Mar 19, 2014

Cunoașterea care luminează și cunoașterea care orbește

Ce este adevărul?



A spune despre ce este că este și a spune că nu este ceea ce nu este, iată definiția cea mai pură și simplă a adevărului. Pe vremea când Pilat din Pont Îl întreba pe Isus ”Ce este adevărul?”, întrebare rămasă fără răspuns, logica avea clarificată noțiunea de adevăr de mai bine de două sute de ani.

Pilat I-a zis: "Ce este adevărul?"
După ce a spus aceste vorbe,
a ieşit iarăşi afară la iudei şi le-a zis:
"Eu nu găsesc nicio vină în El.”
Aristotel sistematizase, în lucrările care au ajuns cunoscute sub titlul de ”Organon” (instrument), conceptele principale care asigură adevărul enunțurilor noastre. Tot ce gândim și spunem poate fi pus în discurs. Numit și logos, de unde se trage cuvântul logică, discursul, pentru a fi adevărat, trebuie să dea seamă de felul în care este realitatea. Un discurs care dă seama de realitate este adevărat, în vreme ce un discurs care nu se potrivește cu realitatea este nu doar fals, este ilogic.

Normele logicii lui Aristotel s-au impus atât de categoric gândirii umane, încât au influențat decisiv toată dezvoltarea ei ulterioară. Științele și filozofia au fost nevoite să respecte regulile discursului corect pentru a putea fi luate în serios. Logica Stagiritului (așa i se mai spune lui Aristotel, din pricina simplă că s-a născut la Stagira) a fost atât de evidentă pentru toată lumea care a priceput-o, încât a ajuns să constituie, pentru mulți, principalul criteriu al adevărului.


Ce este real este rațional, și ce este rațional este real



Ce poate fi mai logic decât faptul că structura lumii se reflectă întocmai în structura gândirii noastre, care se reflectă perfect în enunțurile noastre? Bunăoară, noțiunile noastre dau seamă de lucrurile care există. Definite corect, ele surprind esența obiectelor lumii. Așadar obiectul logic numit noțiune arată ceea ce este. Judecățile sau propozițiile din limbaj arată cum este ceea ce este. O noțiune-subiect și o noțiune-predicat (nu este vorba depre predicatul gramatical) sunt alăturate astfel încât cea din urmă spune ceva (predică) despre cea dintâi. Raționamentele, în cele din urmă, sunt cele care arată de ce lucrurile sunt cum sunt. Raționamentele descriu felul în care judecățile se deduc unele din altele păstrându-și calitatea de a fi adevărate.



Aristotel
”Îmi este prieten Platon,
dar mai prieten îmi este adevărul”
Până și gândirea religioasă a găsit în logică o sursă excepțională de inspirație, deși discursul acesteia nu dă seamă de niciun fel de realitate care ar putea fi reflectată de gândire. Totuși, s-a observat că logica funcționează foarte bine și aplicată la obiectele imaginației noastre. Logica nu oferă niciun criteriu de verificare practică. Este totuși atât de limpede și de clară, încât un gânditor ca Hegel, care a trăit în vremea lui Napoleon și care l-a influențat decisiv pe Marx, a ajuns să postuleze că tot ce este real este rațional, dar, totodată, tot ce este rațional este real.

Astfel, numai pe temeiul respectării normelor de logică, s-au construit sisteme de explicare și interpretare a lumii, care era obligatoriu să fie și adevărate, întrucât ieșiseră dintr-o minunată mașinărie rațională. Nu contează că s-au adus în explicație, de-a valma, noțiuni care descriau făpturi reale și fictive, naturale și supranaturale (ce noțiune ciudată în ea însăși!), lumi diferite, tărâmuri neexperimentabile, teorii și fapte. Atâta vreme cât logica intrinsecă a discursului era respectată, aveam acolo un adevăr.


Lebăda neagră sau renunțarea la adevăr



Reacția firească a unor oameni cărora li s-au vândut drept adevăr numeroase ficțiuni, de-a lungul vremii, ar fi aceea de a le denunța ca neadevărate, pe criteriul aristotelic de la început: a spune că este ceea ce nu este înseamnă fals. Dar cum s-ar putea verifica, fără eșec, corespondența cu realitatea, când avem atâtea entități ideale printre care ne trăim viața și pe care nu le vedem, de la numere, idei, poezii și teoreme, până la schimbătoarele sentimente?

Karl Raymund Popper
”Cunoașterea noastră nu poate fi
decât finită, în vreme ce ignoranța
ne este, cu necesitate, infinită”
Știința a ales, în cele din urmă, să renunțe în mare parte la pretenția de adevăr. Ea își prezintă, astfel, teoriile care pot fi susținute pe baza faptelor, dar, principial, nu afirmă despre ele mai mult decât atât, că explică faptele observate și că nu s-au observat încă fapte care să le infirme. Nicidecum că ar fi necesar adevărate.

Într-una dintre cele mai interesante cărți referitoare la cunoaștere, ”Logica cercetării”, filozoful Karl Popper arată că principala calitate a unui enunț științific este... falsificabilitatea. Sună ciudat, dar numai în aparență. Ideea este că, pentru a vorbi cu sens despre realitate, enunțurile trebuie să poată fi, la limită, confruntate cu realitatea. Această confruntare le poate valida, ceea ce nu le face neapărat adevărate, căci nu știm ce altă experiență le poate dovedi false. În schimb, confruntarea de care vorbim le poate invalida, ceea ce le face cu desăvârșire false, ceea ce putem ști cu siguranță.

Prin urmare, un criteriu definitiv pentru adevăr nu poate exista. Cu toții am crezut, la un moment dat, că toate lebedele sunt albe și nu pot fi altfel. Cu fiecare lebădă observată, cunoașterea noastră era validată din ce în ce mai mult. Dar, într-o zi, undeva în Australia, a fost observată o lebădă neagră. Teoria lebedei albe a căzut pe baza acestei observații, dar ea a avut sens câtă vreme era supusă examenului faptelor.

Această abordare a cunoașterii, care ar putea fi descrisă de unii ca find un scepticism moderat, este pe placul celor mai mulți oameni care lucrează efectiv cu teorii științifice, a căror muncă depinde de validitatea și soliditatea argumentelor lor, care, la limită, pot pierde bani mulți dacă se sprijină pe teorii false și care, în consecință, preferă să-l urmeze pe cel care caută adevărul, nu pe cel care pretinde că l-a găsit!

Totuși, la nivelul obișnuit al vieților noastre de zi cu zi, lucrurile rămân complicate, pentru că nu dispunem de armate de savanți pentru a ne clarifica, verifica, sau invalida, după caz, gândurile în conformitate cu care ne conducem propriile vieți. Obiectiv și simplu, pot spune că teoriile minunate ale astronomiei, de pildă, nu sunt atât de importante pentru viața mea precum propriile mele teorii despre ce e bine și ce nu e bine să fac astăzi.


Broaște țestoase până jos. De ce oamenii mai inteligenți se înșeală mai ușor



În viețile noastre obișnuite, din punctul de vedere al adevărului, cei mai mulți dintre noi nu suntem familiarizați nici măcar cu respectarea logicii discursului. Altfel, astrologii, preoții și vrăjitoarele ar avea ceva mai mult de muncă pentru a convinge lumea. Ei ar trebui să împlinească niște standarde mai înalte din punct de vedere intelectual și nu s-ar mai putea selecta dintre toți gușații, cum ar spune Caragiale.

Am tot respectul pentru astrologi, preoți și vrăjitoare, ca oameni, pentru că logica lor este, de obicei, superioară logicii obișnuite a oamenilor. Ei, de fapt, se bazează aproape exclusiv pe logică în discursul lor, de vreme ce la realitate nu pot face apel cu bun cuvânt. Argumentele pe care ei le aduc pentru vorbele lor sunt tot vorbe, iar pentru acestea, argumentele sunt tot vorbe, la infinit.

Constantin Brâncoveanu
”Stați tare și bărbătește, dragii mei!
să nu băgați seamă de moarte.
Priviți la Hristos, mântuitorul nostru,
câte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit.”
Vorba unei babe care credea că Pământul se află pe spinarea unei broaște țestoase; era atât de convinsă de asta, încât a încercat să-i impună acest „adevăr” filozofului William James, iar când acesta a schițat un protest, întrebând-o pe ce stă acea broască țesoasă, baba i-a tăiat-o, foarte scurt și foarte, foarte logic: „Știu unde bați, tinere, dar cu mine nu merge. Sunt broaște țestoase până jos!”

Ceea ce este cu deosebire interesant în acest context este faptul că oamenii mai inteligenți și mai educați sunt, în același timp, mai susceptibili de a fi mințiți, păcăliți, iluzionați și escrocați de fabulațiile logice ale celor care se îndeletnicesc cu supranaturalul.

Probabil că un om de rând nu ar fi răbdat, precum Constantin Brâncoveanu, să-și privească copiii decapitați, nicidecum să-i îndemne chiar el la nebunia acestui martiriu când putea atât de ușor să-i salveze. Numai un om de înălțimea inteligenței și culturii voievodului putea să fie atât de desprins de sentimentele profund umane, de insinctele naturale ale sufletului, de mila, de compasiunea, de iubirea elementară, de lumina sufletească de care nu e lipsită nici cea din urmă ființă, încât să ignore complet suferința fiilor săi în numele unei povești. Inteligentă, frumoasă, pe alocuri plină de sens și de logică, dar totuși o poveste!

De ce oamenii simpli sunt mai greu de păcălit? Astăzi avem noțiunea de inteligență de stradă (street smart) care arată că e destul de greu să te joci cu creierul cuiva care nu știe multe, dar gândește corect. Deseori, acești oameni se află mai aproape de adevăr decât cei educați, tocmai pentru că nu suferă de iluziile acelora.


Semantica generală: între noi și lume se află limbajul



Modul în care logica, inteligența și educația pot să întunece cunoașterea lumii, în loc de a o clarifica a fost descris cu mult sens de disciplina numită semantică generală, concepută de Alfred Korzybski (a nu se confunda cu semantica lingvistică). Observația principală a lui Korzybski este aceea că noi nu cunoaștem lumea doar în mod direct, ci și prin intermediul acestui vast construct alcătuit din cuvinte, concepte, judecăți, teorii, raționamente, care nu tot timpul sunt adecvate. 

Alfred Korzybski
”Harta nu este teritoriul”
Oamenii sunt singurele ființe de pe fața pământului care își pot transmite de la o generație la alta cunoștințele dobândite, astfel încât cunoașterea să nu trebuiască să o ia mereu de la început, și tot acești oameni sunt singurele ființe care pot saliva la contactul cu noțiunea de lămâie acră, în absența lămâii propriu-zise. Putem cunoaște lumea destul de eficient, la un nivel tăcut, în care cunoașterea nu este cristalizată încă în cuvinte. Dar în momentul în care cuvintele o preiau și o transportă de la un om la altul și de la o generație la alta, cunoașterea nu mai este pură și tăcută, ci încărcată de o sumedenie de subiectivisme care se reflectă în limbaj. Ele par, astfel, încărcate de semnificații universale, în vreme ce, de fapt, fiecare le înțelege după capul său și după propriile experiențe (tăcute).

Platon slăvea noțiunea supremă și universală a Binelui. Dar ce înseamnă binele? Dacă spun că ”12 ani de sclavie” este un film bun, ce spun, în realitate? Semantica generală interpretează acest enunț sub forma că mie mi-a plăcut filmul respectiv, deși cuvintele păreau să spună mult mai mult. 

Aristotel credea că a spune adevărul înseamnă să spui că este ceea ce este și că nu este ceea ce nu este. El credea că definiția unei noțiuni (reflecția în discurs a ceea ce este) scoate la lumină esența lucrului, sau, cu alte cuvinte, trăsăturile care îl fac să fie ce este și fără de care n-ar fi ceea ce este. Dimitrie Cantemir a tradus acest termen, de esență, prin ceitate, în limba română, referindu-se la ”ce”-ul lucrurilor.

Dar dacă lucrurile nu au, pur și simplu, esențe? Nu cumva acest concept, de esență, este doar un construct al minții omenești? Nu cumva este întemeiată pe o presupoziție nedemonstrabilă toată logica peripatetică (filozofia lui Aristotel se mai numește și peripatetică, din pricină că, la școala Stagiritului, în cartierul Lyceum din Atena, se preda nu într-o sală de clasă, ci în plimbare, în mers, pe picioare, cum se spune, per pedes - în latină, iar în greacă - peripatos)?

Corespondența dintre realitate și cunoștințele noastre, arată Korzybski, este una care ține de structură, nu de substanță sau esență, în aceeași manieră în care harta dă seama de structura teritoriului, nefiind însă teritoriul însuși. În acest sens, sarcina semanticii generale ar fi aceea de a înțelege modul în care experiențele noastre se formează, la nivelul sistemului nervos, felul cum se consolidează în limbaj, felul în care sunt distorsionate, eventual, de limbaj, și transmise mai departe.

Metamodelul


În vremea mai apropiată de noi, Richard Bandler și John Grinder, creatorii disciplinei numite programare neuro-lingvistică, au descris, într-un așa-numit metamodel, principalele elemente ale limbajului care traduc experiențe subiective în termeni fals-obiectivi, dând astfel iluzia de cunoaștere. 
Richard Bandler
”Abilitatea de a schimba procesul
prin care experimentăm realitatea
este cel mai adesea mai valoroasă
decât schimbarea conținutului experienței
noastre din realitate.”

În mare, este vorba despre omisiuni, distorsiuni și generalizări. Am putea să le numim erori de limbaj, dacă am considera eroarea responsabilă pentru știrbirea adevărului. Dar nu este obligatoriu nici să considerăm adevăr tot ce e lipsit de eroare, nici limbajul ca find responsabil de a conserva adevărul, în maniera în care logica obișnuia să se pretindă. 

Omisiunile, generalizările și distorsiunile sunt efciente, în felul lor, în anumite situații. Cel puțin când este vorba despre a atrage atenția cuiva că o plantă e otrăvitoare și a-i salva viața spunându-i pe loc că nu e bună și nu trebuie mâncată, folosim o omisiune, o distorsiune și o generalizare de limbaj foarte utile. Când, pe de altă parte, folosim același tip de limbaj pentru a spune că o carte nu e bună și nu trebuie citită, același limbaj folositor se transformă într-un instrument (organon) de mutilare a adevărului, căci nu știu cine consideră acea carte ca nefiind bună, ce înțelege prin bună, cum anume faptul de a nu fi bună implică necesitatea de a nu o citi și, în general, ce se întâmplă dacă totuși o citesc.

Metamodelul se poate dovedi un minunat instrument de terapie, mai ales atunci când este vorba de a ne curăța mintea de ”paraziții” proveniți pe calea limbajului și care ne fac rău. De asemenea, programarea neuro-lingvistică a studiat și felul în care utilizarea limbajului ne poate induce ”minciuni” folositoare, atunci când este cazul. Hipnoza, bunăoară, utilizează un limbaj intenționat vag și imprecis, pentru a obține un ecou mai profund în neurologia pacientului (imagini mentale, emoții etc.).


Adevărul meu și adevărul tău



În cele mai multe momente ale vieții mele îmi doresc să am acces la realitate așa cum este ea, iar dacă nu se poate, aș dori măcar să mă apropii de adevăr. Nu vreau să fiu mințit, în majoritatea timpului. Nu vreau să fiu înșelat. Nu vreau să fiu luat de prost când mi se cere să fiu de acord cu ceva doar pentru că spune cineva sau scrie undeva. Disting adevărul-dovadă de adevărul-pretenție, mai ales când, la sfârșit, cineva câștigă bani din adevărul pe care îl pretinde.

Nu o să admit niciodată să îi doară ceva pe copiii mei în virtutea unor promisiuni fățarnice și nedovedite, cu atât mai puțin în virtutea unor scorneli despre lumi posibile. Am să fiu întotdeauna sceptic la spusele politicienilor și ale teologilor, întrebându-mă, de fecare dată, ce vor ei, mai întâi, și abia pe urmă ce spun ei.

Îi voi respecta întotdeauna pe astrologii, vrăjitoarele, terapeuții și preoții care reușesc să înșele lumea cu integritate, ajutând oamenii să își rezolve dintre probleme, din respect față de măiestria lor. Voi încerca să înțeleg cum funcționează jucăria aceasta numită creier. Pentru că și eu îmi doresc să-mi creez convingeri utile, chiar dacă nu corespund realității, pe alocuri, dacă ele contribuie la fericirea mea și a celor pe care îi iubesc.

Mai ales, voi ști că inteligența este o calitate care te ajută să observi legături între lucruri, să faci analogii, asocieri, conexiuni, care duc la o înțelegere mai clară a lucrurilor, dar nu voi scăpa din vedere că, între noi și lume, inteligența croiește astfel o structură de idei, teorii, cuvinte, raționamente, înțelesuri și implicații care uneori eclipsează realitatea în loc de a o lămuri.
There was an error in this gadget