Jun 10, 2014

Fericirea se decide duminică seara

Deşi a făcut carieră într-un domeniu eminent din punct de vedere intelectual, niciodată nu i-a plăcut şcoala! De fapt, i-a displăcut atât de mult, încât serile de duminică, atunci când noua săptămână devine ameninţătoare şi inevitabilă, erau pentru el un adevărat coşmar.

Obişnuit de mic copil să muncească şi să-şi câştige proprii bani, ba spălând maşni, ba aranjând grădini sau peluze, ba făcând tot soiul de comisioane, a înţeles din primii ani de şcoală importanţa muncii şi efortului pentru a obţine în viaţă ceva de preţ, dar nu a putut înţelege cu niciun chip importanţa chimiei şi fizicii.

A părăsit şcoala la 16 ani.

În 2010, săptămânalul The Statesman l-a desemnat între primii 50 dintre cei mai influenţi oameni din lume. Într-adevăr, spectacolele inventate de el sunt urmărite în mai multe ţări decât poate ţine minte o persoană normală. Se ocupă de muzică. Are mai multe case decât el însuşi poate ţine minte, dintre care cea din Beverly Hills valorează peste 22 de milioane de dolari.

Acest lucru nu e de mirare, el fiind unul dintre magnaţii din show-bizz, cu o avere estimată la peste 200 de milioane de lire (toate sterline) şi unul dintre puţinii bogaţi care au ştiut să-şi crească activele în perioada crizei financiare. Este un om realizat prin propriile forţe, o celebritate mondială, bărbat încă tânăr, puternic, arătos, filantrop, iubitor de copii şi de animale, necăsătorit, un om al cărui succes s-a decis într-o seară de duminică.

Jun 9, 2014

Kant şi formele minţii

Câteodată cred că e bine să ne luăm câteva minute de răgaz pentru a instila puţină filozofie în graba cu care trăim. Hai să ne ţinem conştiinţa în formă, să ştergem praful de pe ideile vechi şi să povestim niţeluş despre cel care a încercat să împace filozofia lui Leibniz cu cea a lui Hume, adică raţionalismul cu empirismul. Din această încercare a ieşit un idealism care a schimbat pentru totdeauna felul oamenilor de a înţelege lumea.

În minte și în afara ei

Hume spunea că există două feluri de adevăruri: sintetice a posteriori şi analitice a priori. Sintetic este adevărul care aduce în minte ceva nou. După Hume, ceva nou nu poate apărea în minte decât din afara ei, adică din experienţă. Adevărul sintetic este deci a posteriori, ceea ce înseamnă că vine ca urmare a actului cunoaşterii. Analitic e adevărul care nu se referă decât la concepte. De aceea, el nu poate aduce niciodată ceva nou, pentru că atunci când analizăm un concept se cheamă că îl avem deja în minte, definit. Nuanţele pe care le distingem erau din capul locului în locul capului, ca să fac aşa un spirit. Adevărurile analitice nu pot fi decât a priori.

Lui Kant i-a plăcut ideea unor adevăruri sintetice a priori şi chiar s-a străduit să demonstreze că ele sunt posibile.

Totul pleacă de la faptul că nu mintea noastră trebuie să se conformeze obiectelor pentru a dobândi cunoaşterea, ci obiectele trebuie să se conformeze regulilor minţii pentru a fi transformate în idei. Tot ce are de făcut filozoful este să studieze aceste reguli ale minţii, pentru a afla în ce măsură ele permit cunoaşterea. Aceasta este întrebarea de căpătâi a epistemologiei.

Regulile minţii omeneşti sunt un soi de şabloane pe care noi le aplicăm lumii. E ca şi cum raţiunea ar fi un instrument, ca şi simţurile. Kant cercetează instrumentul, ca să vadă ce poate el măsura. Este ca şi cum, vrăjit de tainele alchimistului, s-ar strecura în laboratorul acestuia, încercând să-şi dea seama de limitele ştiinţei sale după structura instrumentelor pe care le deţine.

Lumea ca reflecție în simțuri și intelect

Kant e de acord cu empiriştii în privinţa deosebirii dintre lucrurile în sine şi lucrurile aşa cum ne apar nouă (fenomene). E clar că instrumentul de cunoaştere nu poate lucra decât asupra fenomenelor. Lucrurile în sine sunt incognoscibile! Nu avem „organ” pentru ele.

Principiul cel important este deci că fenomenele se ordonează după felul în care e construit instrumentul cunoaşterii: la Kant, lumea se structurează în funcţie de spaţiu, timp şi categorii. Iată cum şi de ce.

Jun 6, 2014

Poveste pentru băieţi. Louis vs. Schmelling

Una dintre cele mai mari legende ale sportului este meciul secolului Louis vs. Schmelling. Box!

În anii '30, înaintea războiului, două meciuri de box între americanul Joe Louis şi neamţul Max Schmeling au simbolizat cumva conflictul internaţional de la acea vreme. Schmeling, supranumit Cavalerul Negru al Rinului, a câştigat primul meci şi a fost felicitat de Hitler personal, cu toate că el nu era implicat politic de partea naziştilor. Pur şi simplu s-a pregătit mai bine din punct de vedere tactic, studiindu-l pe campionul american, care a fost unul dintre cei mai mari bătăuşi din toată istoria boxului.

Cavalerul, Bombardierul și Cenușăreasa

Mai bătrân şi mai experimentat, fostul campion mondial Schmeling observase un soi de tic al mai tânărului şi mai puternicului şi neînvinsului Bombardier din Detroit, cum era poreclit Louis, de a lăsa mâna stângă jos după un jab (directa de stânga, cum e cunoscut mai bine la noi procedeul). Exploatând această slăbiciune, a reuşit să-l facă KO pe Louis în repriza a 12-a.

În acel moment (1936), campionul mondial la categoria grea era James Braddock, pe care noi îl cunoaştem mai bine din filmul The Cinderella Man, cu Russell Crowe. Braddock a fost un luptător năpăstuit, aşa cum îi arăta şi porecla de Cenușăreasă a boxului: a avut mai multe fracturi la braţul drept, tot soiul de probleme de sănătate şi, în timpul marii crize, a falimentat. A muncit în port şi a fost nevoit să accepte un ajutor social, care pentru el a fost cea din urmă umilinţă. La noi, dacă nu primeşti un ajutor social te consideri umilit de către stat. La ei, acceptarea ajutorului e mai umilitoare.

Mie mi se pare că toată istoria boxului e foarte emoţionantă, pentru că e plină de astfel de exemple de demnitate. Dar să vedem şi ce a urmat. După meciul în care l-a bătut pe Louis, Max Schmeling a sperat că poate să se bată cu Braddock pentru titlul mondial. Acesta însă nu i-a acordat şansa. Pe de o parte, Schmeling aparţinea sistemului nazist, care probabil nu ar mai fi dat drumul centurii după o victorie. Pe de altă parte, făcuse deja aranjamentele pentru a-şi pune titlul în joc împotriva lui Louis.


Întâlnirea Sportului cu Istoria

Anul următor, Louis l-a bătut pe Braddock cu KO în repriza a opta, după ce căzuse şi el în prima repriză. Acesta a fost un moment de istorie nu doar pentru sport. A fost unul dintre momentele importante ale istoriei negrilor din America. Mii de afro-americani au invadat străzile cântând şi manifestând în maniera cu care noi, românii, ne-am obişnuit 60 de ani mai târziu, în timpul CM de fotbal din America.

Interesant este şi aranjamentul financiar pe care bunul James Braddock l-a făcut cu Louis. Acesta din urmă trebuia să-i plătească 10% din toate câştigurile venite din box, fie premii, fie publicitate, timp de 10 ani. Suma aceasta s-a ridicat în total la aproximativ 150.000 de dolari - impresionantă pentru acea perioadă. Braddock, Cenuşăreasa boxului, a avut grijă după ce şi-a revenit financiar, nu numai de cei care trecuseră prin foamea prin care trecuse şi el, cu donaţii şi sprijinirea unor fundaţii caritabile, ci şi să returneze statului toţi banii primiţi drept ajutor.

Jun 3, 2014

Dezvoltare şi adaptare. Calea liderului

"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" spunea Socrate cu toţi înţelepţii lumii pe urmele lui. Dar de ce? La ce bun? Şi cum anume şi cât de bine şi până când? În loc de a te cunoşte pe tine însuţi poate ai dori mai degrabă să realizezi dublu pentru tine cu jumătate din efort... să dobândeşti un mod propriu de rezolvare a situaţiilor dificile... să simţi că viaţa ta e pe drumul cel bun...

De fapt, metoda e aceeaşi, trebuie doar clarificată. Ştiinţa ultimilor ani a ajuns la nivelul la care să ne poată da o idee despre ce să facem cu această cunoaştere de sine, cum să o sistematizăm şi cum să o punem să lucreze în interesul împlinirii noastre.

Creșterea capacității personale

Una dintre descoperirile oarecum surprinzătoare ale acestei "generaţii" de studii este legată de modul în care oamenii împliniţi abordează situaţiile care îi depăşesc, în care nu se descurcă.

Între cele mai importante secrete ale managementului personal se află echilibrul dintre dezvoltare şi adaptare.

Dezvoltarea este procesul prin care devenim mai performanţi, mai capabili, mai pricepuţi într-un domeniu.

Adaptarea este procesul prin care potrivim abilităţile dobândite cu sarcini concrete de lucru.

Aceşti termeni sunt mult mai uşor de mânuit decât celebrele puncte tari şi puncte slabe pe care mulţi le folosesc, dar nu le foloseşte. Toţi ştim că avem puncte tari şi puncte slabe, că punctele tari sunt rezultatul unor eforturi de învăţare şi muncă, iar punctele slabe sunt lipsuri care trebuie suplinite, acoperite, completate sau, în cel mai rău caz, ascunse.

Devenim noi mai puternici sau problemele mai ușoare

Percepţia comună este că trebuie să ne adaptăm punctele tari la situaţiile pe care le avem de rezolvat şi să ne dezvoltăm punctele slabe, idealul fiind de a nu avea puncte slabe deloc. Se pare însă că o astfel de abordare este mai degrabă specifică oamenilor care eşuează, adică majorităţii.
There was an error in this gadget