Mar 29, 2014

Ce spune filozofia despre poezie

„S-o spunem deschis: cultură de performanţă nu înseamnă poezie, cel puţin aşa cum se practică astăzi la noi şi în multe alte părţi ale lumii. Poezia contemporană nu are meşteşug, iar o artă nu există fără meşteşug, adică fără acea «techne», ce însemna deopotrivă artă şi meşteşug la greci. S-a impus aproape peste tot bietul model francez, al ţării în care s-a spus: «Victor Hugo, helas!»

Poezia de astăzi nu mai ştie de ritm; dar, de la ritmurile cosmice, trecând prin cele circadiene şi apoi prin bioritmuri, până la pulsaţiile vorbirii şi gândului, totul pe lume este ritm. Când totuşi întrebi pe un poet tânăr de astăzi ce este o strofă alcaică, în care a scris Holderlin, el nu ştie, cum nu ştie de strofă safică şi, în general, de metrică şi de prozodie.

Mi s-a întâmplat să întâlnesc în Craiova un inginer-poet, ce trece drept înzestrat şi poate că este, dar care, neştiind toate acestea, a exclamat, el, inginerul: «Asta înseamnă mecanicism!» I-am răspuns că nu e vorba de simplu mecanicism, ci de respiraţia gândului (poezia contemporană este irespirabilă şi, în mod curios, doar recitată bine mai poate spune câte ceva). Pe de altă parte, am spus inginerului că a existat un ceas frumos al mecanicismului, ca al oricărei idei în naştere: ceasul lui Leonardo da Vinci. L-am trimis să citească, în caietele lui Leonardo, ce frumos, ce geometric, ce mecanic descresc ramurile pe crengile unui brad şi i-am mărturisit că văd în fiecare zi pe geamul odăiţei mele din Păltiniş unde am în faţă un singur brad, cât adevăr «mecanic» este în spusa lui Leonardo.

Poeţii noştri abia dacă ştiu de iambi şi trohei. Cunosc un poet — de valoare deosebită — care şi-a îngăduit să traducă în vers liber strofele în pentametru ale lui Holderlin, dovedind în chip evident că nu ştie ce este un pentametru. Ce poţi oare spera de la o asemenea poezie, la îndemâna oricărui adolescent, pe care îl îndemnăm să sporească maculatura poetică de astăzi, ba chiar îl premiem pentru mica lui virtuozitate fără nici o virtute?



De altfel, poezia modernă nu ar trebui să însemne numai ritm, al sensibilităţii şi gândului, ca la antici, ci ar putea aduce şi rimă, spre deosebire de ei. (Ştii, tinere, ce spune Goethe despre rimă în actul III din Faust II? Şi ai înţeles oare de ce şi-a pierdut Eminescu timpul ca, din 44 caiete ale sale, sacre pentru el, dar nu şi pentru noi, să umple patru cu rime?)

Noi avem privilegiul rimei bogate, cum nu-l au alte limbi. Glorioasa limbă franceză n-are aproape defel rimă, căci toate accentele cuvintelor cad pe ultima silabă (la ei, Eminescu ar suna aşa: «Dintre suté de catargé... »), deci orice rimă în ea este săracă; limba poloneză are accentele toate pe silaba penultimă, dacă nu ne înşelăm, şi poate că nu obţine lesne o rimă bogată; limba maghiară, pe care fraţii noştri o cultivă cu atâta nobilă ardoare, are accentele pe prima silabă. În schimb noi, sau ruşii, sau germanii şi alte câteva popoare avem nu numai sorţii buni ai ritmului, ci şi ai rimei. Numai că ne batem joc atât de unul, cât şi de alta, sfidând cu superioritate pe Eminescu şi trădând marea noastră lirică populară.

Mai mult decât în 90% din poezia de astăzi apare miracolul poetic (o mai spuneam) în câte o strofă ca:
Măi bădiţă Onule,
Semăna-ţi-aş numele
în toate grădinile,
S-ajungă miroasele
La toate frumoasele...

Căci, în definitiv, nu încape aci toată unicitatea poeziei? Să ne spună un lingvist (fie şi structuralist) cum se pot semăna în grădini cuvintele; şi să ne spună un naturalist, sau poate un agronom (căci ei sunt la ordinea zilei), cum oare pot creşte din cuvinte semănate în grădini «miroase»? Iar fiindcă ei nu ştiu s-o spună, în timp ce poetul popular ştie, înseamnă că el, anonimul, ne învaţă ceva despre miracolul poetic. Poate că asta este poezia: darul de-a exprima aceea ce nu pot spune nici ştiinţa, nici filozofia, nici toată proza, nici muzica întreagă, cu celelalte arte la un loc.”

Constantin Noica 
(fragment din studiul „Ce înseamnă cultură de performanţă”, în revista Steaua, nr. 3 din septembrie 1981, apud. „Simple introduceri la bunătatea timpului nostru”, ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Gabriel Liiceanu, Humanitas, 1992)
There was an error in this gadget