Mar 29, 2014

Maestrul știa că lumea nu mai putea fi salvată

Maestrul știa că lumea nu mai putea fi salvată. Frumusețea murise. Bunul simț dispăruse ca și când nu ar fi existat.

Oamenii deveniseră însingurați, sălbăticiți și inculți. Cărțile abia dacă mai erau bune de aprins focul, de ca și cum o imensă Bibliotecă a Alexandriei ar fi fost întregul Pământ.

Muzica nu mai avea înțeles pentru nicio ureche din lume, toate fiind adaptate numai pentru un soi ciudat de zgomote ritmice.

Pictura nu mai avea niciun înțeles, într-un timp în care tehnologia putea produce imagini care, pentru mințile simple și greoaie ale acelei generații, erau mai captivante decât viziunile vechilor artiști. 

Universul părea că plânge.
Strada părea că plânge.
Statuia veche, acoperită de mizerie, părea și ea că plânge. Maestrul se opri lângă ea și-și înălță privirea, implorând parcă timpul să aducă înapoi vremea artei, a moralei, a geniului, a divinității din ceruri și din oameni.


Lăsându-se în genunchi în fața statuii, strivi din nebăgare de seamă un cărăbuș care venea inocent și încântat spre el cu o floare de nu-mă-uita în gură. Maestrul rămase înmărmurit: întreaga istorie îl privea acum cu ochi fulgerători și umezi. Pe Pământ, epoca romantică începea pentru a doua oară.





There was an error in this gadget