Mar 9, 2015

Lucrul în sine, în tine, în mine

Știi senzația aia când simți, venind din interiorul tău, un soi de bucurie nedefinită, o pace, un optimism ciudat, de ca și cum ai avea o lumină în inimă?

Și îți dai seama că nu e niciun motiv exterior ca să simți asta, că nu mai ești copil să-ți găsești cadourile sub brad în dimineața Crăciunului, că nu pleci la mare mâine la prima oră, că nu te-ai trezit după întâia noapte de dragoste... nimic din toate astea. Și totusi, o fracțiune de secundă, o sclipire din interior pare să-ți spună că totul e incredibil și neașteptat de bine.

O fracțiune de secundă în care toți nervii tăi tresaltă ca în așteptarea sau în amintirea unei minuni. Senzația asta trebuie să vină de undeva, nu?

Întotdeauna oamenii și-au imaginat că există ceva dincolo de experiența care ne este dată prin simțuri și prin rațiune. Nu cumva această fracțiune de secundă reprezintă o breșă, o crăpătură fină și infimă în cortina dintre noi și eternitate?

La Lucian Blaga, de exemplu, frontiera dintre ce putem și ce nu putem cunoaște poartă numele de cenzură transcendentă, o graniță păzită de gardieni intransigenți și abisali ai universului. Dar poate că această cenzură mai are, și ea, scăpările ei, poate că acești gardieni mai cască, mai întorc privirea, mai lasă unele raze din substanța universului să răzbată până la conștiința noastră.

Mulți gânditori par să consimtă la faptul că lumea nu e cum o experimentăm, că în spatele acestor experiențe și gânduri ale noastre se ascunde o realitate mai adâncă, la care nu avem acces direct. Kant îi spunea „lucrul-în-sine”, de exemplu.

Și întreb atunci: dacă lucrul-în-sine este cel pe care-l simți în momentul în care, pentru o secundă, ocolindu-ți simturile și conștiința, universul îți dă de veste că, în spatele experienței tale, se află o plăcere completă și perfectă, o frumusețe absolută, un miraj al imaginației, ca o iubire fără sfârșit condensată într-o fracțiune de timp?

Eminescu împărtășea viziunea kantiană: „E știut că regula pitagoreică din geometrie se numea puntea măgarilor. Puntea măgarilor pe care trebuie să treci în orice cugetare mai adâncă este: că nu putem pricepe lumea în sine și că toată esplicarea ei este esplicarea unor reacțiuni a crierilor noștri și nimic mai departe. Lumea-n sine rămâne un problem înlăuntrul căruia se ratăcește cîte o rază slabă, cîte o fulgerătură pe care cugetătorul adânc o 'ncremenește pe hârtie, pe care, citind-o, se naște în păreții capului tău acea rezonanță lungă care face să vezi într-adevăr că lume și viață sunt un vis”.

Lumea pare uneori o secundă de fericire nedefinită, pe care sufletul omului o poate percepe în fracțiunile de timp în care nu e ocupat cu nimic altceva, când e deschis catre absolut. Poate că trăim într-o lume a cărei substanță este fericirea absolută și infinită.

Cred eu așa ceva? Bineînțeles că nu. Dar uneori se simte totuși ca și cum ar fi adevărat.
There was an error in this gadget