Jul 29, 2015

O palavră despre palavre

O scurtă, dar foarte interesantă călătorie, de-a latul lumii și de-a lungul istoriei, mi-a fost prilejuită recent de mirarea unui corespondent. Un vorbitor de engleză fluent (near native, cum se spune), care, dealtfel, locuiește în America, iată ce descoperă (citez din e-mail):

Fiindcă în ultima vreme tot ascult audiobooks  (ca sa pot face și alte lucruri în timpul respectiv, de exemplu să conduc sau să ma uit și la TV), ascultam „Moby Dick” - căpitanul Peleg zicea „stop palavering” - deci palavre a ajuns și în engleza din Nantucket pe vremuri... (Florin)


Iată un lucru foarte ciudat: DEX-ul ne spune că palavra este un cuvânt provenit în limba română din turcă și/sau din neogreacă. Atunci cum a călătorit palavra până în Massachusetts? 



Cum a ajuns palavra în engleză

Dicționarele englezești și americane dau proveniența ca portugheză. Se spune că prima utilizare documentată a englezescului palaver datează din 1735. Sensul cuvântului însă nu are conotația negativă a palavrei românești. E o vorbă lungă, într-adevăr, un discurs, o conferință, dar nu balivernă sau brașoavă, și nici fleac sau parascovenie. În contextul din „Moby Dick”, căpitanul Peleg protesta, de fapt, față de un discurs de adio, plin de emoție, al căpitanului Bildad, pentru că risca să devină greu de suportat. 

Așadar, ajungem, pe urmele vorbei, din America lui Melville în Peninsula Iberică, unde sensul „palavrei” e de vorbă pură și simplă, la fel ca parolele franțuzești și italiene. Palabrele spaniole sunt doar cuvinte. O piesă a formației Queen se numește „Las Palabras de Amor”. De remarcat că b-ul spaniol nu se pronunță ocluziv ca în română, ci fricativ, se aude cumva ca un amestec de b și v

Filiera latină 

Mai departe în timp și călătorind spre est, se pare că portugheza, spaniola și franceza l-au moștenit din parabola latinească, având sensul biblic de alegorie, explicație sau ilustrare prin comparație. Așadar cuvintele profeților au devenit în limbile latine occidentale cuvinte simple. Dar de ce? Latina îl avea pe verbum, care a dat nu doar verbele din gramatică, ci și vorba românească. 

De ce aveau nevoie spaniola, portugheza, italiana și franceza de parabole și paravole, când aveau verbe și vorbe? Am putea specula că importanța parabolei în creștinism a impus termenul mai cult. Dar ne putem imagina și o altă variantă, pentru că limba română s-a format tot în climat creștin, dar a păstrat vorba mai veche. 


Sensul matematic și palavra elegantă

Târziu, în latina științifică a secolelor XVI-XVIII, cuvântul a început să fie folosit și cu sensul matematic. Este vorba de graficul unei funcții de gradul al 2-lea, adică o funcție în care variabila (x-ul acela detestabil) apare la puterea a 2-a și nu mai mult de-atât. Acest grafic are formă de arc sau de căciulă cu vârful îndreptat ori în jos („ține apa”), ori în sus, închipuind un pod sau traiectoria balistică a unui proiectil. Când unei antene de satelit îi spunem „parabolică”, ne referim, prin urmare, la forma ei. 

Pe un site de umor, am întânit un banc genial pe care oamenii l-au votat negativ, din pricină că nu l-au înțeles și, probabil, li s-a părut blasfemiator. Zice că Isus le-ar fi spus apostolilor: „Cine are urechi de auzit să audă: f de x este egal cu x la pătrat plus doi x plus trei!” Apostolii, după multă gândire, I-au spus Mântuitorului că nu pricep o iotă. Și atunci El le-a spus: „Nu fiți proști, e o parabolă!”

Există posibilitatea ca utilizarea matematică a acestui cuvânt să-i fi adăugat o aură de prețiozitate savantă, de lustru intelectual. În general oamenii preferă cuvintele mai dichisite, pentru că, în felul acesta, tot discursul și toată gândirea lor par mai elegante. 

Sunt foarte multe exemple în acest sens, dar mie mi-ar plăcea să amintesc paradigma. Pe vremea când eu eram copil, adică în acea perioadă precisă pe care copiii de azi o confundă cu paleoliticul superior, vorbeam despre paradigma lingvistică (formele flexionare ale cuvintelor). La origine, paradigma însemna model, sau exemplu, un sens asemănător cu cel al parabolei. Acest sens originar a fost preluat și făcut celebru de filozoful Thomas Kuhn în a sa celebră lucrare Structura revoluțiilor științifice. La Kuhn, termenul a căpătat o dimensiune spectaculoasă, semnificând tot ansamblul de teorii, conjecturi, metode și pachete conceptuale acceptate de comunitatea științifică la un moment dat, alcătuind un soi de macro-model care descrie „arhitectura existenței”. Având acest aer foarte doct, conceptul a fost preluat și în vorbirea comună cu sensul mai butucănos de ideologie, de mentalitate, mod de gândire.  

Probabil la fel s-a întâmplat și cu parabola, ajungând în Evul mediu să ia fața alternativelor sale mai vechi și mai ordinare. Țara noastră nu a fost contaminată prea tare de febra marilor descoperiri. Noi am rămas cu vorba veche, deși ne-a plăcut la fel de tare cuvântul, care la origine avea înțelesul superior de convenție, reuniune, înțelegere (conventum).

Originea grecească

Mai departe în povestea vorbei, pentru originea parabolei, atât ca pildă, cât și ca linie curbă, trebuie să călătorim mai departe spre Grecia, cum spune și DEX-ul. 

Parabola grecească, originară, înseamnă, literal, o aruncare (bole) alături (para), aș zice, în vorbele noastre, a o da cotită. În același mod s-a format cuvântul problemă, care semnifică la origine ceva aruncat înainte, un obstacol, dar și o provocare în același timp. 

Sofistul care încearcă să explice sau să argumenteze pe înțelesul oamenilor, o dă cotită printr-o comparație, iar matematicianul o dă cotită când calculează o funcție de gradul al doilea. Descopăr, de altfel, că balistica are la origine același cuvânt (ballo) care înseamnă a arunca, aruncare. 

Sensul palavrei

Și dacă aruncăm același sens spre est și mai departe, obținem vorba lungă și cântată a bisericilor răsăritene, care plictisește mai mult decât lămurește. 

S-ar putea să vorbesc cu păcat, dar cred că e o meteahnă răsăriteană aceasta de a multiplica inutil logosul, transformându-l în poliloghie. De altfel, logos este tot un cuvânt grecesc și tot nobil și tot cu sensul de... cuvânt. În versiunea grecească a Noului Testament, Evanghelia după Ioan, care ne spune că la început a fost Cuvântul, folosește conceptul de logos, care ajunsese deja să semnifice mai mult decât cuvântul simplu, mai mult chiar și decât înțelesul latin (conventum), mergând chiar către ce am numi astăzi... paradigmă. 

Însă în lumea noastră bizantină de oameni ireverențioși cu spiritul și cu erudiția, însuși logosul a ajuns să se păstreze ca logoree și poliloghie, adică vorbă lungă fără conținut, trăncăneală, diaree verbală, sporovăială, cu un cuvânt: pălăvrăgeală. În vocabularul occidental, cuvinte ca filozofie sau poezie nu poartă sensul depreciativ ironic cu care s-au procopsit la porțile orientului. 

Zona istorică a ortodoxiei creștine, care acoperă și Grecia, dar și Turcia de astăzi, este probabil singura în care șmecheria mirenilor a învins autoritatea trufașă a Bisericii, transformând preotul în popă, acatistul în blestem, logosul în logoree și parabola în pălăvrăgeală. Și astfel am ajuns noi să primim vorba pe două filiere diferite, una occidentală și una orientală, una demnă, alta miștocărească, una nobilă, alta gregară. 

Poate tot de aceea parlamentul, care în occident păstrează onoarea democratică a vorbei, sau a parolei așa-zicând, la noi a fost poreclit de Eminescu „fabrica de palavre din dealul Mitropoliei”. Bate și în politică, și în biserică, aceste domenii ale palavragiilor orientali, ca să n-o mai dăm cotită... 
There was an error in this gadget