Nov 25, 2014

Emoția de toamnă pe înțelesul tuturor

Vreau să arăt în acest text că poezia „Emoție de toamnă” este îndeobște înțeleasă superficial și că există cel puțin încă un mod de a o citi, cu avantajul unui sens mai deplin, mai închegat al poeziei.

Poezia unei alte epoci

Poezia lui Nichita Stănescu pune încă probleme foarte interesante de interpretare, după ce a trecut granița dintre două epoci atât de diferite ca mentalitate. Venind dintr-o vreme în care se scria și se citea cu o sete maniacală de a ascunde și de a descoperi sensuri, de a masca și demasca înțelesuri, poezia lui Nichita s-a revărsat într-o perioadă de fundamentalism cultural, în care totul se ia ad literam și nimic nu se mai supune interpretării sau interogației.

„Emoție de toamnă” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui, în parte pentru că a fost pusă splendid pe muzică de către Alifantis, în parte pentru că primul vers este absolut genial și în parte pentru că se face la școală și nu scăpăm de comentariile literare, atât de enervante, chiar și când sunt corecte, darmite când bat câmpii.

Interpretarea comună

Oricâte interpretări și comentarii am face, ele trebuie să ducă spre o înțelegere mai adâncă a frumuseții și misterului poeziei, în niciun caz să coboare o ceață groasă asupra ei. Dacă interpretarea nu aduce un plus de frumusețe în înțelegerea operei de artă, este ori făcută prost, ori fără rost. Toată lumea este de acord, în cazul nostru, cu o serie de lucruri: mai întâi, că este vorba despre o poezie de dragoste, iar nu de un pastel.

În aceasta stă, de fapt, și secretul primului vers. Orice om sensibil din țara asta, când aude constatarea banală că a venit toamna, aude ca un ecou al conștiinței sale și: „acoperă-mi inima cu ceva”! Este un contrast excepțional între mărunta observație meteorologică și adânca rugăminte metafizică.

Dar ce spune restul poeziei? Înțelegerea obișnuită spune că „emoția de toamnă” este teama de a nu fi părăsit de femeia iubită. În același timp cu răcoarea toamnei, în sufletul poetului se strecoară frigul despărțirii, frica de faptul că ea se va ascunde în privirea altuia, iar el n-o s-o mai poată vedea. Și atunci, va trebui să se întoarcă la pietre și la lună pentru a-și regăsi liniștea sufletească.

Dar haideți să mai citim încă o dată, cu atenție, poezia:

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva
Cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta

Mă tem că n-am să te mai văd uneori
Că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori
C-ai să te-ascunzi într-un ochi străin
Şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin

Şi-atunci m-apropii de pietre şi tac
Iau cuvintele şi le-nec în mare
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
Într-o dragoste mare.

Umbrele poeziei

Dacă interpretarea obișnuită, cu care majoritatea lumii pare să fie de acord, este corectă, dacă profesorii de literatură au dreptate, așadar, rămân parcă, în sufletul meu de cititor niște „umbre” nelămurite. De exemplu, cum poate teama de a nu fi părăsit să-mi ascută aripile până la nori? Nu se leagă, nu se potrivește. Am auzit interpretarea cum că poetul a dorit să creeze un contrast între ascunderea, retragerea iubitei și o anume expansiune a eului liric. Dar ideea aceasta de contrast nu justifică totuși expansiunea. Când îți e teamă să nu fii abandonat, când cerșești măcar o umbră de la iubita care e pe cale să te părăsească, expansiunea e singura reacție care nu se întâmplă.



Altă nelămurire este legată de tăcere: de ce să tac după ce am fost părăsit? Se observă că timpul celei de-a doua strofe este viitor, iar următoarea se întoarce la prezent. Interpretarea comună este că prezentul din final exprimă resemnarea. Pentru a-și vindeca rana sufletească, poetul se întoarce la regnul mineral, fără emoții, fără cuvinte, fără poezie, căci poezia este suferință... Mie mi se pare cel puțin inconfortabilă această lectură, mai ales întrucât începutul genial al poeziei mă îndreaptă spre vindecare, spre împlinire.

În fine, dacă toată această poveste ar fi așa cum ni s-a predat, atunci ultima strofă ne înșeală fără motiv așteptările create de primul distih, dar, mai mult decât atât, ultimul vers este cu totul dezamăgitor. Este posibil ca, la această dimensiune a spiritului, singurul epitet potrivit pentru dragostea căutată cu atâta disperare de poet să fie... mare?

Lectura mea

Lumina pe care doresc să o împrăștii peste aceste umbre hermeneutice vine din înțelegerea faptului că poetul nu se simte înfrigurat de teama că iubita îl va părăsi pe el. Sentimentul este, dimpotrivă, acela că el nu se va putea abține s-o părăsească pe ea. La venirea toamnei, sufletul poetului prinde aripi precum păsările migratoare. El este cel care simte dorul de ducă, el este cel pe cale de a-și abandona, sezonier, iubita.

Lectura primelor versuri se transformă astfel din „a venit toamna și simt că vei pleca, te rog să îmi învelești inima măcar cu o umbră” în „a venit toamna și simt că voi pleca, te rog să îmi acoperi poezia din suflet cu o umbră care să mă păstreze”. Tocmai cuvintele sunt cele care îl înstrăinează pe poet, tocmai acel eu liric este cel care se desprinde și migrează spre țările calde ale poeziei.

De aceea, lui îi este teamă că, plecând, o va lăsa pe ea să se refugieze în privirea amară a unui străin. Și de aceea își dorește să rămână: să renunțe la cuvinte, să le înece, să-și recapete statornicia pietrei și să se întoarcă la dragostea curățată de toate metaforele, o dragoste atât de simplă încât singurul epitet care o poate descrie este „mare”!

El șuieră luna, precum ciobanii oile, el împrumută de la pietre caracterul sincer și definitiv, el se întoarce la starea primordială. El renunță la poezie pentru ea și pentru dragostea ei, atât de naturală precum lumina lunii.

Adevărata emoție

Pentru Nichita, cuvintele sunt aripile sufletului, poezia este modul de a fi, desprins de cele pământești, metafizic, imaterial. Minunea acestei poezii, marea emoție resimțită în pragul toamnei, constă în dorința și disponibilitatea de a renunța la toate acestea de dragul iubitei.

„Emoție de toamnă” este o poezie a rămânerii, nu a plecării. Este o poezie a vindecării, nu a sfâșierii. Este o poezie a devotamentului și fidelității, nu a abandonului și însingurării.

Probabil că, undeva în sufletul fiecăruia, în ciuda profesorilor de literatură care prea adesea eviscerează poezia din cuvinte, acest mod de receptare se simte, chiar dacă nu explicit. Nu aș putea vorbi în numele altor cititori, mai mult sau mai puțin apropiați de Nichita, dar părerea mea este că sentimentul este universal: oricâte prevestiri friguroase ar aduce cu el vântul toamnei, decât să zbor în depărtări neștiute, prefer căldura umbrei tale, care mă apropie de rostul meu primar și genuin.
There was an error in this gadget