DESPRE

În căutarea sensului


Am fost mereu intrigat de lipsa de semnificaţie a vieţii mele, în înţeles colosal, grandios, strălucitor. Există o regulă a celor 24 de ani constatată de mine: până la această vârstă geniile şi oamenii cu realizări mari, în general, îşi definesc scopul şi fac primul pas spre legendă. Aşa e bunăoară cazul primei cărţi pentru scriitori sau primei afaceri pentru întreprinzători. Eu, nimic, rien, zero, nada.

Am mai fost, de asemenea, intrigat de lipsa unui anume talent sau înclinaţie care să-mi dea voie să visez la un scop mai înalt decât simplul trai cotidian. Mi-aş fi dorit să spun, cu emfază: "Doamne, m-ai pedepsit cu atâta geniu, de ce m-ai ridicat pe culmile sterpe ale iluminării, în loc să mă laşi să duc o viaţă simplă în văile înverzite ale prostiei?"

An după an, am făcut mereu constatarea amară că micile mele realizări abia dacă se califică la categoria tentativelor. Am făcut sport de performanţă, am reuşit să câştig câteva titluri de campion al ţării şi nişte alte zeci de medalii, naţionale şi balcanice. Am obţinut o oarecare celebritate în liceu, în urma unui reportaj despre mine la ştirile sportive TVR, dar nu am fost niciodată un mare sportiv, sau măcar un bun sportiv. Personal, nu m-am identificat nici măcar cu simpla calitate de sportiv. Am rămas însă cu o înţelegere bună a sportului şi a educaţiei fizice.

Am făcut filozofie şi am citit mult şi cu pasiune. Nu mi-am trecut niciodată vreun examen fără să fi studiat masiv şi intens. La sfârşitul unei discuţii de o oră despre cărţile lui Noica, profesorul Ion Ianoşi m-a lăudat: "Sunteţi mult peste nivelul colegilor dumneavoastră." Nu se referea la toţi colegii mei de grupă, am avut cel puţin un coleg mai bine pregătit decât mine, ci la studenţi în general. Era uimit de cât ştiam. Însă această apreciere, alături şi de altele, cel puţin la fel de măgulitoare, este tot ce am obţinut pe linie academică. 

Nu am fost suficient de strălucit pentru a mă întreţine din burse şi am căutat practica. Am scris la ziare şi reviste câţiva ani, în care am trăit din colaborări. Am scris mult şi am lucrat alături de ziarişti buni. Am făcut analiză, am făcut reportaj, am făcut recenzii, am făcut interviu, am făcut corectură şi multă muncă de redacţie. Am scris şi versuri. Am fost băgat în seamă de Adrian Păunescu. Am dat mâna cu oameni ca Romulus Vulpescu, Mircea Micu sau Fănuş Neagu. Dar pe fruntea mea nu a scris niciodată "ziarist". 

Am fost profesor de liceu. Într-un fel, am crezut că vocaţia mea academică e salvată în acest fel. Nu a fost cazul. Am predat logica şi psihologia, economia şi filozofia. Cu pasiune! Cu interes! Cu dragoste! Dar nu am putut trăi ca profesor de liceu. Nu am reuşit să mă acomodez cu sistemul, în care domneşte o incompetenţă agresivă. Orice tentativă de educaţie performantă e pedepsită exemplar de ierarhia retrogradă şi solemnă a cancelariilor şi inspectoratelor. În plus, nu am reuşit să înţeleg cum se poate trăi din acel salariu.

Am vrut bani. Deci, am făcut vânzări. Am aplicat astfel o sumedenie de abilităţi şi cunoştinţe, dar am învăţat meserie pe calea grea, cum se spune. Am făcut marketing de toate felurile, am făcut vânzări business to business, am făcut vânzări directe. Am vândut produse în care am crezut şi produse în care nu am crezut. Am alergat prin ţară, am făcut web-site-uri, am organizat standuri de expoziţie, am semnat contracte, am făcut sute de prezentări. Am petrecut alţi câţiva ani făcând bani din piatră seacă, învăţând şi perfecţionându-mă încontinuu, tratând vânzările nu doar ca pe o artă (ceea ce e spectaculos), ci şi ca pe o ştiinţă (ceea ce e greu). Din păcate, nu am reuşit să-i conving pe investitorii pentru care am lucrat că vânzările sunt un domeniu strategic, care trebuie tratat ca atare, iar nu ca pe un efort cantitativ. 

Am simţit nevoia imperioasă de a merge mai departe şi de a studia managementul la nivel mare. Ceea ce am şi făcut. În Marea Britanie. De unde m-am întors MBA. M-am simţit atras în principal de provocările din sectorul public şi m-am specializat în administraţie. Am continuat să lucrez în administraţie. 

În prezent, cred că în sectorul public se găsesc cele mai mari şi importante provocări care să îndeplinească totodată exigenţele de a fi strategice, de a solicita calităţi umane deosebite şi de a produce rezultate în folosul oamenilor. Mai cred, de asemenea, că pot face performanţă în orice domeniu de vânzări corporatiste care sunt dispuse către orientare strategică. Cred în egală măsură în creativitatea fulminantă şi în stricteţea logică. Cred în educaţie de calitate de-a lungul întregii vieţi şi cred în dezvoltare personală, fizică şi mentală. Cred în artă şi în cultură. Cred în economie performantă şi în bani. Dar nu cred că toate astea sunt suficiente pentru a contura un sens cuprinzător al vieţii.

În familie şi în copii am aflat un sens suficient. În realitate, sunt atât de recunoscător pentru darul de a avea copiii pe care-i am, încât pathosul căutării sensului s-a domolit sensibil. Şi totuşi...

Am aflat de la un autor, supravieţuitor al lagărelor naziste, că viaţa nu e datoare să ne ofere un sens, ci mai degrabă noi suntem chemaţi să dăm sens vieţii. Nimic nu are semnificaţie dacă nu i-o dăm noi. Şi aş vrea mult, mult de tot, să fac ce-mi place şi la ce sunt bun, că trece timpul! Aş vrea să reuşesc în cele din urmă să-i ajut şi să-i împuternicesc pe ceilalţi să dobândească abilităţile şi cunoştinţele necesare pentru a se schimba şi a putea să realizeze în viaţă orice îşi doresc. Aceasta ar fi legenda mea personală. Se pare însă că legenda rămâne legendă în cele din urmă, iar noi ne alegem cu un destin, uneori mai norocos, alteori mai firesc...

Măreţia adevărată nu vine din vreo calitate de naştere. Ea constă în a face lucrurile obişnuite ca şi cum ar fi măreţe. Ea înseamnă să slujeşti viaţa, pură şi simplă. Pentru a trăi grandios e nevoie de o inimă bună, o minte stăruitoare şi un suflet creat din dragoste. Atât.


Mihai Cuza



There was an error in this gadget