Mar 31, 2014

Jegul suprapus al Capitalei

Asociez mizeria acestui oraș nu cu cerșetorii, ci cu BMW-urile lui. A se înțelege că nu mașinile sunt de vină, dar reprezintă un simptom destul de precis al pecinginii răspândite pe fața Bucureștilor.

Nu țin neapărat la cultura „Micului Paris”. Astăzi, pe Calea Victoriei nu mai locuiește nimeni, sunt doar instituții, ba chiar ar fi de foarte prost gust să se ambiționeze cineva să locuiască la acel nivel.

Nu țin neapărat nici la statutul de mare oraș industrial. Niciodată transformarea țăranilor în muncitori nu s-a făcut fără oarecare mizerie. A durat ani de zile până când uriașa populație îngrămădită de sistemul comunist în Capitală a învățat să folosească ghenele de gunoi, să tragă apa și să se descotorosească de apucături tradiționale din categoria tăiatului găinilor pe balcon sau la canal.

Cred că fiecare comportament are valoare într-un anumit context și cred că, în contextul capitalei României, multe dintre comportamentele locuitorilor ei de astăzi nu sunt potrivite, pur și simplu. Nu cadrează.

Ceea ce au în comun Micul Paris și capitala industrială este un anume soi de comunitate, sau, cel puțin, de spirit al orașului. Nu mai există un spirit în București, astăzi, decât, poate, în amintirea celor care au trăit aici de cel puțin 25 - 30 de ani.

Nu cred însă că există o deosebire majoră de spirit civic al bucureștenilor după durata cetățeniei lor în oraș. Cunosc un ardelean care se poartă în București cu grija pe care orice om o simte pentru orașul lui. Cunosc un bucureștean cu care mi-e rușine că am locuit, cândva, în același bloc.

Diferența adevărată ține de un anume soi de educație, care, în țara noastră și în contextul acestui oraș aglomerat, este o educație a muncii și a modestiei. Astfel apare și fenomenul că mulți dintre cei proaspăt picați în comunitatea capitalei pot vedea aici orice, în afară de comunitate. Și se comportă asemenea unor toxine. Alții, educați în spiritul amintit, se integrează ușor.

Diverse organisme suportă diverși agenți patogeni, după cum își formează anticorpii. În această analogie, aș spune că Bucureștii suferă de o respingere organică a profitorilor, bișnițarilor și curvelor de ambe sexe. Faptul nu împiedică însă aceste infecții sociale să găsească în organismul orașului un mediu extrem de propice parazitării lui.

Actualul spirit bucureștean a devenit, paradoxal, unul predominant comercial, în adâncă opoziție cu vechile spirite ale locului. Administrațiile locale ale ultimelor zeci de ani au încurajat, mercantil, deturnarea profundă a conceptului urban bucureștean, deși l-ar fi putut proteja sau chiar defini mai clar, la nivelul comunității.

Ne plângem de câini vagabonzi, dar, la orele de vârf ale circulației, mult mai rău fac sutele de camioane de mare tonaj care bântuie, fără nicio regulă, pe toate străzile. Ne plângem de gunoaie și țânțari, dar mai rău ne fac multe specii umane, între care includ și inconștienții care forțează oameni normali să se dea la o parte din calea lor, mai întâi pentru a-i proteja chiar pe ei, de propria lor inconștiență, care-i împinge să se creadă în vreun fel câștigători în competiția socială contra bunului simț.

Parazitul însă, prin definiția sa de parazit, simte că este de datoria lui să se remarce prin afișarea închipuitei sale superiorități. Și unul dintre semnele sale devine BMW-ul, poate doar întrucât Mercedesul a căzut deja în derizoriu. Paraziții identificați prin Mercedes erau probabil dintr-o tulpină inferioară.

Am tot respectul pentru tehnologia germană. Ea însă nu are o valoare civilizatoare în sine, asemenea aurului, asemenea pământului. Păcat că bunul simț nu se poate cumpăra cu bani. Ar putea fi un comerț excelent, pentru care Bucureștii ar fi marele vad. 

Scrisoare despre noi şi Occident

I pak dau ştire domnie tale za lucrul cesta  greu dă priceput...

Scrisoarea lui Neacșu, 1521
Iată cum scria Neacşu ot Dlăgopole: „Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovannomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole”.

Această frază în limba slavă se traduce: „Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung”.

În 1521 a scris Neacșu acest prim document cunoscut în limba română, referitor la nişte corăbii turceşti de-ale lui Suleiman Magnificul, care veneau în sus, pe Dunăre. În acelaşi an, a murit Ferdinand Magellan, dând ocol Pământului cu flota lui impresionantă.

Tot în 1521, Papa Leon al X-lea l-a excomunicat pe Martin Luther, prin bula papală Decet Romanum Pontificem. În Britania, se publica un volum de colinde de Crăciun, iar tălmaciul lor Andrew Chertesey a tradus din franţuzeşte cartea „Patimile Mântuitorului” (The Passyon of Oure Lorde).

Dar, și la noi, Neagoe Basarab (pomenit de Neacșu ca Băsărab) tot atunci scria, în slavonă, „Învăţăturile” către fiul său Teodosie, după ce terminase de zidit Mănăstirea Curtea de Argeş, considerată de Paul de Alep, un cleric gruzin, în 1654, una din minunile lumii.

Ornamentele de inspiraţie caucaziană de pe frontispiciul mănăstirii fuseseră folosite anterior în decorul turlelor de la Mănăstirea Dealu, unde se află racla cu capul lui Mihai Viteazul care, în 1593, cu ajutorul patriarhului Constantinopolului, dar și al otomanilor, a devenit voievod al Țării Românești.

Tot în 1593, poetul, dramaturgul şi traducătorul Christopher Marlowe a fost arestat, pe nedrept, pentru blasfemie, urmare a denunţului altui mare dramaturg, Thomas Kyd, şi ucis, în acelaşi an, în condiţii misterioase, într-o casă de pe malul Tamisei. Şi, tot în acelaşi an, a fost tipărit poemul “Venus şi Adonis” al unui autor tânăr, William Shakespeare.

Marele Will a murit în aceeaşi zi calendaristică cu Miguel de Cervantes, în 1616, an în care Universitatea din Poitiers i-a decernat Bacalaureatul şi Licenţa în Drept junelui Rene Descartes. Acesta din urmă, după ce a dat lumii o operă cu care Hegel considera că Franţa şi-a făcut datoria față de umanitate cu vârf şi-ndesat, a murit în 1650.

Atunci s-a născut Antim Ivireanul, de care bucureştenii îşi amintesc şi astăzi. Era gruzin, ca şi Paul de Alep, despre care am vorbit. El a înfiinţat prima bibliotecă publică la noi. Constantin Brâncoveanu l-a adus în Ţara Românească.

În ultimii ani ai lui Brâncoveanu, când țara asta îşi căuta autenticitatea ei, între expansiunile otomană şi ţaristă, Occidentul avea alte treburi. Îi avea pe Voltaire şi pe Montesquieu în plin elan creator, pe Alexander Pope, pe Jonathan Swift, iar Daniel Defoe a scris capodopera lui, „Robinson Crusoe”, la numai 5 ani după uciderea Brâncoveanului.

Brâncoveanu era mai tânăr decât Leibniz, care totuşi i-a supravieţuit doi ani. De asemenea, era mai tânăr cu 11 ani decât Newton.

Supremaţia ştiinţei lui Newton a dominat întregul spirit occidental, iar în ştiinţă, propriu-zis, paradigma lui a rămas validă până la Einstein, care a fost un intelectual fără bacalaureat. A avut norocul să găsească o facultate care nu cerea astfel de diplomă.

Absolvise totuşi un gimnaziu din München, care astăzi se numeşte cum altfel decât „Albert Einstein”, în anul 1894.

Iată un an interesant: în 1894, Friedrich Stenner a descoperit, în Arhivele Naționale ale județului Brașov, primul document scris în limba română, Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung.

Eu spui domniietale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniia ta la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.

I bog te veselit (şi Dumnezeu să te bucure). Amin.

Mar 29, 2014

Maestrul știa că lumea nu mai putea fi salvată

Maestrul știa că lumea nu mai putea fi salvată. Frumusețea murise. Bunul simț dispăruse ca și când nu ar fi existat.

Oamenii deveniseră însingurați, sălbăticiți și inculți. Cărțile abia dacă mai erau bune de aprins focul, de ca și cum o imensă Bibliotecă a Alexandriei ar fi fost întregul Pământ.

Muzica nu mai avea înțeles pentru nicio ureche din lume, toate fiind adaptate numai pentru un soi ciudat de zgomote ritmice.

Pictura nu mai avea niciun înțeles, într-un timp în care tehnologia putea produce imagini care, pentru mințile simple și greoaie ale acelei generații, erau mai captivante decât viziunile vechilor artiști. 

Universul părea că plânge.
Strada părea că plânge.
Statuia veche, acoperită de mizerie, părea și ea că plânge. Maestrul se opri lângă ea și-și înălță privirea, implorând parcă timpul să aducă înapoi vremea artei, a moralei, a geniului, a divinității din ceruri și din oameni.

Ce spune filozofia despre poezie

„S-o spunem deschis: cultură de performanţă nu înseamnă poezie, cel puţin aşa cum se practică astăzi la noi şi în multe alte părţi ale lumii. Poezia contemporană nu are meşteşug, iar o artă nu există fără meşteşug, adică fără acea «techne», ce însemna deopotrivă artă şi meşteşug la greci. S-a impus aproape peste tot bietul model francez, al ţării în care s-a spus: «Victor Hugo, helas!»

Poezia de astăzi nu mai ştie de ritm; dar, de la ritmurile cosmice, trecând prin cele circadiene şi apoi prin bioritmuri, până la pulsaţiile vorbirii şi gândului, totul pe lume este ritm. Când totuşi întrebi pe un poet tânăr de astăzi ce este o strofă alcaică, în care a scris Holderlin, el nu ştie, cum nu ştie de strofă safică şi, în general, de metrică şi de prozodie.

Mi s-a întâmplat să întâlnesc în Craiova un inginer-poet, ce trece drept înzestrat şi poate că este, dar care, neştiind toate acestea, a exclamat, el, inginerul: «Asta înseamnă mecanicism!» I-am răspuns că nu e vorba de simplu mecanicism, ci de respiraţia gândului (poezia contemporană este irespirabilă şi, în mod curios, doar recitată bine mai poate spune câte ceva). Pe de altă parte, am spus inginerului că a existat un ceas frumos al mecanicismului, ca al oricărei idei în naştere: ceasul lui Leonardo da Vinci. L-am trimis să citească, în caietele lui Leonardo, ce frumos, ce geometric, ce mecanic descresc ramurile pe crengile unui brad şi i-am mărturisit că văd în fiecare zi pe geamul odăiţei mele din Păltiniş unde am în faţă un singur brad, cât adevăr «mecanic» este în spusa lui Leonardo.

Poeţii noştri abia dacă ştiu de iambi şi trohei. Cunosc un poet — de valoare deosebită — care şi-a îngăduit să traducă în vers liber strofele în pentametru ale lui Holderlin, dovedind în chip evident că nu ştie ce este un pentametru. Ce poţi oare spera de la o asemenea poezie, la îndemâna oricărui adolescent, pe care îl îndemnăm să sporească maculatura poetică de astăzi, ba chiar îl premiem pentru mica lui virtuozitate fără nici o virtute?

Mar 28, 2014

15 idei de business pentru dezvoltare, negociere și vânzări

Trăim într-o economie în care nu tot timpul, dar foarte adesea, problemele de business apar din pricina a două tipuri de fracturi. 

Mai întâi, este vorba despre ruptura dintre proiectarea sau dezvoltarea de concepte de business (produse, servicii etc.) și relațiile cu publicul. La noi, cel puțin, conceptele de business rar includ și experiențele clienților, iar când o fac, ajung să cedeze din calitate. De asemenea, zona de testare este, practic, inexistentă. Se investește în produse care se așteaptă să funcționeze pe piață din prima, iar dacă nu merg, resursele sunt practic epuizate și afacerea e la pământ. Ne lipsește abordarea din aproape în aproape. 

În al doilea rând, este vorba despre ruptura dintre vânzări și strategie. Strategiile de business presupun că vânzările își vor face treaba lor, iar acestea din urmă nu au niciun fel de abordare strategică în afară de formula vadului. La noi, nu ai vad, nu vinzi. Ai vad, îl distrugi cu produs prost.

Indiferent ce afacere ar conduce un antreprenor român, va putea să găsească cel puțin o idee benefică în lista următoare, pe care am alcătuit-o studiind mărturii ale unor diverși antreprenori americani. 

În interviuri, în articole de pe Internet și așa mai departe - deci nu în teorie! - oamenii sunt deseori dispuși să arate unde au greșit și ce lecții le-a predat viața. Iată câteva dintre ele: 

Mar 27, 2014

Să ne inventăm un alt spirit public

Avem nevoie de proiecte românești, ca și de un proiect românesc în genere


Un institut din Franța, care studiază cimentul, se laudă cu descoperirea unor tehnologii cu adevarat spectaculoase pentru omul obișnuit, căruia îi vine greu să creadă că niște obiecte care par făcute din material textil ar putea fi, în realitate, făcute din ciment. Acest institut capătă o finanțare din partea bugetului european mai mare decât orice finanțare în domeniul cercetării pe care ar putea-o visa România.

Un oraș din Anglia se redefinește, din punct de vedere al conceptului urbanistic, făcând trecerea, pe parcursul mai multor ani, de la oraș industrial, la oraș dedicat conferințelor și turismului. Procesul atrage bani europeni mai mulți decât întreaga noastră țară.

În anul 1868, Titu Maiorescu diagnostica astfel societatea noastră: „În aparență, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituțiune. Dar în realitate toate aceste sunt producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare, și abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc. Singura clasă reală la noi este țăranul român, și realitatea lui este suferința, sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare.” (citat din studiul „În contra direcției de astăzi în cultura română”)

Astăzi, țăranii nu mai reprezintă singura clasă reală în România, dar nici nu au apucat să se transforme complet în orășeni. Aglomerările urbane de la noi nu-și merită deplin denumirea de oraș, dacă facem comparația cu Occidentul. Noi nu avem nici cercetare, nici orașe cu un anume concept urbanistic. Pe noi ne interesează banii care se varsă în agricultură, ca ajutoare, să nu trebuiască nici măcar să scriem proiecte.

Scrierea de proiecte înseamnă să gândești un mod de a ajunge de la o stare de lucruri, acutală și concretă, la o altă stare de lucruri, viitoare, inteligibilă, definibilă și, mai ales, de dorit, nu doar din punctul de vedere al profitului, ci și al rezultatelor „multiplicative”, adică al impactului asupra mediului, civilizației, culturii și așa mai departe.

Proiectul înseamnă, în acest sens, prevalența ideii asupra efortului brut, superioritatea inteligenței asupra șmecheriei. În România, această abordare este la fel de mincinoasă ca și toate celelalte forme fără fond identificate de Maiorescu. Noi nu suntem încremeniți în proiect, vorba lui Gabriel Liiceanu, noi suntem încremeniți fără ca măcar să avem un proiect!

Unui străin care s-ar mira de ce la noi lucrurile merg cum merg, de atâtea zeci de ani, i-am putea supune mirării și faptul mai adânc că noi nu știm încotro vrem să mergem sau să mișcăm lucrurile, că noi nu avem o viziune sau un minim proiect de viitor.  


Nu avem idei! De fapt, avem idei, dar ele nu circulă, nu sunt puse în valoare, nu se dezbat, nu interesează pe nimeni.

Mirarea străinului a fost imaginată și de Horia-Roman Patapievici, cu referire la tema uriașă a lipsei unei piețe a ideilor în societatea românească: „Dacă un călător ideal ar poposi în România culturală a ultimelor decenii, ar fi frapat de faptul că aici ideile nu se dezbat, argumentele nu sunt ascultate, obiecţiile sunt trecute cu vederea, teoriile sunt luate în balon, iar sunetul calm al discuţiei se aude numai când autorii au murit ori când numele lor a primit confirmarea canonică a Occidentului.” („Despre idei & blocaje”, Humanitas, 2007)

Mar 26, 2014

Pe cale de dispariție

Religia a dispărut din viaţa noastră. A existat o modalitate simplă şi eficientă de a păstra igiena comunităţii şi sufletului. Au rămas nişte vârstnici să se calce în picioare la aducerea de moaşte vindecătoare şi nişte camere de gardă ghiftuite cu maniacii postului, folosit drept dietă de slăbire.

Ştiinţa a dispărut din viaţa noastră. A fost odată un mod elegant de a explica lumea şi omul. A fost odată şi ceva ce se numea şcoală. A rămas tehnologia asiatică. Tineri care ar fi avut minte să ridice, şi ei, o pietricică sau scoică de pe plaja cunoaşterii, umblă azi cu creierul în palmă, căci a iubi ştiinţa înseamnă a freca un Blackberry sau un iPhone.

Arta a dispărut din viaţa noastră. Exista, nu demult, o lume de emoţii speciale şi unice exprimate prin forme, culori, sunete, mişcări şi cuvinte. S-au comprimat mult astăzi, sub presiunea vremilor, s-au turtit, s-au aplatizat şi iată-le, dreptunghiulare şi netede, aşezate în faţa canapelei din sufrageria oricărei case. Au rămas talk-show-ul şi maneaua.

Au mai dispărut din viaţa noastră aerul curat, gramatica, plimbările, stilourile, vernisajele şi stelele.

Au mai dispărut din viaţa noastră prietenii. Cât de rar îi mai auzi la vreun telefon şi cum promiţi în fiecare an să găseşti nişte timp pentru a-i vedea! "Ar trebui să ne mai întâlnim şi noi", zici la capătul discuţiei. Of, ar trebui să mai citim şi noi, să mai ascultăm muzică, să mai privim şi noi cerul.

Mar 25, 2014

Dieta unui geniu

La treizeci şi ceva de ani, Ion Creangă a descoperit, în deplinătatea ei, valoarea tradiţiei humuleştene. Şi-a recreeat în Iaşi atmosfera copilăriei, cu pisici şi tot restul. A prins atunci gustul adevărat al scrisului, dar şi gustul adevărat al bucatelor. De la Călinescu citire, fără alte comentarii, în afară de sfatul de a ţine o pungă la îndemână (finalul e antologic):

«Dar mai ales începu să mănânce. După ce-şi puse, ca Ştefan a Petrei, curechi în putină şi muşchi afumat de porc în podul şindrilit al casei, mânca bucate humuleştene, însă mai ales sarmale şi plăcinte cu poalele-n brâu făcute cu julfă. 

Hâlpavul care în sat făcea ochi dulci fetelor fecioare, înveselindu-le cu dinţi de fasole şi barbă de lână, spre a le mânca purceii fripţi şi alivencile, mânca asemeni unui lup flămând. Spre a se deosebi de „fârlifuşii de pe la târguri, crescuţi în bumbac", ca adevărat „românaş" face isprăvi nemaiauzite, de basm, care-i dădură o faimă de Flămânzilă. 

Nu-şi pierde vremea cu „zămoreală". El nu se-ncurcă, asemeni boierilor sfrijiţi, rupând cu degetele-i groase picioarele subţiri ale racului. El trage tot castronul cu raci înainte-i, vâră mâna păroasă în el, scoate pumnul plin, ducându-l la gură, apoi ronţăie racul, zvârlind cojile afară, cum aruncă râşniţa pleava. 

El mănâncă odată zece ouă, o strachină de prune, o oală de porumb fiert, doar pentru deschiderea poftei de mâncare, cu acea plăcere de a ame¬steca alimente de tot felul care este a mâncăcioşilor şi a vitelor. 

Ca şi Flămânzilă, el mistuie în cinci fripturi toată carnea birtaşului înspăimântat şi ţipă că-i e foame. Cere toate mâncările ospătarului, înghiţind câte două fierturi, mai multe soiuri de fripturi, bând o carafă de vin şi o cofiţă de apă rece şi se scoală uşurat de la masă, zglobiu. El se aşază pe vine în faţa unei mămăligi pântecoase şi o înghite cu brânză, udând-o iarăşi cu vin şi apoi cu altă cofiţă de apă. Slăbit de post doftoricesc, cere o pâine întreagă, o găină fiartă cu usturoi, un castron cu sarmale, opt plăcinte cu caş şi o ocă de vin. 

După scaldă e mai pofticios. Atunci mănâncă tot ce găseşte la han, bea de la o ţărancă o oală de lapte dulce, mănâncă de la un ovrei un ceaun de păpuşoi fierţi, gronţăind boabele ca mascurii, apoi se aruncă în apă şi se bălăceşte mulţumit. 

Mar 24, 2014

Cât de mult înseamnă un milion de lire?

Când tatăl micuţului Maurice Micklewhite a plecat pe front ("ca să ne salveze pe toţi", cum îşi amintea mai târziu), mama le-a spus, lui şi fratelui său, o vorbă care avea să-i marcheze destinul. I-a zis: "Acum că tatăl vostru a plecat, voi trebuie să aveţi grijă de mine". E un glas al responsabilităţii. La 15 ani a părăsit şcoala şi s-a apucat de lucru.

Taică-su a luptat în al doilea război, Maurice a luptat şi el, în Coreea. Oameni curajoşi, dintr-o bucată. Prima căsătorie i-a eşuat. Îi era teamă că taică-su îl crede homosexual din cauză că a vrut să se facă actor, aşa încât s-a însurat şi a făcut un copil la repezeală.

Aşa erau oamenii acum câteva zeci de ani. Beau bere bună şi pariau la cursele de cai şi nu doreau ca fiii lor să aibă meserii neserioase. Tatăl i-a murit tânăr, la 57 de ani, de cancer.

Până la urmă a ajuns actor şi, din bunăstarea lui, a reuşit să-şi ia un teren cu intrare privată la cursa de la Windsor. Şi pentru că regina are voie să treacă pe drumurile private, a trecut o dată, într-un Range Rover, pe lângă casa lui, chiar când trebăluia prin curte.

I-a făcut cu mâna reginei şi s-a gândit atunci, pentru prima dată, că poate spiritul tatălui, pasionatul de curse, l-a adus până acolo.

Mama, doamna Micklewhite, a rămas femeie de serviciu toată viaţa. El nici nu ştia că mai lucrează chiar şi după ce el a ajuns un actor cunoscut. A rugat-o să nu mai lucreze, că are el bani suficienţi să o ţină, dar ea nu se lăsa uşor.

L-a întrebat cât câştigă el la un film. Un milion de lire, a venit răspunsul. Şi biata femeie de serviciu a stat o clipă pe gânduri şi apoi l-a întrebat: "Cât de mult înseamnă asta?". Destul cât să nu mai trebuiască să lucreze ea niciodată. În cele din urmă a convins-o, spunându-i că îi face lui rău dacă află presa.

La început, îndemnul de a lua viaţa pe cont propriu tot de la ea pornise, când le-a spus că trebuie să aibă grijă de ea. Atunci s-a angajat la teatru.

Mai târziu, când a ajuns efectiv pe scenă, a avut grijă să-şi schimbe numele. S-a inspirat de la un afiş de film de care a dat cu ochii, întâmplător, pe stradă. Era afişul filmului cu Humphrey Bogart "The Caine Mutiny".

Şi aşa a devenit, el, Caine. Michael Caine. Sir Michael Caine.

Mar 21, 2014

Din carnetul meu de note

  • Argumentele se opresc atunci când începe cearta. Îmi amintesc vorba lui Cicero: ”Inter arma silent musae”. Acum, e dovedit de știință că, atunci când oamenilor li se contrazice părerea sau punctul de vedere, creierul își închide zona de logică și argumentare, activând automat zona de luptă și fugă.
  • Vorba unui funcționar - ”există și o dimensiune bruxelleză a procesului” - mă face să cred că există și o dimensiune savantă a ignoranței.
  • O întrebare a lui Dostoievski: cât valorează un castel construit pe cadavrul unui copil? Pusă retoric, întrebarea cere răspunsul: nimic. Dar nu cumva, în realitate, el valorează mai mult decât un castel făcut fără sacrificii?
  • Andrei Pleșu: ”ne realizăm social și cultural pe forumuri”. O ironie. Forumul este o idee înaltă, târâtă în derizoriu de anonimii cu acces la Internet. Ar fi trebuit să se numească agora, căci mai degrabă seamănă cu piaţa decât cu elitismul implicat de cuvântul latinesc. Sunt sigur că agora suporta, în vremea lui Socrate, discuții chiar mai lipsite de spirit decât cele din ”forumurile” noastre.
  • Un proverb japonez spune: ”O gropiță în obraz valorează cât 180,5 milioane litri de orez”. Un alt proverb japonez, cred eu, valorează tot atât: ”S-a întors ca florile pe un pom uscat”.
  • ”Creația: singurul surâs al tragediei noastre”, a spus Nietzsche... vindecat de constipație.
  • Când diriginta lui a observat, pe ultima pagină a catalogului, că are adresa exact în blocul de lângă liceu, a fost șocată: ”Andrei, eu eram sigură că tu stai cel mai departe, pentru că mereu vii ultimul și în grabă!” Andrei era, pe vremea aceea, tot Andrei: combatantul milostiv. El nu ezită, nu șovăie, nu clipește. Se ridică imediat și răspunde: ”Păi, să vedeți, că eu stau la a treia scară, în capătul celălalt al blocului!”
  • Zâmbetul fals și grimasa de furie sunt expresii-surori din punct de vedere al efectului fiziologic. Amândouă, arată specialiștii, sunt corelate cu incidența atacului de cord.
  • Etimologiile scot la lumină, uneori, sensuri cu totul pierdute. Cuvântul ”eschimos” înseamnă, la origine, mâncător de carne crudă. ”Asasinul” este un fumător de hașiș (o sectă arabă de ucigași).
  • Cineva observă că ateii și agnosticii, de regulă, știu mai multe despre Biblie și despre religie în genere decât credincioșii. De ce? Aceia care prețuiesc mai mult faptul de a crede nu prețuiesc prea mult faptul de a ști. 
  • Fratele meu se întreabă cum s-ar putea clasifica și compara urgențele medicale. Durerile celor care așteaptă nu sunt ușor de măsurat. Eu cred că urgențele nu trebuie judecate după intensitatea durerii sau după durata ei, ci după consecințele posibile. O urgență înseamnă că, dacă nu se intervine imediat, urmări ireparabile se pot produce.
  • Profesorul dr. Kevin Browne, de la Universitatea din Nottingham, spune că sistemul de sănătate, chiar și în cea mai capitalistă țară, ar trebui să fie socialist și cât se poate de centralizat, pentru că suferințe dintre cele mai grave (mai ales cele care afectează bătrâni și copii) sunt, pur și simplu, nerentabile. Interesul capitalist ar însemna lipsirea de grijă pentru acestea. Poetul Adrian Păunescu scria despre asta cu 30 de ani în urmă: ”Să fii țăran și să nu-ți fie bine/... Cu-o boală mult mai scumpă decât tine.”*
  • În piramida lui Maslow nu am găsit cuvântul ”bani”.
  • Copiii simt frumusețea oamenilor la modul pur. Adulții sunt pervertiți. Iată, de pildă, ce spune copilul despre Ramona Bădescu: ”Am impresia că e o femeie căreia nu i-au ieșit operațiile”.
  • Despre Giotto şi despre „less is more”. Un trimis al Papei i-a cerut o mostră a talentului, întrucât urmau să contracteze o lucrare fără precedent pentru biserica San Pietro. Alți maeștri oferiseră pânze complexe, care să dovedească Vaticanului că ei merită să primească cea mai înaltă slujbă ce putea fi visată de un artist în jurul anului 1300. La solicitarea trimisului, Giotto di Bondone a înmuiat o pensulă în vopsea roșie, și-a fixat mâna în șold, închipuind un compas, și a trasat pe pânză un cerc. Atât. Un cerc. Altă probă de măiestrie a refuzat să ofere. Dar cercul său era atât de desăvârșit, atât ca formă, cât și ca grosime a liniei și uniformitate a culorii, încât, în cele din urmă, cardinalii i-au oferit lui lucrarea care l-a făcut una dintre cele mai importante ”vedete” ale Renașterii.
__________
*„Să fii ţăran şi să nu-ţi fie bine, / Ceva inexplicabil cînd te doare, /Să n-ai atîţia bani în buzunare, / Cu-o boală mult mai scumpă decît tine,. // Şi din întreaga lume cu ruşine / Să afli că ţărîna e uşoară, / Că după o istorie amară, / Nimeni, bolnav, pe gratis nu se ţine, // Să fii ţăran, să vii în capitală, /Să-ţi mai alini a morţii tale teamă, /Să nu te bage nici portaru-n seamă, / Să taci văzînd cum doctorul înşală / La licitaţii pentru cîte-o boală / Mai scumpă ca o clasă socială”.

Mar 19, 2014

Cunoașterea care luminează și cunoașterea care orbește

Ce este adevărul?



A spune despre ce este că este și a spune că nu este ceea ce nu este, iată definiția cea mai pură și simplă a adevărului. Pe vremea când Pilat din Pont Îl întreba pe Isus ”Ce este adevărul?”, întrebare rămasă fără răspuns, logica avea clarificată noțiunea de adevăr de mai bine de două sute de ani.

Pilat I-a zis: "Ce este adevărul?"
După ce a spus aceste vorbe,
a ieşit iarăşi afară la iudei şi le-a zis:
"Eu nu găsesc nicio vină în El.”
Aristotel sistematizase, în lucrările care au ajuns cunoscute sub titlul de ”Organon” (instrument), conceptele principale care asigură adevărul enunțurilor noastre. Tot ce gândim și spunem poate fi pus în discurs. Numit și logos, de unde se trage cuvântul logică, discursul, pentru a fi adevărat, trebuie să dea seamă de felul în care este realitatea. Un discurs care dă seama de realitate este adevărat, în vreme ce un discurs care nu se potrivește cu realitatea este nu doar fals, este ilogic.

Normele logicii lui Aristotel s-au impus atât de categoric gândirii umane, încât au influențat decisiv toată dezvoltarea ei ulterioară. Științele și filozofia au fost nevoite să respecte regulile discursului corect pentru a putea fi luate în serios. Logica Stagiritului (așa i se mai spune lui Aristotel, din pricina simplă că s-a născut la Stagira) a fost atât de evidentă pentru toată lumea care a priceput-o, încât a ajuns să constituie, pentru mulți, principalul criteriu al adevărului.


Ce este real este rațional, și ce este rațional este real



Ce poate fi mai logic decât faptul că structura lumii se reflectă întocmai în structura gândirii noastre, care se reflectă perfect în enunțurile noastre? Bunăoară, noțiunile noastre dau seamă de lucrurile care există. Definite corect, ele surprind esența obiectelor lumii. Așadar obiectul logic numit noțiune arată ceea ce este. Judecățile sau propozițiile din limbaj arată cum este ceea ce este. O noțiune-subiect și o noțiune-predicat (nu este vorba depre predicatul gramatical) sunt alăturate astfel încât cea din urmă spune ceva (predică) despre cea dintâi. Raționamentele, în cele din urmă, sunt cele care arată de ce lucrurile sunt cum sunt. Raționamentele descriu felul în care judecățile se deduc unele din altele păstrându-și calitatea de a fi adevărate.

Mar 14, 2014

Proactiv!

Am auzit foarte des în ultimii ani cuvântul proactiv folosit cu sensul de activ, vivace, energic. Mai ales în CV-uri. În realitate, proactiv e mult mai apropiat, ca sens, de flexibil, decât de activ. Din păcate, termenul nu are un sinonim în limba română şi de aici vine şi dificultatea de a-l înţelege fără a-i şti geneza.


Libertatea interioară

Pe scurt: un psihoterapeut, într-un lagăr german, cu capacitatea rară de a se detaşa de suferinţele zilnice şi de a observa comportamentul celorlalţi, constată că, în aceleaşi condiţii sau supuşi aceloraşi chinuri, oamenii reacţionează foarte diferit: unii suferă cumplit, alţii suferă puţin, alţii nu suferă deloc.

Logica e simplă: durerea este ocazia, nu cauza suferinţei. La fel se întâmplă şi cu plăcerea. Supuşi unor stimuli din categoria îndeobşte "plăcută", oamenii reacţionează foarte diferit: unii se bucură, alţii suferă.

Una dintre concluziile lui Viktor Frankl este că, între stimul şi răspuns, există un spaţiu liber. În acest spaţiu se află libertatea noastră de alegere.

Mulţi ani mai târziu, un profesor american, aflat într-un aşa-numit an academic, carevasăzică un concediu de un an, în care îşi propusese să citească toată marile cărţi despre succes, descoperă observaţia lui Frankl şi face o distincţie importantă.

Mar 11, 2014

Biletul de pe oglindă


  • În loc de a căuta perfecţiunea, caută excelenţa şi, în loc de aceasta, preferă autenticitatea!
  • Clarifică-ţi valorile!
  • Nu încerca să dovedeşti nimic nimănui!
  • Asigură-te că visele pe care le trăieşti sunt ale tale şi nu ale altora!
  • De pe un drum greşit, te poţi întoarce oricând, cu cât mai repede, cu atât mai bine.
  • Identifică pretenţiile pe care le ai de la viaţă şi oameni, cu toată intransigenţa.
  • Imaginează, planifică şi construieşte un viitor irezistibil!
  • Şi povestea ta are capitole. Nu-ţi fie teamă să le închizi pe cele terminate şi să deschizi altele noi.
  • Aminteşte-ţi că în orice situaţie, dacă nu ai un scop clar al tău, altul va avea un scop pentru tine.
  • Defineşte fericirea în termenii tăi, cu claritate.
  • Ascultă sfatul meu: fă ce vrei!

Mar 10, 2014

Principiul nr.1 al banilor

Am o pasiune pentru primele principii. În chestiunea baniilor, la început se află diferenţa dintre active şi pasive. Există o definiţie grosieră, contabilicească, şi una de substanţă, economică, această de-a doua fiind cea care ne interesează pe noi.

Pentru contabil, activul e ce ai, pasivul e ce datorezi. Tragem linie şi ce e cu plus trecem la active, iar ce e cu minus considerăm pasiv. Pentru economist, ca şi pentru acela care ţine la banii săi, activul este ceea ce generează profit, iar pasivul este ceea ce provoacă pierderi sau cheltuieli.

De ce e atât de importantă distincţia? Pentru că multe lucruri pe care contabilul şi bunul simţ comun le-ar încadra imediat la active sunt, în realitate, nişte pasive în toată regula. De obicei această confuzie are la origine un credit.

Odată confuzia făcută, te poţi întreba de ce nu ai bani, tocmai tu care munceşti din greu.

Iată de ce: pentru că, deşi contabiliceşte casa e activul tău, până nu-ţi achiţi creditul ea este, în realitate, activul băncii! Ţie îţi cauzează cheltuieli, băncii îi provoacă profit.

Aceeaşi e situaţia în cazul stocurilor. Când lucram în vânzări, pentru un producător român de echipamente electronice, vindeam către intermediari şi consemnul meu cel mai important era: obligă-i să-şi facă stocuri! Cu alte cuvinte, dă-le iluzia că investesc şi, de fapt, investeşte tu banii lor.

Mi-a mers o vreme. Pe aceşti intermediari i-am numit reselleri, să se simtă bine, lucrau pe firmele lor, adică pe cheltuiala şi riscul lor, vindeau produsele mele, dar nu din stocul meu, cum ar fi fost cinstit, ci din stocul lor. Mai mult de un an de zile le-am rezolvat problemele vânzându-le din ce în ce mai multă marfă şi legându-i de contracte cu obligaţii din ce în ce mai grele. Apropo, nu le poţi face asta decât unor prieteni. Pe duşmani nu-i păcăleşti aşa uşor.

Economia înseamnă să priveşti lucrurile ca procese, nu ca stări de fapt.

Procesul activelor şi pasivelor făcea ca intermediarii mei să creadă că investesc în afacerea lor şi de fapt să investească în afacerea şefului meu. În cele din urmă, nu mi-a mai mers şmecheria, pentru că niciun sistem injust nu durează.

Pe de altă parte, sus-numitul șef băga banii astfel câștigați în bunuri, de tip automobil luxos. Ceea ce probabil el nu pricepea este că partea luxoasă a automobilului, adică tot ce nu ține de transportul propriu-zis, nu este un activ adevărat. Automobilul scump, ca și ceasul și celelalte fițe, figurează doar ca activ, dând o falsă impresie de bunăstare, dar el nu este altceva decât o sursă de pierderi, cu alte cuvinte: un pasiv.

Principiul nr. 1 al banilor spune așadar că nu ai bani atunci când vinzi din ce ai, când încasezi banii la urmă și îi plătești pe alții înainte de a te plăti pe tine.

Spre deosebire de tine, cei care au bani vând cu banii înainte şi din stocul altora, aşa cum îi învaţă economia activelor.

Mar 8, 2014

Oamenii superficiali cred în noroc şi ghinion; cei puternici cred în cauză şi efect

Goana după miracole este simptomul cel mai evident al unei lumi superficiale.

Dintotdeauna oamenii şi-au dorit să arate bine, de exemplu, dar nu într-o lună de zile. Dintotdeauna şi-au dorit să fie savanţi, dar nu în trei ani. Dintotdeauna şi-au dorit relaţii fericite, dar nu au disperat după un singur deceniu dacă lucrurile nu păreau perfecte, aşa cum se întâmplă astăzi.

O pastilă care te slăbeşte, o facultate care te face profesionist, o carte în care găseşti reţeta magică a comunicării... putem continua: un regim alimentar de 4 zile pentru a slăbi 5 kile, un training care îţi creşte eficienţa cu 10%, un telefon mobil care ţine loc şi de calculator, şi de televizor, şi de cărţi, şi de ziare, pe care oricum nu le citeai, ce sunt toate astea decât variante contemporane ale poveştii de copii mici cu bagheta fermecată?

Suntem mai mistici ca niciodată, în vreme ce, paradoxal, ne îndepărtăm de credinţă.

Raţiunea impune un ideal diferit. Nu e vorba de a sări direct la capătul unui proces care te face mai bun, ci de a controla procesul. În loc de a visa alchimii şi panacee, cunoaşterea îşi doreşte să urmărească felul în care lucrurile evoluează, pas cu pas. "Agoniseşte înţelepciunea şi cu preţul a tot ce ai, capătă priceperea", spune un proverb biblic. Aşadar, nu pastila de slăbit, ci modul de viaţă.

De altfel, se observă că aceia care au un mod de viaţă care favorizează mişcarea, învăţarea, comunicarea bună, relaţiile, cumpătarea şi aşa mai departe, nu caută paliative. Îşi văd de viaţa lor cu obiective mai înalte. Cred în destinul lor fără misticisme de vreun fel.

Mentalitatea conform căreia cunoaşterea nu ne poate fi accesibilă (pentru că necesită prea mult timp, prea mult efort, prea multe resurse, sau, mai grav, pentru că o entitate misterioasă ne-o ascunde cu bună intenţie) este păcătoasă şi păguboasă. Ea duce, printre altele, şi la o mistică a experţilor, în ziua de azi, adică acei oameni care ştiu, chipurile, ce nimeni nu mai ştie.

Susţin că această mentalitate e păguboasă pentru toată lumea, cu excepţia şarlatanilor, şi că trebuie să căutăm cunoaşterea, spre binele nostru. Dacă am învăţat din poveşti că există soluţii miraculoase, poate că ar mai trebui să ţinem minte încă un amănunt: că vraja, întotdeauna, se destramă la miezul nopţii.

Oamenii superficiali cred în noroc şi ghinion. Cei puternici cred în cauză şi efect.





Vitralii, felinare, empetreiuri

  • Cu cât iubirea e mai mare, cu atât încape în spaţii mai mici.
  • Supraestimăm ceea ce ştim şi subestimăm ceea ce nu ştim. Dar ceea nu ştim este în mod sigur, de fiecare dată, mai mult şi mai important.
  • Întreabă cât costă, pentru că nu costă să întrebi.
  • Numele filozofului Charles Sanders Peirce se pronunţă ca "purse". Nu am auzit niciun profesor de filozofie să-l pronunţe corect. Dar ce să mai spun, când "profesoara" din liceu îl pronunţa pe Gyges (cel cu inelul, din "Republica" lui Platon)... Jij. 
  • De neînţeles sentimentul lui Noica faţă de gustul bun al mâncării. Scena e povestită de Gabriel Liiceanu. Împreună cu Andrei Pleşu, îl invită pe filozof la un restaurant bun şi mănâncă o friptură de vită. Şi lui Noica i se face efectiv jenă. Încerc de ceva vreme să înţeleg cum e asta. Generaţia mea nu mai cunoaşte sentimentul. Nimic nu e prea bun pentru noi. Dar el a lăsat timid tacâmurile jos şi le-a spus: "E atât de bun că ţi se face ruşine!"
  • Superbă traducerea/adaptarea lui George Pruteanu la dictonul "Quod licet Jovi, non licet bovi": "Ce-are voie zeul, n-are voie cimpanazeul".
  • Pentru mulţi oameni, fericirea trece pe locul doi după respectul de sine. Suntem foarte importanţi.
  • Ana vrea să-i mai povestesc o dată "Romeo şi Julieta". Marile poveşti sunt acelea pe care le poţi asculta de oricâte ori. Nu e un mister, nu e o poantă, nu e o surpriză. Deznodământul piesei e dezvăluit chiar din preambul (corul de la început). Poveştile mediocre îşi pierd farmecul odată cu dezvăluirea poantei sau misterului. Poveştile mari nu se termină niciodată.
  • Când viitorul nu pare irezistibil, lasă-te în voia clipei de acum. Oricum, viitorul nu mai e ce era pe timpuri...
  • Romulus Vulpescu spunea că marile iubiri mor tinere. E efectul literar al unei anumite lipse de logică. Ar fi corect spus că unele iubiri care mor tinere sunt augmentate de regretul lipsei de şansă. E evident însă că marile iubiri sunt cele care durează, în ciuda problemelor, până la adânci bătrâneţi. Romulus Vulpescu însuşi e un exemplu în acest sens.
  • Am auzit "graduare" în loc de "absolvire"! De ce? Cu ce folos? Pateticul a devenit jalnic, în loc să distribuim, partajăm, iar cei hotărâţi au devenit determinaţi (filozofie grea aici). Fenomenul acestei atribuiri de noi sensuri după model străin, se numeşte calc lingvistic şi e normal în măsura în care e util pentru exprimare, atunci când în limba ta nu ai înţelesul respectiv. Dar la noi e snobism pur şi dur. Cum zice o reclamă: "Cel mai tare şou de cuching!" Ah, nu mai pot să mă focusez!
  • Iubirea este un fel de pufoşenie cu glazură. Glazura e cea mai tentantă şi e hormonală, dar e sintetică. Pufoşenia din interior e naturală şi conţine un amestec de ingrediente precum admiraţia, respectul, devotamentul, aprecierea, toleranţa, mila şi chiar un soi de veneraţie. Fără zahăr sau îndulcitori.
  • Momentele importante ale vieţii, punctele de cotitură, se recunosc după aceea că regulile, procedurile, modelele şi rutina dispar. Tendinţa noastră este să ne căutăm alte reguli, în loc de a scoate capul şi a ne impune propria viziune asupra lucrurilor.
  • Să iei totul ca pe un joc, pentru că oamenii te judecă după cum reacţionezi sub stress.
  • Oamenii mai fac greşeala de a-i aprecia pe ceilalţi în funcţie de CV. "În toată cariera mea n-am fost implicat niciodată în vreun accident demn de atenţie... de niciun fel. În toţi anii petrecuţi pe mare, nu am văzut decât un vas aflat la ananghie. N-am observat vreo epavă şi nici nu am produs vreuna. De asemenea, nu m-am aflat în vreun caz care să ameninţe cu producerea unui dezastru", spunea căpitanul E.J. Smith în 1907. În 1912, lui i s-a încredinţat comanda Titanicului.











Mar 4, 2014

Cultura încrederii în sine şi bunul simţ

Anticipez o vreme în care cultura încrederii în sine şi a viselor împlinite va fi înlocuită cu alta.

Toate culturile sunt bazate pe un anume fel de a preţui valoarea umană, dar noi am prins un timp în care fiecare e dresat să-şi preţuiască propria valoare, cel mai adesea închipuită.

Marile valori sunt apreciate foarte adesea pentru a permite întregii mase de nulităţi să se compare cu ele: "Şi tu poţi fi la fel! Dacă îţi doreşti cu adevărat, nimic nu-ţi va sta în cale! Ai toate calităţile şi încă una în plus!"

Suntem învăţaţi că fiecare om e o minune, un miracol divin, o făptură strălucitoare, cel puţin pe dinăuntru, dacă nu şi pe dinafară.

Ştim de mici că toate visele noastre se vor realiza dacă suntem destul de încrezători. În fiecare zi vedem, auzim, citim despre oameni excepţionali, care, în ciuda oricăror oprelişti, au reuşit lucruri măreţe.

Pe undeva, prin adâncul conştiinţei noastre, simţim că toată această poveste e o scorneală.

Nivelul de trai al lumii civilizate a crescut extraordinar de mult în ultimele zeci de ani. Consecinţa imediată a fost o reducere a natalităţii în mediile înstărite şi o concentrare a resurselor pe copii mai puţini. Acesta este un reflex evolutiv normal. Lumea vie investeşte în progenituri cu maximum de rentabilitate.

Devine firesc, în miezul unui astfel de proces, să-ţi echipezi copilul nu numai cu toate mijloacele care ţin de bani, educaţie, relaţii, ci şi cu acel scut psihologic care să-ţi asigure investiţia. Copilul în care s-a concentrat atât efort de civilizaţie trebuie obligatoriu şi necondiţionat să creadă în condiţia lui. El nu va putea ceda în niciun moment şi să piardă efortul investit în el, oricât ar fi de cretin.

Şi poate că nu e cretin. Poate! Dar probabilitatea de a nu fi cretin e mică și din ce în ce mai mică. Această infimă probabilitate deformează tot sistemul de educaţie occidental.

Sistemele de comunicaţii, pe de altă parte, înlesnesc o deformare teribilă a logicii noastre comune. O aşa-numită eroare de confirmare ne dovedeşte, bunăoară, că e perfect probabil să te naşti într-o mahala neştiută şi să ajungi senator, să ajungi un mare om de afaceri dintr-un băiat de cartier, să ajungi un mare om de ştiinţă dintr-o fată de la ţară sau să câştigi la loterie.

Ei bine, este posibil, dar probabilitatea este atât de mică, încât ar fi mult mai corect să afirmi că nu există, decât că există.

Dar îi vedem, auzim şi citim despre ei, aceşti oameni care au reuşit. Îi ştim. Problema e că nu-i ştim din realitate, ci din media. Or, media selectează mesajele la scară globală şi oferă o imagine complet şi total distorsionată a realităţii.

Dacă vei pleca prin lume întrebând din om în om, nu doar că nu vei întâlni vreun câştigător de loterie, nu vei întâlni măcar pe cineva care să cunoască pe cineva care să fi câştigat. Viaţa reală are cu totul altă perspectivă.

Ia-i pe toţi săracii şi observă când îl întâlneşti pe cel care a reuşit să facă o mare avere. Nu în viaţa asta.

Iar noi suntem programaţi să credem într-o lume care nu există, la care nu ajungem, ci care ajunge ea la noi prin ecrane dreptunghiulare. Nici nu mai e cazul să introducem în calcul toată lumea care nici măcar nu deține ecrane dreptunghiulare...

Astfel, uităm să privim lumea aşa cum este şi pe noi aşa cum suntem. Uităm că suntem urâţi şi nepricepuţi. Uităm că nu suntem vedete şi nici atât de minunaţi. Că totuşi mai există modestie, reţinere şi echilibru. Uităm că poveştile sunt poveşti şi nu ni se întâmplă nouă. Uităm că visele sunt vise. Impresionante, emoţionante, dar vise.


There was an error in this gadget