Jul 29, 2015

O palavră despre palavre

O scurtă, dar foarte interesantă călătorie, de-a latul lumii și de-a lungul istoriei, mi-a fost prilejuită recent de mirarea unui corespondent. Un vorbitor de engleză fluent (near native, cum se spune), care, dealtfel, locuiește în America, iată ce descoperă (citez din e-mail):

Fiindcă în ultima vreme tot ascult audiobooks  (ca sa pot face și alte lucruri în timpul respectiv, de exemplu să conduc sau să ma uit și la TV), ascultam „Moby Dick” - căpitanul Peleg zicea „stop palavering” - deci palavre a ajuns și în engleza din Nantucket pe vremuri... (Florin)


Iată un lucru foarte ciudat: DEX-ul ne spune că palavra este un cuvânt provenit în limba română din turcă și/sau din neogreacă. Atunci cum a călătorit palavra până în Massachusetts? 



Cum a ajuns palavra în engleză

Dicționarele englezești și americane dau proveniența ca portugheză. Se spune că prima utilizare documentată a englezescului palaver datează din 1735. Sensul cuvântului însă nu are conotația negativă a palavrei românești. E o vorbă lungă, într-adevăr, un discurs, o conferință, dar nu balivernă sau brașoavă, și nici fleac sau parascovenie. În contextul din „Moby Dick”, căpitanul Peleg protesta, de fapt, față de un discurs de adio, plin de emoție, al căpitanului Bildad, pentru că risca să devină greu de suportat. 

Așadar, ajungem, pe urmele vorbei, din America lui Melville în Peninsula Iberică, unde sensul „palavrei” e de vorbă pură și simplă, la fel ca parolele franțuzești și italiene. Palabrele spaniole sunt doar cuvinte. O piesă a formației Queen se numește „Las Palabras de Amor”. De remarcat că b-ul spaniol nu se pronunță ocluziv ca în română, ci fricativ, se aude cumva ca un amestec de b și v

Filiera latină 

Mai departe în timp și călătorind spre est, se pare că portugheza, spaniola și franceza l-au moștenit din parabola latinească, având sensul biblic de alegorie, explicație sau ilustrare prin comparație. Așadar cuvintele profeților au devenit în limbile latine occidentale cuvinte simple. Dar de ce? Latina îl avea pe verbum, care a dat nu doar verbele din gramatică, ci și vorba românească. 

De ce aveau nevoie spaniola, portugheza, italiana și franceza de parabole și paravole, când aveau verbe și vorbe? Am putea specula că importanța parabolei în creștinism a impus termenul mai cult. Dar ne putem imagina și o altă variantă, pentru că limba română s-a format tot în climat creștin, dar a păstrat vorba mai veche. 

Jul 14, 2015

De la lume adunate...

Aseară, barmanul m-a întrebat:
-Cum de-ai venit la bar fără Nuțu?
-Păi tu ai mai sta la băută cu un tip care te minte, care întârzie mereu, care împrumută bani și nu-i mai dă înapoi, care bârfește și care, când nu ești atent, încearcă să i-o tragă prietenei tale?
-Bineînțeles că nu!
-Ei bine, zic, nici el!
________________
Colegul meu Nuțu se laudă la toată lumea cu corpul lui de zeu grec. Degeaba mă chinui să-i explic că Buddha nu era grec...
________________
Heliu intră într-un bar. Barmanul spune: Îmi pare rău, nu servim gaze nobile! Heliu nu reacționează.
________________
O învățătoare din Craiova obișnuia să îl certe în fiecare zi pe Nuțu, elevul neastâmpărat din ultima bancă. Îi atrăgea atenția mereu și mereu că nu e bine să te porți urât, să înjuri, să îți jignești colegii și învățătoarea, dar mai ales că e rău să nu înveți și să te mulțumești cu notele cele mai mici din clasă. Însă Nuțu continua să se joace în ore, să alerge în pauze, să deranjeze orele și să fie, cu un cuvânt, o pacoste pentru învățătoarea lui.
Când, în cele din urmă, mama lui Nuțu a ajuns la școală, la ședința cu părinții, învățătoarea i-a spus în fața tuturor celorlalți părinți că băiatul ei este cel mai neobrăzat, prost crescut, murdar și idiot copil pe care l-a văzut în întreaga ei carieră. I-a spus mamei că Nuțu reprezintă tot ce poate fi mai rău și mai dezagreabil la un elev.
Șocată să audă astfel de lucruri de la școală, mama lui Nuțu l-a mutat imediat din școală. S-au mutat și din oraș, iar ulterior l-a înscris pe Nuțu la o școală din Brașov.
15 ani mai târziu, învățătoarea din Craiova a suferit o serie de două infarcte miocardice, fiind la un pas de moarte. Medicii au sfătuit-o să apeleze la o procedură chirurgicală foarte specială, care putea fi efectuată numai de un singur medic în România, la Spitalul Municipal din Brașov. Fiind singura șansă de a supraviețui, învățătoarea s-a înscris pentru operație.
A fost transportată la Brașov, iar operația a fost o reușită. Aflată în salonul de terapie intensivă, după procedura chirurgicală care durase mai mult de șase ore, învățătoarea a deschis ochii și a văzut, pentru prima dată, chipul tânărului doctor care o operase și care îi zâmbea. Câteva secunde mai târziu, privirea i s-a încețoșat, chipul i s-a învinețit, s-a zbătut puțin și a murit.
Doctorul, îngrozit de moartea subită a învățătoarei s-a uitat împrejur, neînțelegând cauza, și atunci l-a văzut pe Nuțu, omul de serviciu al spitalului, care îi deconectase instalația de terapie intensivă pentru a-și băga aspiratorul în priză.

May 5, 2015

Benedict Spinoza

A fost un gânditor strălucit, un geniu unic în istoria ideilor, îmbinând o rigurozitate logică fără precedent în filozofie cu o concepţie splendidă asupra realităţii şi universului. El a descris lumea ca fiind complet determinată şi toate lucrurile ca aflate într-o armonie deplină şi veşnică, pentru că Însuşi Dumnezeu se relevă ca atare în ele.

Blestemul

A fost probabil cel mai solitar dintre marile spirite ale lumii. Evreu. A trăit în Olanda. Ca tânăr, genial, a îndrăznit să-şi expună faţă de coreligionari unele îndoieli cu privire la exactitatea afirmaţiilor din Vechiul Testament, multe dintre ele contradictorii sau absurde. Atunci când oamenii sunt convinşi că tradiţia lor conţine adevărul absolut şi că ei, prin nu se ştie ce taină, au ajuns să-l deţină, se întâmplă ce i s-a întâmplat şi lui Spinoza.

După o tentativă eşuată de a fi omorât, a fost anatemizat într-un mod de-a dreptul diabolic (“Conform hotărârii îngerilor şi judecăţii sfinţilor, îl afurisim, îl blestemăm şi îl repudiem pe Baruch de Espinoza cu încuviinţarea preasfântului Dumnezeu şi a acestei sfinte comunităţi cu anatema cu care a blestemat Joshua cetatea Ierihonului, cu anatema cu care a blestemat Elisei copiii şi cu toate blestemele care sunt scrise în lege. Blestemat să fie el ziua şi blestemat să fie noaptea; blestemat să fie când se întinde şi blestemat să fie când se ridică; blestemat să fie când iese şi blestemat să fie când intră. Să nu-l ierte niciodată Dumnezeu, să se aprindă mânia şi supărarea Lui împotriva omului acesta... şi să-i stârpească numele de sub cer şi să-l alunge spre nenorocirea lui din toate triburile lui Israel... Dispunem să nu aibă nimeni de-a face cu el prin vorbă sau prin scris, să nu-i facă nimeni vreo favoare, să nu zăbovească nimeni sub un acoperiş cu el, să nu-i vină nimeni la patru coţi în preajmă, să nu citească nimeni o scriere compusă sau scrisă de el.”)

Panteismul

Astfel, raţionalistul Spinoza (1632 - 1677) a ajuns pentru toată viaţa un singuratic şi umil, dar harnic şlefuitor de sticlă. Făcea lentile. În timp ce inhala praful de sticlă care avea să-i şi distrugă plămânii, mintea lui zbura la felul în care trebuie să fie făcută lumea.

Bineînţeles, ca raţionalist, el crede că poate pricepe cum e făcut universul. Universul e creat de Dumnezeu, da, dar cum? Aşa cum explica Plotin, prin emanaţie? Într-un fel, da. Numai că nu se poate ca Dumnezeu să fie una, iar substanţa din care e făcut universul să fie alta, pentru că asta ar însemna că sunt două substanţe, ceea ce nu se poate din două motive.

Apr 30, 2015

Argumentul ontologic

Impresia generală pe care mi-a lăsat-o întotdeauna filozofia evului mediu este aceea de siluire cumplită a raţiunii, a bunului simţ, a oricărei gândiri normale, un teribil viol al logicii şi inteligenţei, scăpat fără pedeapsă şi comis în numele credinţei fără temeiuri.

Cu toate că natura şi spiritul ni se dezvăluie progresiv şi fascinant, cu toate că învăţăm din ce în ce mai mult din lume, totuşi, pare a spune spiritul medieval, toate acestea trebuie refuzate şi respinse cu violenţă, de vreme ce noi ştim că trebuie să credem în povestioarele semi-idioate ale unor strămoşi semi-docţi. Acum nu mai am chiar aceeaşi impresie, în parte şi datorită unei înţelegeri mai umane a argumentului ontologic al fericitului Anselm de Canterbury.

Dovada logică a existenței lui Dumnezeu

În lupta pentru explicarea raţională a dogmelor creştine, Anselm (1033 - 1109) este un vârf de lance. Cea mai interesantă şi plină de consecinţe idee cu care a rămas pe drept cuvânt în istoria filozofiei este o scurtă demonstraţie că Dumnezeu există, dintr-o lucrare intitulată Proslogion. Această demonstraţie, numită argumentul ontologic, pleacă de la fiinţa lui Dumnezeu şi ajunge la existenţa lui.

Să clarificăm un pic termenii: numim fiinţă existenţa-întrucât-e-gândită, ceea ce se reflectă sau poate fi descris în conceptele noastre. Din această perspectivă, e clar că Dumnezeu este, pentru că Îl putem gândi, ba chiar Îl putem defini, ca şi noţiune, evident. Cu alte cuvinte, putem răspunde la întrebarea cine sau ce este Dumnezeu. Problema e dacă El există. La fel cum Dumnezeu este, sunt şi zmeii, şi zânele, şi Moş Crăciun. Ce L-ar face pe Dumnezeu deosebit de toţi aceştia?

Structura argumentului ontologic

Argumentul ontologic se bazează pe faptul că Fiinţa (tot ceea ce este) e mai cuprinzătoare decât existenţa şi el spune aşa: Dumnezeu este fiinţa perfectă. În termenii lui Anselm: quo majus cogitare nequit. Iată ce-L face diferit faţă de toţi ceilalţi prieteni imaginari. Dacă nu ar exista - o reducere la absurd, formă de argumentaţie "brevetată" de Euclid - nu ar mai fi o fiinţă perfectă, pentru că ar avea deasupra Sa un grad de perfecţiune mai mare: fiinţa care mai şi există.

Apr 8, 2015

Radler, mentol și gantere roz

Există un cor misterios de voci, numit societate, și un mod la fel de misterios în care ea îți îndeasă idei la tine în cap. De exemplu, ideea că a bea bere e ceva bun.

Realitatea este că a bea bere chiar e ceva bun, dar nu pentru toată lumea. Îți trebuie o combinație specială dintre niște calități și niște defecte pe care s-ar putea ca, pur și simplu, tu să nu le ai. Una dintre calități ar putea fi aceea de trăi altundeva decât la oraș, cred. Cu toate că s-ar putea să nu le ai, deci, ceva venit parcă din interiorul tău (deși vine din exterior, dar nu-ți dai tu seama) îți spune că trebuie să bei bere, pentru că trebuie să bei bere.

Te duci, guști, te strâmbi, scuipi. Gustul îți spune că e foarte neplăcut să bei bere. Și că îți face rău. Dar gustul nu are nicio putere asupra vocilor de la tine din cap, care s-au combinat într-un cor imens și urlă că e este minunat să bei bere. Și aici intervine conceptul de radler. Adică o băutură care nu este bere, nu are gust de bere, nu se confundă în niciun fel cu nimic din ce s-ar putea numi bere, dar... Dar vocile spun că merge în calitate de bere.

Vocile spun că, deși tu faci parte dintre cei care nu gustă berea, te califici totuși la un soi de bere.  Aceleași voci spun că niște paie de hârtie umplute cu o combinație de zahăr, mentol și niște praf de vârfuri de frunze de tutun sunt țigări. Adevăratele țigări sunt cu totul altceva și pentru altcineva, sunt făcute din frunze de tutun și put îngrozitor, dar vocile lumii spun că și tu poți fi dintre aceia care fumează. De exemplu, poți trage dintr-o țigaretă de-asta subțirică, colorată și parfumată.

De fapt, este vorba despre un curent vechi, început odată cu nevoia de emancipare (nu doar a femeii, ci a speciei noi, ciudate și androgine a orășeanului) care a însemnat dorința de a fuma, dar nu tutun, că pute, de a bea, dar nu tocmai vodcă, pentru că pute și asta și ar fi bine să-i dăm aromă de sirop, în fine, de a trage de fiare, dar nu tocmai fiare, pentru că sunt grele și urâte, ci niște chestii moi, care să semene mai mult cu bomboanele și să fie foarte ușoare, mai ales.

De-a lungul sutelor și miilor de ani, oamenii care au durat civilizația au fost niște duri. Eroi, în felul lor. Au cărat greutăți enorme, au săpat galerii la adâncimi mari, au cioplit, au arat, au urcat pe schele, au turnat metal, s-au luptat cu furtuni pe mare și pe uscat, au îmbânzit animale, au construit, au zburat, s-au luptat și, la sfârșitul zilei, au avut nevoie de o bere adevărată și de o țigară de foi. În timpul liber, s-au întreținut cu tot soiul de competiții sportive, de la aruncat bolovani și bușteni, la alergat și gimnastică, până la lupre, pugilat și pancrațiu.

Ce ne-ar mai plăcea să semănăm și noi cu ei! Ne trezim dimineața cu greu, bem o cafea, ne târâm până la birou, unde stăm liniștiți până seara, luptându-ne doar cu furtunile și greutățile din mintea noastră... și cu niște animale de modă mai recentă, la costum și cravată. La sfârșitul zilei, îngroziți de regimul de captivitate al vieții și de perspectiva măruntă, ne spunem în sine, cu glas de eroi legendari, că merităm, după atâta trudă, o bere radler light, alături de o țigară subțirică și mentolată.

N-o să ne facă rău, cu atât mai mult cu cât, la sfârșit de săptămână, mergem la sală. O sală de lux, cu jacuzzi, saună, programe de aerobic și echipament pentru antrenamentul de forță: niște superbe gantere de 0,5 kg, cauciucate, rotunjite, frumoase și foarte, foarte roz.

Mar 11, 2015

Inimă pe drum

Inimă albă, inimă de vânt,
străzile sunt înguste, felinarele stinse,
te-ai așezat pe un scaun regizoral de pânză și descifrezi din trecut
scenariile, istoriile, foiletoanele,
anunțurile și afișele de gală în sepia,
care făceau publicitate unui spectacol unde lumea bună era așteptată în trăsuri,
cu fotografia actriței principale,
cu umbreluță,
articolele de fond și cele de suprafață,
închipuiri descoperite
sub straturile geologice ale spiritului

Inimă de jar, inimă peste vremuri,
inimă slăbită a doctorului Jivago, inimă
puternică după un veac de singurătate,
inimă de viitor, inimă de speranță,
inimă dintr-o gară pentru doi,
inimă pe drum

Inimă de anotimp, suflet fără streașină,
străzile sunt inundate până la balconul Julietei,
curenții trag în toate părțile,
acordurile de chitară plutesc, incolore, la suprafața apelor,
gândurile sunt înghițite în vârtejuri,
o nouă poveste se-neacă, a nu-știu-câta,
ai rămas deasupra, sprijintă în coate, pe un pod,
ți-e teamă de fiecare val
și de fiecare picătură de ploaie
și nici măcar tu nu poți plânge și râde atâta

Inimă de lut, inimă de iarbă,
inimă de primăveri și nopți arabe,
inimă de abur și mere domnești,
inimă albastră, inimă de fum,
inimă de fum,
inimă pe drum


Mar 10, 2015

10 probleme capitale ale sistemului nostru de educație

După ce am experimentat ca elev sistemele de educație românești de dinainte și de după Revoluție, după ce am trecut, cu bune și cu rele, prin sistemul universitar, după ce am avut parte de minunata experiență de a preda științele socio-umane în licee românești, după ce am cunoscut la nivel universitar și învățământul britanic, după ce am experimentat și postura (teribilă!) de părinte al unor elevi de școală românească, am acumulat o experiență care îmi permite nu să judec, ci să fac niște considerații generale asupra unor deficiențe structurale din sistemul nostru de educație.

Nu judec, în sensul de a căuta vinovați, pentru că oamenii pe umerii cărora se sprijină acest sistem sunt, de asemenea, victime ale lui. Cred că dacă măcar unele dintre aceste probleme ar fi conștientizate de cât mai multă lume, ele s-ar putea corecta în timp.

1. Accent pe execuție, ignorarea concepției


Cea mai gravă dintre lacunele sistemului nostru de educație este că descurajează inițiativa și capacitatea de a lua decizii. Copiii acestei țări sunt antrenați cu îndârjire să devină buni executanți și atât. În sistemul nostru, răspunsurile sunt mai importante decât întrebările. Rezolvarea problemelor e mai importantă decât formularea lor.

În același sens și aceeași ordine de idei, se exclude și se ignoră practica, în vreme ce se exacerbează teoria.

2. Evaluarea nu are rol în procesul de educație, ci doar rol administrativ


O caracteristică evidentă a sistemului nostru, în comparație cu toate sistemele occidentale de educație, este o apreciere unilaterală a rezultatelor învățării. Scopul ultim al acesteia, din punctul de vedere al școlii românești, este obținerea unei note. Nota însă nu folosește la nimic altceva decât la formarea de ierarhii dăunătoare și de sufocare a intelegenței elevului prin voința profesorului. Acesta nu-i oferă elevului o explicație a felului în care este evaluat, o explicație a motivelor pentru care este evaluat în acest fel și nici o explicație a ce poate efectiv să îmbunătățească în urma evaluării. În vremea asta, elevii din Anglia, de exemplu, sunt evaluați cu scopul de a observa în ce fel funcționează pentru ei procesul de educație și pentru a-i îndruma. La noi, evaluarea produce etichete sudate pe frunțile copiilor, ceea ce, în loc să-i ajute să evolueze, dimpotrivă, îi fixează.

O consecință directă și imediată a acestei atitudini este că elevii copiază la teze. De ce copiază? Pentru că sistemul apreciază notele mai mult decât apreciază învățătura.

3. Accent pe sistematizare în loc de predare 


Regula sistemului nostru este predarea de la abstract la concret, de ca și cum materia s-ar presupune cunoscută. Expresia nici nu este corectă întrutotul, pentru că la concret nici nu se ajunge de multe ori.

Lucrul este valabil atât în cazul materiilor care se predau cumulativ, de la simplu la complex, ca matematica sau chimia, cât și în cazul disciplinelor descriprive, ca geografia sau istoria. Există manuale de istorie în uz care sunt pline de concepte și lipsite complet de întâmplări. Cutare congres a avut loc în cutare perioadă, a produs cutare alianțe între cutare țări, a influențat cutare curente economice, a pus bazele nu-știu-cărei abordări sociale și așa mai departe. Nicio vorbă despre cine s-a întâlnit cu cine și ce s-a discutat la acel congres. Faptele se presupun cunoscute și se accentuează structura conceptuală a materiei, care, sincer, nu interesează pe absolut nimeni altcineva decât pe universitari. 

Manualele sunt, în general, o competiție între universitari înainte de a fi instrumente de predare. E de mirare cum specialiștii din diverse domenii nu sunt interesați absolut deloc de modalitatea de a face materia comprehensibilă, luptându-se în schimb s-o facă exhaustiv-justificabilă sub aspect științific, de parcă îi pasă cuiva.

Mar 9, 2015

Lucrul în sine, în tine, în mine

Știi senzația aia când simți, venind din interiorul tău, un soi de bucurie nedefinită, o pace, un optimism ciudat, de ca și cum ai avea o lumină în inimă?

Și îți dai seama că nu e niciun motiv exterior ca să simți asta, că nu mai ești copil să-ți găsești cadourile sub brad în dimineața Crăciunului, că nu pleci la mare mâine la prima oră, că nu te-ai trezit după întâia noapte de dragoste... nimic din toate astea. Și totusi, o fracțiune de secundă, o sclipire din interior pare să-ți spună că totul e incredibil și neașteptat de bine.

O fracțiune de secundă în care toți nervii tăi tresaltă ca în așteptarea sau în amintirea unei minuni. Senzația asta trebuie să vină de undeva, nu?

Întotdeauna oamenii și-au imaginat că există ceva dincolo de experiența care ne este dată prin simțuri și prin rațiune. Nu cumva această fracțiune de secundă reprezintă o breșă, o crăpătură fină și infimă în cortina dintre noi și eternitate?

La Lucian Blaga, de exemplu, frontiera dintre ce putem și ce nu putem cunoaște poartă numele de cenzură transcendentă, o graniță păzită de gardieni intransigenți și abisali ai universului. Dar poate că această cenzură mai are, și ea, scăpările ei, poate că acești gardieni mai cască, mai întorc privirea, mai lasă unele raze din substanța universului să răzbată până la conștiința noastră.

Mulți gânditori par să consimtă la faptul că lumea nu e cum o experimentăm, că în spatele acestor experiențe și gânduri ale noastre se ascunde o realitate mai adâncă, la care nu avem acces direct. Kant îi spunea „lucrul-în-sine”, de exemplu.

Și întreb atunci: dacă lucrul-în-sine este cel pe care-l simți în momentul în care, pentru o secundă, ocolindu-ți simturile și conștiința, universul îți dă de veste că, în spatele experienței tale, se află o plăcere completă și perfectă, o frumusețe absolută, un miraj al imaginației, ca o iubire fără sfârșit condensată într-o fracțiune de timp?

Eminescu împărtășea viziunea kantiană: „E știut că regula pitagoreică din geometrie se numea puntea măgarilor. Puntea măgarilor pe care trebuie să treci în orice cugetare mai adâncă este: că nu putem pricepe lumea în sine și că toată esplicarea ei este esplicarea unor reacțiuni a crierilor noștri și nimic mai departe. Lumea-n sine rămâne un problem înlăuntrul căruia se ratăcește cîte o rază slabă, cîte o fulgerătură pe care cugetătorul adânc o 'ncremenește pe hârtie, pe care, citind-o, se naște în păreții capului tău acea rezonanță lungă care face să vezi într-adevăr că lume și viață sunt un vis”.

Lumea pare uneori o secundă de fericire nedefinită, pe care sufletul omului o poate percepe în fracțiunile de timp în care nu e ocupat cu nimic altceva, când e deschis catre absolut. Poate că trăim într-o lume a cărei substanță este fericirea absolută și infinită.

Cred eu așa ceva? Bineînțeles că nu. Dar uneori se simte totuși ca și cum ar fi adevărat.

Mar 8, 2015

Ora de religie și de bun simț

Am semnat cererile copiilor mei pentru ora de religie. Nu le-am semnat din pricină că eu cred că le folosește la ceva „religia” pe care o învață acolo. Să fim sinceri: nu le folosește la nimic! Nici lor, nici altor elevi.

Le folosește profesorilor de religie și bisericii care mai poate, pe această cale, într-un spirit pur românesc, să evite efortul sincer și dezinteresat de a răspândi un mesaj pe calea cea dreaptă a faptelor, a implicării sociale și a manifestărilor spirituale. E mult mai simplu să-ți încordezi capacitatea bine antrenată de a anatemiza gândirea liberă în fața unor copii, decât să ajuți efectiv niște oameni.

Am citit cu atenție foarte multe opinii, ale unor indivizi avizați să discute despre educația religioasă. Cele mai bine argumentate arătau că ora de religie în sine nu reprezintă ceva rău, dar că la noi se predă prost în general, ceea ce e rău, dar acest din urmă rău nu se rezolvă cu demersuri care să țintească eliminarea disciplinei din programă. Just.

I-am citit și ascultat pe mulți docți, care știu ceva carte de factură religioasă, dar niciunul dintre ei n-a dobândit-o din (sau încurajat de) ora de religie. Dimpotrivă, din subtextul mesajului unui intelectual ca Andrei Pleșu, de exemplu, se înțelege că propria lui educație de tip religios ar fi fost serios pusă în pericol de o eventuală oră de religie după tipicul celor de azi.

Se acuză aberațiile aruncate în capul copiilor, care nu au nimic de-a face cu „religia serioasă”, ca amenințările cu Iadul și cu faptul că te calcă mașina din ordinul  lui Dumnezeu dacă n-ai fost cuminte și nu ți-ai ascultat părinții. Acestea sunt reale și fac parte din educația religioasă clasică. Atunci când părinții semnează cererea, își asumă cumva responsabilitatea de a „păzi gândurile” copiilor lor și de a-i asigura că anumite concepții, provenite din tradiția creștină, sunt greșite și dăunătoare în lumea de astăzi.

Pe măsură ce cunoașterea și civilizația evoluează, din ce în ce mai multe aspecte ale religiei trebuie rectificate pentru a se ajusta noilor realități. Nu mai poți astăzi să-i înveți pe copii nici că dinozaurii n-au existat, nici că stelele sunt niște puncte mici și luminoase care vor cădea la un moment dat pe pământ, nici că suntem toți oamenii rezultatul unui incest, nici că toți cei de alte confesiuni sunt sortiți pedepselor veșnice. În loc de acestea, sunt preferabile niște cunoștințe din istorie, din biologie, din astronomie, nefiind cu totul inutile niște lecții de educație sexuală potrivite și întocmite cu responsabilitate.

There was an error in this gadget