar 26, 2014

Pe cale de dispariție

Religia a dispărut din viaţa noastră. A existat o modalitate simplă şi eficientă de a păstra igiena comunităţii şi sufletului. Au rămas nişte vârstnici să se calce în picioare la aducerea de moaşte vindecătoare şi nişte camere de gardă ghiftuite cu maniacii postului, folosit drept dietă de slăbire.

Ştiinţa a dispărut din viaţa noastră. A fost odată un mod elegant de a explica lumea şi omul. A fost odată şi ceva ce se numea şcoală. A rămas tehnologia asiatică. Tineri care ar fi avut minte să ridice, şi ei, o pietricică sau scoică de pe plaja cunoaşterii, umblă azi cu creierul în palmă, căci a iubi ştiinţa înseamnă a freca un Blackberry sau un iPhone.

Arta a dispărut din viaţa noastră. Exista, nu demult, o lume de emoţii speciale şi unice exprimate prin forme, culori, sunete, mişcări şi cuvinte. S-au comprimat mult astăzi, sub presiunea vremilor, s-au turtit, s-au aplatizat şi iată-le, dreptunghiulare şi netede, aşezate în faţa canapelei din sufrageria oricărei case. Au rămas talk-show-ul şi maneaua.

Au mai dispărut din viaţa noastră aerul curat, gramatica, plimbările, stilourile, vernisajele şi stelele.

Au mai dispărut din viaţa noastră prietenii. Cât de rar îi mai auzi la vreun telefon şi cum promiţi în fiecare an să găseşti nişte timp pentru a-i vedea! "Ar trebui să ne mai întâlnim şi noi", zici la capătul discuţiei. Of, ar trebui să mai citim şi noi, să mai ascultăm muzică, să mai privim şi noi cerul.

Mar 25, 2014

Dieta unui geniu

La treizeci şi ceva de ani, Ion Creangă a descoperit, în deplinătatea ei, valoarea tradiţiei humuleştene. Şi-a recreeat în Iaşi atmosfera copilăriei, cu pisici şi tot restul. A prins atunci gustul adevărat al scrisului, dar şi gustul adevărat al bucatelor. De la Călinescu citire, fără alte comentarii, în afară de sfatul de a ţine o pungă la îndemână (finalul e antologic):

«Dar mai ales începu să mănânce. După ce-şi puse, ca Ştefan a Petrei, curechi în putină şi muşchi afumat de porc în podul şindrilit al casei, mânca bucate humuleştene, însă mai ales sarmale şi plăcinte cu poalele-n brâu făcute cu julfă. 

Hâlpavul care în sat făcea ochi dulci fetelor fecioare, înveselindu-le cu dinţi de fasole şi barbă de lână, spre a le mânca purceii fripţi şi alivencile, mânca asemeni unui lup flămând. Spre a se deosebi de „fârlifuşii de pe la târguri, crescuţi în bumbac", ca adevărat „românaş" face isprăvi nemaiauzite, de basm, care-i dădură o faimă de Flămânzilă. 

Nu-şi pierde vremea cu „zămoreală". El nu se-ncurcă, asemeni boierilor sfrijiţi, rupând cu degetele-i groase picioarele subţiri ale racului. El trage tot castronul cu raci înainte-i, vâră mâna păroasă în el, scoate pumnul plin, ducându-l la gură, apoi ronţăie racul, zvârlind cojile afară, cum aruncă râşniţa pleava. 

El mănâncă odată zece ouă, o strachină de prune, o oală de porumb fiert, doar pentru deschiderea poftei de mâncare, cu acea plăcere de a ame¬steca alimente de tot felul care este a mâncăcioşilor şi a vitelor. 

Ca şi Flămânzilă, el mistuie în cinci fripturi toată carnea birtaşului înspăimântat şi ţipă că-i e foame. Cere toate mâncările ospătarului, înghiţind câte două fierturi, mai multe soiuri de fripturi, bând o carafă de vin şi o cofiţă de apă rece şi se scoală uşurat de la masă, zglobiu. El se aşază pe vine în faţa unei mămăligi pântecoase şi o înghite cu brânză, udând-o iarăşi cu vin şi apoi cu altă cofiţă de apă. Slăbit de post doftoricesc, cere o pâine întreagă, o găină fiartă cu usturoi, un castron cu sarmale, opt plăcinte cu caş şi o ocă de vin. 

După scaldă e mai pofticios. Atunci mănâncă tot ce găseşte la han, bea de la o ţărancă o oală de lapte dulce, mănâncă de la un ovrei un ceaun de păpuşoi fierţi, gronţăind boabele ca mascurii, apoi se aruncă în apă şi se bălăceşte mulţumit. 

Mar 24, 2014

Cât de mult înseamnă un milion de lire?

Când tatăl micuţului Maurice Micklewhite a plecat pe front ("ca să ne salveze pe toţi", cum îşi amintea mai târziu), mama le-a spus, lui şi fratelui său, o vorbă care avea să-i marcheze destinul. I-a zis: "Acum că tatăl vostru a plecat, voi trebuie să aveţi grijă de mine". E un glas al responsabilităţii. La 15 ani a părăsit şcoala şi s-a apucat de lucru.

Taică-su a luptat în al doilea război, Maurice a luptat şi el, în Coreea. Oameni curajoşi, dintr-o bucată. Prima căsătorie i-a eşuat. Îi era teamă că taică-su îl crede homosexual din cauză că a vrut să se facă actor, aşa încât s-a însurat şi a făcut un copil la repezeală.

Aşa erau oamenii acum câteva zeci de ani. Beau bere bună şi pariau la cursele de cai şi nu doreau ca fiii lor să aibă meserii neserioase. Tatăl i-a murit tânăr, la 57 de ani, de cancer.

Până la urmă a ajuns actor şi, din bunăstarea lui, a reuşit să-şi ia un teren cu intrare privată la cursa de la Windsor. Şi pentru că regina are voie să treacă pe drumurile private, a trecut o dată, într-un Range Rover, pe lângă casa lui, chiar când trebăluia prin curte.

I-a făcut cu mâna reginei şi s-a gândit atunci, pentru prima dată, că poate spiritul tatălui, pasionatul de curse, l-a adus până acolo.

Mama, doamna Micklewhite, a rămas femeie de serviciu toată viaţa. El nici nu ştia că mai lucrează chiar şi după ce el a ajuns un actor cunoscut. A rugat-o să nu mai lucreze, că are el bani suficienţi să o ţină, dar ea nu se lăsa uşor.

L-a întrebat cât câştigă el la un film. Un milion de lire, a venit răspunsul. Şi biata femeie de serviciu a stat o clipă pe gânduri şi apoi l-a întrebat: "Cât de mult înseamnă asta?". Destul cât să nu mai trebuiască să lucreze ea niciodată. În cele din urmă a convins-o, spunându-i că îi face lui rău dacă află presa.

La început, îndemnul de a lua viaţa pe cont propriu tot de la ea pornise, când le-a spus că trebuie să aibă grijă de ea. Atunci s-a angajat la teatru.

Mai târziu, când a ajuns efectiv pe scenă, a avut grijă să-şi schimbe numele. S-a inspirat de la un afiş de film de care a dat cu ochii, întâmplător, pe stradă. Era afişul filmului cu Humphrey Bogart "The Caine Mutiny".

Şi aşa a devenit, el, Caine. Michael Caine. Sir Michael Caine.

Mar 21, 2014

Din carnetul meu de note

  • Argumentele se opresc atunci când începe cearta. Îmi amintesc vorba lui Cicero: ”Inter arma silent musae”. Acum, e dovedit de știință că, atunci când oamenilor li se contrazice părerea sau punctul de vedere, creierul își închide zona de logică și argumentare, activând automat zona de luptă și fugă.
  • Vorba unui funcționar - ”există și o dimensiune bruxelleză a procesului” - mă face să cred că există și o dimensiune savantă a ignoranței.
  • O întrebare a lui Dostoievski: cât valorează un castel construit pe cadavrul unui copil? Pusă retoric, întrebarea cere răspunsul: nimic. Dar nu cumva, în realitate, el valorează mai mult decât un castel făcut fără sacrificii?
  • Andrei Pleșu: ”ne realizăm social și cultural pe forumuri”. O ironie. Forumul este o idee înaltă, târâtă în derizoriu de anonimii cu acces la Internet. Ar fi trebuit să se numească agora, căci mai degrabă seamănă cu piaţa decât cu elitismul implicat de cuvântul latinesc. Sunt sigur că agora suporta, în vremea lui Socrate, discuții chiar mai lipsite de spirit decât cele din ”forumurile” noastre.
  • Un proverb japonez spune: ”O gropiță în obraz valorează cât 180,5 milioane litri de orez”. Un alt proverb japonez, cred eu, valorează tot atât: ”S-a întors ca florile pe un pom uscat”.
  • ”Creația: singurul surâs al tragediei noastre”, a spus Nietzsche... vindecat de constipație.
  • Când diriginta lui a observat, pe ultima pagină a catalogului, că are adresa exact în blocul de lângă liceu, a fost șocată: ”Andrei, eu eram sigură că tu stai cel mai departe, pentru că mereu vii ultimul și în grabă!” Andrei era, pe vremea aceea, tot Andrei: combatantul milostiv. El nu ezită, nu șovăie, nu clipește. Se ridică imediat și răspunde: ”Păi, să vedeți, că eu stau la a treia scară, în capătul celălalt al blocului!”
  • Zâmbetul fals și grimasa de furie sunt expresii-surori din punct de vedere al efectului fiziologic. Amândouă, arată specialiștii, sunt corelate cu incidența atacului de cord.
  • Etimologiile scot la lumină, uneori, sensuri cu totul pierdute. Cuvântul ”eschimos” înseamnă, la origine, mâncător de carne crudă. ”Asasinul” este un fumător de hașiș (o sectă arabă de ucigași).
  • Cineva observă că ateii și agnosticii, de regulă, știu mai multe despre Biblie și despre religie în genere decât credincioșii. De ce? Aceia care prețuiesc mai mult faptul de a crede nu prețuiesc prea mult faptul de a ști. 
  • Fratele meu se întreabă cum s-ar putea clasifica și compara urgențele medicale. Durerile celor care așteaptă nu sunt ușor de măsurat. Eu cred că urgențele nu trebuie judecate după intensitatea durerii sau după durata ei, ci după consecințele posibile. O urgență înseamnă că, dacă nu se intervine imediat, urmări ireparabile se pot produce.
  • Profesorul dr. Kevin Browne, de la Universitatea din Nottingham, spune că sistemul de sănătate, chiar și în cea mai capitalistă țară, ar trebui să fie socialist și cât se poate de centralizat, pentru că suferințe dintre cele mai grave (mai ales cele care afectează bătrâni și copii) sunt, pur și simplu, nerentabile. Interesul capitalist ar însemna lipsirea de grijă pentru acestea. Poetul Adrian Păunescu scria despre asta cu 30 de ani în urmă: ”Să fii țăran și să nu-ți fie bine/... Cu-o boală mult mai scumpă decât tine.”*
  • În piramida lui Maslow nu am găsit cuvântul ”bani”.
  • Copiii simt frumusețea oamenilor la modul pur. Adulții sunt pervertiți. Iată, de pildă, ce spune copilul despre Ramona Bădescu: ”Am impresia că e o femeie căreia nu i-au ieșit operațiile”.
  • Despre Giotto şi despre „less is more”. Un trimis al Papei i-a cerut o mostră a talentului, întrucât urmau să contracteze o lucrare fără precedent pentru biserica San Pietro. Alți maeștri oferiseră pânze complexe, care să dovedească Vaticanului că ei merită să primească cea mai înaltă slujbă ce putea fi visată de un artist în jurul anului 1300. La solicitarea trimisului, Giotto di Bondone a înmuiat o pensulă în vopsea roșie, și-a fixat mâna în șold, închipuind un compas, și a trasat pe pânză un cerc. Atât. Un cerc. Altă probă de măiestrie a refuzat să ofere. Dar cercul său era atât de desăvârșit, atât ca formă, cât și ca grosime a liniei și uniformitate a culorii, încât, în cele din urmă, cardinalii i-au oferit lui lucrarea care l-a făcut una dintre cele mai importante ”vedete” ale Renașterii.
__________
*„Să fii ţăran şi să nu-ţi fie bine, / Ceva inexplicabil cînd te doare, /Să n-ai atîţia bani în buzunare, / Cu-o boală mult mai scumpă decît tine,. // Şi din întreaga lume cu ruşine / Să afli că ţărîna e uşoară, / Că după o istorie amară, / Nimeni, bolnav, pe gratis nu se ţine, // Să fii ţăran, să vii în capitală, /Să-ţi mai alini a morţii tale teamă, /Să nu te bage nici portaru-n seamă, / Să taci văzînd cum doctorul înşală / La licitaţii pentru cîte-o boală / Mai scumpă ca o clasă socială”.
There was an error in this gadget