Mar 10, 2015

10 probleme capitale ale sistemului nostru de educație

După ce am experimentat ca elev sistemele de educație românești de dinainte și de după Revoluție, după ce am trecut, cu bune și cu rele, prin sistemul universitar, după ce am avut parte de minunata experiență de a preda științele socio-umane în licee românești, după ce am cunoscut la nivel universitar și învățământul britanic, după ce am experimentat și postura (teribilă!) de părinte al unor elevi de școală românească, am acumulat o experiență care îmi permite nu să judec, ci să fac niște considerații generale asupra unor deficiențe structurale din sistemul nostru de educație.

Nu judec, în sensul de a căuta vinovați, pentru că oamenii pe umerii cărora se sprijină acest sistem sunt, de asemenea, victime ale lui. Cred că dacă măcar unele dintre aceste probleme ar fi conștientizate de cât mai multă lume, ele s-ar putea corecta în timp.

1. Accent pe execuție, ignorarea concepției


Cea mai gravă dintre lacunele sistemului nostru de educație este că descurajează inițiativa și capacitatea de a lua decizii. Copiii acestei țări sunt antrenați cu îndârjire să devină buni executanți și atât. În sistemul nostru, răspunsurile sunt mai importante decât întrebările. Rezolvarea problemelor e mai importantă decât formularea lor.

În același sens și aceeași ordine de idei, se exclude și se ignoră practica, în vreme ce se exacerbează teoria.

2. Evaluarea nu are rol în procesul de educație, ci doar rol administrativ


O caracteristică evidentă a sistemului nostru, în comparație cu toate sistemele occidentale de educație, este o apreciere unilaterală a rezultatelor învățării. Scopul ultim al acesteia, din punctul de vedere al școlii românești, este obținerea unei note. Nota însă nu folosește la nimic altceva decât la formarea de ierarhii dăunătoare și de sufocare a intelegenței elevului prin voința profesorului. Acesta nu-i oferă elevului o explicație a felului în care este evaluat, o explicație a motivelor pentru care este evaluat în acest fel și nici o explicație a ce poate efectiv să îmbunătățească în urma evaluării. În vremea asta, elevii din Anglia, de exemplu, sunt evaluați cu scopul de a observa în ce fel funcționează pentru ei procesul de educație și pentru a-i îndruma. La noi, evaluarea produce etichete sudate pe frunțile copiilor, ceea ce, în loc să-i ajute să evolueze, dimpotrivă, îi fixează.

O consecință directă și imediată a acestei atitudini este că elevii copiază la teze. De ce copiază? Pentru că sistemul apreciază notele mai mult decât apreciază învățătura.

3. Accent pe sistematizare în loc de predare 


Regula sistemului nostru este predarea de la abstract la concret, de ca și cum materia s-ar presupune cunoscută. Expresia nici nu este corectă întrutotul, pentru că la concret nici nu se ajunge de multe ori.

Lucrul este valabil atât în cazul materiilor care se predau cumulativ, de la simplu la complex, ca matematica sau chimia, cât și în cazul disciplinelor descriprive, ca geografia sau istoria. Există manuale de istorie în uz care sunt pline de concepte și lipsite complet de întâmplări. Cutare congres a avut loc în cutare perioadă, a produs cutare alianțe între cutare țări, a influențat cutare curente economice, a pus bazele nu-știu-cărei abordări sociale și așa mai departe. Nicio vorbă despre cine s-a întâlnit cu cine și ce s-a discutat la acel congres. Faptele se presupun cunoscute și se accentuează structura conceptuală a materiei, care, sincer, nu interesează pe absolut nimeni altcineva decât pe universitari. 

Manualele sunt, în general, o competiție între universitari înainte de a fi instrumente de predare. E de mirare cum specialiștii din diverse domenii nu sunt interesați absolut deloc de modalitatea de a face materia comprehensibilă, luptându-se în schimb s-o facă exhaustiv-justificabilă sub aspect științific, de parcă îi pasă cuiva.

4. Elitism și discriminare


Nu avem școli bune decât pentru foarte puțini elevi. Selecția celor care au acces la educație de calitate nu se face însă tot după calitate, ci după poziție socială cel mai adesea. Asta e o suferință foarte mare a școlii românești în genere. 

5. Ignorarea spiritului disciplinelor


Un matematician de profesie va putea oricând mărturisi că matematica este o disciplină interogativă, care ridică probleme, estimează posibilități, cercetează diferite moduri de abordare, creează căi de gândire noi, concepe modalități de înțelegere prin încercare și eroare și așa mai departe. În schimb, ea apare în școală ca imperativă (rezolvați!, găsiți!, aflați! etc.), care nu suportă eroarea, care nu acceptă interogația, care detestă comprehensiunea și acceptă doar explicația și tot așa.

Dar nu e matematica singura în această situație. Istoria suferă și mai cumplit de ignorarea spiritului ei. Educația fizică de asemenea, cu consecințe foarte grave pentru sănătatea noastră. La celălalt capăt al spectrului educațional, religia este, la rândul său, ignorată ca spirit și predată „în literă” cu consecințe dăunătoare. 

6. Educația artificială 


Mecanismele de învățare naturale (discuția, interogația, euristica) sunt scoase din joc de mecanismele mai dure specifice manipulării și îndobitocirii (predarea, învățarea prin repetiție, memorarea etc.). Această abordare creează un soi de sistem de laborator al învățării, care devine astfel mult mai apropiată de dresură decât de educație.

Ierarhia disciplinelor este prea rigidă. Matematica și Româna sunt la fel de importante oriunde în sistem, deși nu sunt la fel de importante oriunde în realitate. Artele sunt aproape în întregime excluse din acest sistem, construit să răspundă nevoilor unei Românii industriale și agrare de la jumătatea secolului trecut mai degrabă decât unei Românii din era informației și globalizării.

7. O cultură a lipsei de libertate


Premisele statutului de elev sunt deosebit de clare în sistemul românesc de educație: nu ai dreptate, nu ai voie să chestionezi valorile pe care ți le impunem, disciplina e mai importantă decât performanța. Libertatea, pe care un gânditor ca Albert Einstein o considera o condiție sine qua non a învățăturii, este complet sufocată în spiritul școlii românești.

8. Greșelile sunt mai importante decât excelența sau corectitudinea


Ca principiu fundamental de evaluare, se depunctează elevul de la 10 către 1. Nu contează nimic din ce face bine, contează doar ce face greșit. Nu primești nicio apreciere pentru toate frazele frumoase și corecte dintr-un eseu, dar îți este evidențiată cu culoare roșie (!) o greșeală, care atrage depunctarea chiar dacă ea nu afectează ansamblul lucrării. 

Elevii deprind astfel pe de o parte teama de orice fel de greșeli, inclusiv de cele benigne, care generează învățare, iar pe de altă parte ignorarea excelenței, care nu e premiată în niciun fel. 

9. Nu se acordă atenție vieții elevului în afara orei de clasă...


...deși aceasta contează cel mai mult. Nu supraveghere, nu facilități, nu sală, nu bibliotecă, nu programe, nu vouchere, nu aplicații, nimic... Din acest punct de vedere, al dezvoltării generale a elevului, sistemul de dinainte de 1989 era superior.

10. Școala cere mult și oferă puțin


Trăgând linie și adunând,  nu prea e nimic în școala românească ce să nu poată fi învățat la fel de bine din cărți sau de pe Internet. Profesorii nu aduc valoare în plus disciplinei lor, cu prea puține excepții. Majoritatea, aș zice eu, dimpotrivă: mai bine să nu afli nimic despre un domeniu decât să asculți ce-ți spune câte un pretins dascăl. Dar nu doar prefesorii sunt vinovați, ci concepția disciplinară însăși, modul de concepere a programei, organizarea educației metodica superficială și așa mai departe.

Cel mai adesea, în școala românească nu găsești educatori, ci funcționari. Iar când întâlnești un profesor adevărat, poți fi sigur că este ori un maestru, în învățământul vocațional, ori un rar și neprețuit martir al spiritului.
There was an error in this gadget